Ca să ne înţelegem…

Am fost în România dar n-am avut timp de mai nimic, căci am stat prostită şi m-am bucurat de tot. Aşa că îmi cer scuze faţă de toţi prietenii pe care i-am ratat şi promit să revin când oi avea timp (refren pe care mi-l cânt de, cât să fie, 16 ani de când am plecat de acasă, de la Braşov).
Vreau să zic doar „La mulţi ani!” din inimă, să mulţumesc de urările pe care le-a primit blogulache în lipsa mea şi să doresc tuturor un an excelent. Revin cu istorii despre ţara MEA în curând.

Recapitulare

A trecut mai dedemult anul de când sunt aici, dar fix în acea glorioasă perioadă eram într-o pasă proastă.
Azi sunt extrem de bucuroasă şi asimilez bucuria de azi, complexă, cu „tăierea moţului” meu de imigrant român, căci:
- o să continui să lucrez cu colegii mei;
- o să fiu editor;
- încep să vorbesc oarecum fluent limba españolă (azi m-a sunat pe mobil unu’ de m-a căpiat, tot încercând să afle cum mă cheamă!!!! şi am ştiut să-l potolesc – naibii!);
- au ridicat ăştia restricţia de lucru pentru români (o să scriu o dizertaţie elaborată pe această temă sau poate o să public reportăjelul pe care l-am produs acu’ ceva vreme);
- voi acasă de Crăciun şi au anunţat ză-pa-dă (să nu uit să mă dau cu sania pe Dealul Melcilor);
- sunt bine, sunt ne-deprimată (uau, de trei ori uau!);
- ascult 100 de hituri franţuzeşti vechi, am băut o bere şi n-am chef să mă pachetez la bagaj;
- am apucat şi eu să-mi cumpăr haine, că eram cu două sezoane în urmă (păi, se poate?);
- miroase a fericire!

Este!

Azi am primit două veşti bune: din ianuarie voi lucra ca editor (ura!, ura!, căci asta mi-e meseria!), iar Spania a ridicat restricţiile de muncă pentru români şi bulgari (ura!). Şi mâine mă duc la Bucureşti (încă un ura!, triplu)

Felices Pascuas y Año Nuevo!

Şi ca să nu spună nimeni că locuiesc degeaba în Spania de mai bine de un an de zile, mă alătur populaţiei şi trimit o felicitare ca din partea familiei regale. Adică asta de mai sus.

În mărinimia ei, familia a creat mai multe felicitări pe care le-a postat pe pagina oficială: www.casareal.es. Se pot descărca şi se pot trimite tuturor celor doritori.
Nu ştiu cine sunt copiii care le ilustrează, dar presupun că or avea ceva sânge albastru.

Recunosc, în necunoştinţă de cauză, când am descoperit aceste felicitări m-am pus să râd ca proasta (n-avem noi rege, dar o felicitare cu Băsescu ar da bine de Crăciun, nu?). Însă mi s-a explicat că şi în Marea Britanie (spre exemplu) oamenii îşi trimit unii altora felicitări semnate de Casa Regală, aşa că m-am ruşinat şi mi-am făcut autocritica.

Mi-a plăcut că aceste felicitări:
1. Nu sunt electronice (mare lucru că funcţionează site-ul şi cu altceva decât Explorer).
2. Nu sunt montate împreună - poza cu textul.
3. Sunt refolosibile: au mers şi de Paşti şi de Crăciun.
4. Sunt doar în spaniolă, în condiţiile în care în această ţară există mai multe limbi oficiale (fac pariu că catalanii - sic! - n-or să trimită aceste felicitări...).

Sângele apă...

Am tot felul de ticuri (da, mă rog, nimic nou), doar că unul dintre ele e recent. E involuntar, l-am descoperit de curând – mişc mâna aşa, incontrolabil, doar din încheietură. Nu mă durea, nu mă deranja, doar mi se părea ciudat. Însă de când am descoperit că am „copiat” inconştient acest gest de la mama mea, îmi place, mă surprind zâmbind când îl fac. Ca de exemplu... acum!

Despre imigranţi, cu dragoste

Parcă pentru a-mi îndulci gustul amar pe care mi-l lasă societatea spaniolă, dau - în căutare de noutăţi legate de Moratoria (aia prin care mi se interzice dreptul de muncă...) care ar trebui să se termine - peste o minunată campanie de integrare a imigranţilor.

Gând de Power Puff girl

Ca să-i dau ocazia lui D. să se plângă în continuare că sunt cheesy (şi ce, cântecul ăla cu Wham! e super-cool, habar n-ai!), revin cu ceva şi mai tâmpit: în timp ce-mi coloram aseară părul – descoperind cu stupoare că firele albe pun stăpânire din ce mai abitir pe mândreţea mea de podoabă capilară (chiar, oare cum aş arăta căruntă?) – mi-a venit în minte că am mare noroc că am emigrat în Spania. Căci culorile de vopsea predominante aici sunt închise, spre castaniu, cum ar veni (aşa cum, din amintiri, cred eu că am părul, varianta originală, fără subtitrare). Mă şi gândeam cum m-aş fi descurcat într-o ţară nordică, cu nuanţele de blond pai.

Meeeery Christmas!

Yaaaawning

Sometimes I feel like I’m missing an important part of my body, like I have to hurry up in order to get a normal movement out of my legs and hands. I can still type fast, but the thoughts I’m trying to place on the white electronic paper are slower than the letters... Well now, I’ll just laugh and look interested and maybe, just maybe, I’ll survive another day.
All this whining is caused by the fact that I am extremely bored. At work: I need something to make my brain spin or all my neurons will fall asleep (or worse).

I’ve received a nice Leapsha from D., I’ll deal with it later (love it though).

Fresh air for my brain

I've been there, I've been there...

Cado' de câine şi pisică

Carmencita, promit să-i aduc lu cuţu tău o carte din această colecţie.
Şi o să caut ceva special şi pentru iepurele lu' Patrocla. Oare Cincila lu' Cri ce citeşte? Fac pariu că o să am cel mai mare succes cu cincila, din cauză că vorbeşte limba spaniolă (sau nu?). Să se verifice, vă rog, înainte de Crăciun.

Christmas decorations in Bcn

As last year I was extremely busy feeling sorry for myself (and for my recent condition, that of an immigrant), I haven’t noticed the Christmas decorations on the streets. This year I have eyes for them, but from that to immortalize them in pictures… Well, let’s just say I’ve asked someone if I can borrow the pictures with the declared purpose on publishing them on my blog.

Întrebări de imigrant

Dragilor, îmi bântuie prin minte două întrebări legate de statutul meu de imigrant (pe care nu-l mai resimt atât de acut, dar asta nu înseamnă că s-a schimbat):
- cine ştie dacă se termină la 1 ianuarie 2009 "Moratoriul" impus românilor şi bulgarilor referitor la piaţa muncii
şi
- în cât timp au învăţat limba ţării "ceilalţi" oameni pe care îi ştiţi locuinzi peste hotare (în condiţiile în care erau tufă de Veneţia la sosire?).

Ambele întrebări sunt legate de lipsa activităţii jurnalistice, care, pe scurt, mă tâm-peş-te! Şi vreau să ştiu cam cât timp - desigur, estimativ, căci mai sunt implicate în proces şi talentele mele lingvistice (extrem de reduse - cum oi fi învăţat engleză, habar n-am) - mai durează până mă voi putea întoarce la meseria mea.

Acum sunt la stadiul la care vorbesc cursiv (spun şi bancuri), probabil cu erori, citesc literatură plus ziare şi nu poţi vorbi în prezenţa mea - oricât de rapid - fără să pricep.

La mine acasă ninge

Nu, nu la Barcelona, unde, google zice că a nins prin 2004, în sensul că nişte fulgi au căzut pe caldarâm unde şi-au dat obşescul sfârşit.
Ninge la Braşov, iar mama mi-a trimis poze. Mi s-a făcut aşa un dor de zăpadă, de aer curat (nu fac nici un secret din faptul că mi se pare că Bcn pute îngrozitor, pe la toate canalele ei lăsate prea aproape de suprafaţă, după cum mi s-a explicat), de frig... Aici vremea e ca un ceai, se încălzeşte de la soare şi se răceşte, dar nu definitiv, când se taie razele.
Şi în elanul meu îi zic lui J. că ce mişto că o să prindem zăpadă de Crăciun, la care el s-a pus pe tremurat: "Îţi dai seama cât de frig o să fie?". Mda, la asta nu m-am gândit. Îmi dă Patrocla haine groase!

Flysch

Mi se pare că blogul ăsta se simte la fel de părăsit ca şi mine însămi, care trăiesc de vreo lună pe muchie, veşnic obosită, stresată şi dându-mi impresia că sunt cu adevărat capabilă (că pot!); nu de alta, dar e mai simplu să-mi păstrez jobul ăsta, unde oamenii sunt mişto, decât să caut altul.



Încă nu s-a terminat, evenimentul care m-a pus la zid va fi abia săptămâna viitoare la Bruxelles, dar am un mic interval de scris dintr-un motiv extrem de prozaic: mi-e rău. Am fost ieri seară la ziua unui coleg care a pregătit o găleată de guacamole şi trei tăvi de tiramisu (ar fi făcut el şi pizza şi spaghetti, dar invitaţii nu mai putea a îngurgita), am mâncat ca descreierata, drept care azi zac, victimă a propriei dureri de burtă.



Şi neavând eu ce face, am descărcat pozele din aparat. Cum Granada merită un text mai romantic şi mai special, postez poze de astă vară, din Ţara Bascilor, de la Guipuzcoa, de la urteberiionii 1 şi 2.


Locul fotografiat este aproape de Berri-ul (pensiunea) unde am locuit, la 1 km de mers pe jos prin pădure, prin iarbă.

Fenomenul se numeşte flysch.

De ce, de ce, de ce…

Se încruntă aceşti oameni dis de dimineaţă, în autobuzele lor care vin „ceas”, care au scaunele curate şi geamurile transparente, fără noroi, care merg pe străzile lor fără gropi, fără bălţi, fără hopuri, care opresc în staţiile lor ergonomice, construite să nu trebuiască să depui nici un efort pentru a coborî?
Cu toate acestea, când îi văd aşa de supăraţi pe soartă (în ciuda muzicilor care li se susură din apărăţele ultraperformante şi în pofida cărţilor pe care le parcurg cu atenţie, ţinând gura deschisă precum copiii şi urmărind rândul cu degetul) mă umflă râsul şi mi se face un dor nebun de „pilaful” matinal din metroul bucureştean. Măcar acolo oamenii vorbeau, chiar dacă vorbele se limitau la înjurături...

De la Mioriţa la manele

Ştiu, n-am nici un drept să mă plâng de condiţia mea de imigrant (căci Barcelona e un oraş frumos!), de singurătate (căci prieteni mi-am făcut), de acreala oamenilor (cum zicea mama, până la urmă uite câţi emigranţi au primit! - şi da, mama are dreptate), de neînţelegerea obiceiurilor lor (şi mai ales de mania de a mă vedea transformându-mă cât mai repede în spanioloaică - voi fi pentru totdeauna româncă, parcă acum mai mult decât înainte!), de răutate şi de discriminare (ştiu că nu se vede când eşti turist în ţări străine!), de lipsa permisului de muncă şi de câte şi mai câte.
Acum sunt mai bine, am ajuns la o împăcare cu mine însămi şi cu statutul meu cel nou, şi, cu toate acestea, campaniile iniţiate de Guvernul României pentru Italia şi Spania mi-au făcut pielea de găină. Mi se par iniţiative bune, nu ştiu cât succes vor avea, dar tot e ceva. Mă bucur că există şi le-aş promova cu mare drag.

Mergem, mergem, mergem?

Dacă da, în ce oraş (parcă nu m-aş duce la Bucureşti) şi când?

Stimate prieten

Hahahahaha! Eu niciodată nu primesc spam-uri interesante, aşa încât primul care m-a făcut să zâmbesc şi-a găsit drumul spre blog.

"Stimate prieten
Aceasta este de salut de la Wan Li Bai electrice Company, unul din cel mai mare angrosist electrice şi Retailer de la Beijing, China, în principal Noi electrice vinde produsul, cum ar fi camerele digitale, mobil, TV LCD, Xbox, Laptop-uri, DV, MP4, GPS, vă rugăm să vă ne vizitaţi site-ul: www.wocutu.com pentru a găsi ceva s-ar putea să interesate şi liber, vă rugăm să ne contactaţi dacă aveţi orice întrebare, va vom oferi mai multe preţ competitiv şi de afaceri pentru cel mai bun serviciu de cooperare cu tine / compania ta.
simţiţi-vă liber să ne contactaţi la:

MSN: yyy
E-mail: zzz
TEL: xxx"

Limba bunului simţ

I-am trimis unei doamne un e-mail – business related – în engleză şi, ce să vezi!, mi-a răspuns în franceză. Cum eu nu vorbesc această limbă, dar o deduc cu succes, m-am prins ce zice şi că nu este prea amabilă cu mine (deşi e interesul ei, i-am trimis nişte chestii care o ajută să-şi deducă toate cheltuielile legate de o deplasare). Drept care am răspuns extrem de politicos, cu mulţumirile de rigoare, adăugând în paranteză că, dacă madam nu doreşte comunicarea viitoare în engleză, mă pot exprima (chiar mai bine, aş zice cu modestie) în română. Şi ştiu din sursă sigură că ştie engleză, căci evenimentul la care va prezenta un discurs e, evident, în engleză.
Şi adaug de la mine, aparte, că statutul ei înalt, de profesor asociat, cu fiţe până peste cap, m-a umplut de draci. Poţi să stai 100 de ani la Paris, să ai şcoala-şcolilor, că dacă nu-i ai pe cei şapte ani de acasă, zadarnic!

4, 3, 2, 1...

Go!

Tucă

N-am avut cine ştie ce timp să scriu, în ultima vreme, dar, căutând ceva work related, dau de asta: adică eu nu l-am mai văzut pe Tucă (la tele, evident) de mult timp, iar când îl reîntâlnesc, ce să vezi? Se măsoară olimpian cu D-zeu. Hehe. Adică eu aşa am înţeles, la o primă privire.

Ce-am făcut, ce n-am făcut

Am reuşit să termin cu bine sarcina, invitaţii - peste sută, dl. Ministru prezent la apel (chiar m-a făcut mândră – a vorbit liber, frumos, fără ifose). M-am simţit, şi de această dată, ca un copil (am renunţat, de ceva vreme, să mai sper că mă voi maturiza, cândva), mirată de privirile rătăcite ale bărbaţilor şi de seriozitatea cu care am fost tratată.
Am mai reuşit: să mă văd cu fetele, la o ciorbă de burtă şi nişte papanaşi (în această ordine), să râd bine (dar bine!) cu ele (Helen a fost într-o formă de zile mari, ca şi Daniela şi Gabi şi Rux şi Ruxi şi vară-mea, care a zis până şi povestea cu mamografia), să beau nişte beri, să închid un cont şi aproape să-l închid şi pe celălalt, să merg la Braşov unde mi-a îngheţat direct nasul (dar ce frumos mi-a îngheţat, mai vreau!), să mă plimb pe Republicii, să stau la o tacla cu mama, să mă râd cu Patrocla (care m-a şi plimbat cu maşina-măgar), să mănânc un KFC adevărat.
Ce n-am reuşit: să merg în toate locurile frumoase (ceainăria, străzile de prin Romană şi cele de prin cartierul meu), să mă văd cu Gaba, Robert (ochiul a mai făcut o excursie), Dani, Cami, Stanca (şi alţii, dar de ei mă doare mai tare).
Totul a fost scurt, n-am apucat să mă bucur de soare şi m-am întors repede înapoi. Mda. Am citit mai înainte la cineva pe blog că a primit pricomigdale de la părinţi; mie mi-era poftă de aer, nu ştiu cum, de aer de Braşov... Ei, nu, că e frumos şi aici (mai ales aerul, umed, aşa...).

Warning: de bine, despre Bucureşti

Am ajuns acum câteva ore aici. Stau la hotel, ca neoamenii, că am venit cu treabă. M-am plimbat puţin pe străzi, prin centru, cu colegele care, înainte de a vedea oraşul, au considerat că va semăna cu Sofia, care li s-a părut „sărăcuţă”. Well now, şi-au schimbat părerea (clădiri frumoase, terase elegante, oameni bine îmbrăcaţi).
Deşi e frig ca naiba, am haine aiurea în bagaj (nu suficient de groase), sunt obosită, mă doare spatele, nu sunt prea bine nici pe plan personal, ei bine, zic, în ciuda tuturor acestora, îmi place mult să fiu aici. Pot să-mi imaginez cum ar fi să locuiesc iar acasă.

Uragan pe scuter

Azi n-am făcut nimic interesant, doar ce fac de obicei. Dar doi dintre oamenii pe care îi cunosc au făcut chestii.
Primul, M. de la Cluuuuj, şi-o luat scuter. Negru. Şi îl conduce cu plăcere, închizând ochii când trece prin intersecţii.
Al doilea: colega mea Clotilde (singura persoană pe care o cunosc care posedă un apartament la Veneţia) a fost la Havana în timpul uraganului (nu ştiu cum îl cheamă, că n-am urmărit ştirile). Şi azi a povestit că, în afară de întârzierea de două zile la întoarcere pe care acest dezastru natural i-a provocat-o, totul a fost în regulă. A fost extrem de impresionată de faptul că autorităţile erau foarte bine pregătite să întâmpine vijelia.
Fapt confirmat cu câteva zile înainte de Daniele, care a fost, la rândul lui, la Havana, cu ani în urmă, în timpul altui uragan. Lui i s-a întâmplat ca fix la sosirea pe aeroport să pornească vijelia, să ajungă cu greu la hotel, iar la recepţie, odată cu cheia, să i se dea următorul sfat: „încuiaţi-vă în baie, vă rugăm, până vă anunţăm noi că puteţi ieşi!”.

Titluri ciudate de cărţi

Sau cărţi cu titluri ciudate.

Găsit, râs, postat

Nu mai ştiu cum am ajuns aici, dar am avut două minute libere să descarc filmuleţul de prezentare. Nu mai ţin eu bine minte sau în faţă la Cocor chiar NU sunt copaci?

De scris

M-am gândit să scriu o carte. Într-o zi, nu acum, că nu sunt coaptă (până ajung eu să mă fac mare, sigur ies la pensie, dar mă rog, te mai uiţi?). Dar... M-am gândit că nu o să pot schimba niciodată numele personajelor. Like D. e D., Cri-Cri e Cri-Cri, Gaba e Gaba, Mihoane e Mihoane şi tot aşa. Şi apoi, cine ar vrea să citească o carte cu personaje reale? Şi o carte care e, de fapt, viaţa mea. În plus, trecută, nu viitoare. Eh! Mai bine mă duc să înot.

Discuţii

Am fost aseară la un vin cu un amic din România venit aici în vacanţă. Un amic ziarist, cu cultură, vocabular, stil şi interes în discuţii. Şi, la sfârşitul celor trei ore de vorbit despre orice (marea gaură neagră ce va să vină, conchistadori, Viena), am înţeles că astea sunt discuţiile pe care doar doi români le pot purta şi care îmi lipsesc mult.

Are mama un geniu de fată

Din poziţia semi-culcat, înghesuită pe canapeaua de două persoane, durerea de cap pare suportabilă, permiţându-mi să dezvolt aberaţii.
Şi una dintre ele, care m-a lovit văzând în ce dată suntem, se referă la faptul că acuşica e ziua mea. Nu's genul să mă deprim din atâta lucru, iar pentru a contracara efectele neplăcute am cumpărat bilete de avion şi de intrare, am rezervat hotel şi mă voi duce la... Alhambra! Şi de bucurie că imediat se va petrece momentul, postez asta.

Help!

Durerile mele de cap au atins apogeul, azi noapte una mai revoltată m-a trezit din somn. Cred că a venit momentul să cer ajutor (şi nu, nu de la medici, cel puţin aici, o s-o fac în România - ăştia m-au trimis acasă, că sunt bine).
Aşadar, cine ştie remedii alternative, fitoterapeutice sau homeopatice pentru sinuzită cronică sau acută, îl/o conjur să mi le împărtăşească. Azi încerc inhalaţiile cu sare marină recomandate de mama. Altceva?

Soarta

Azi, fix când aveam eu una dintre zilele cele mai ocupate ale ultimelor şase luni, primesc un request pe mess (online, da, n-am jucăria instalată şi vorbesc doar cu mama, că e important). O fată, îi dau Add şi o întreb cine e. S-a dovedit a fi o bună prietenă de-a mea de care nu mai auzisem de ani buni (să tot fie vreo cinci, şase) şi pe care, ce să vezi, o cununasem, cândva, la prima ei căsătorie (îmi amintesc şi acum cum m-a rugat să nu-mi zburlesc tare părul pentru mersul la biserică şi cum D. fix zburlit mi l-a aranjat). Ei, ea a divorţat, n-am mai lucrat împreună şi viaţa ne-a despărţit. Am văzut-o cum vreo trei ani, la un eveniment social. Se recăsătorise şi îi mergea bine. Şi azi o regăsesc, mă bucur ca un copil (ăsta este unul dintre principalele efecte ale imigrării: prietenii rămaşi sunt incredibil de valoroşi) şi îi promit că dau un semn când ajung în ţară (şi anume fuguţa, peste cam două săptămâni – de unde şi aglomerarea de la lucru, căci muncesc cu sârg la ceva!). La care ea mă lasă paf! şi-mi face pielea de găină: „Locuiesc la Barcelona!”. Fapta s-a petrecut de dimineaţă, dar eu şi acum, povestind, simt fiori pe şira spinării. In-cre-di-bil! La 2,500 de km şi ani buni depărtare mă regăsesc cu ea. Viaţă, viaţă...
Să mă duc să mă culc, zic, că am zis ce-aveam de zis. Şi acum îmi veni în minte, de altfel, că oarecum similar m-am regăsit şi cu Gaba, după un catralion de ani de distanţă (Gaba fiind prietena mea din şcoala generală, de când aveam şi eu ani sub 10). Şi cu R., care mă ameninţă că-mi ia carotida dacă scriu de ea la mine pe blog. Nah! Să te văd ce-o să-mi faci.

Bilingv

Am primit un mesaj pe e-mail. Prima dată când l-am citit, părea a fi scris în română. A doua oară (că parcă nu eram sigură), în engleză. Am decis că ajunge pentru azi şi mă împachetez să mă duc acasă.
Sunt convinsă că mâine o să-mi fie foarte clar în minte în ce limbă este.

UP-DATE: Mai odihnită, dar cu durere de cap, am descoperit că era în engleză.

Chanson

Când primul ministru al acestei ţări (care are rege, dacă vă întrebaţi) a făcut guvernul şi a inclus nu ştiu câte femei îl el, făcând apoi o grămadă de publicitate pe tema asta (fotografiile extrem de circulate în care apărea DOAR alături de reprezentantele sexului frumos mi-au produs o oarecare jenă, deşi sunt destul de feministă), m-am cam enervat. Nu că femeile nu pot să aibă acelaşi randament ca bărbaţii (dovada vie fiind chiar eu!?!), dar...
Ei, acest "dar" vine de la faptul că la Apărare a fost numită o duduie pe numele ei Chacon (eu o alint Chanson...), o blondă aflată într-o relaţie cu un domn cu care tocmai produsese un copil. "Tocmai" în sensul că a fost numită ministresă când era gravidă în şase luni sau cam aşa. Ei, şi s-a dus doamna, odată numită pe post, în Irak, să viziteze trupele (prima mea senzaţie la vederea pozelor a fost de milă, că era cald acolo şi suferea), apoi a născut şi nu s-a mai auzit nimic de ea (ceea ce mi se pare absolut evident, căci naşterea, din câte am auzit eu, implică alăptare şi alte chestii care te împiedică să mergi o vreme la serviciu - nu?).
Iată însă că a trecut, probabil, momentul de înţărcare a copilului, şi vacanţa, iar doamna Chacon s-a întors la lucru. Ca să decreteze ca urgenţă ajustarea uniformei militare pe trupului femeilor (care, zice la articolul citit de mine, este diferit de al bărbatului - nu, nu discutăm calitatea jurnalismului din La Vanguardia). Şi, în plus, a lansat ideea câtorva programe pentru a-i ajuta pe părinţii militari să se descurce mai uşor cu copiii pe perioada vacanţelor...
Well now, bravo ei! Îmi şi imaginez acelaşi personaj la acelaşi minister într-o ţară zbuciumată, ca Georgia.

Să-ţi iei liber de acum!

Pe 12 noiembrie sunt la Bruxelles.

Uau

Aici.

Aproape de lumea dezlănţuită

Am fost aseară într-o scurtă excursie nocturnă în localitatea La Floresta, la 20 de minute (cu trenul) de Barcelona, cu scopul declarat de a lua cina la nişte amici români care ne-au aşteptat cu grătar şi vinache (de Navarra). După o distracţie de câteva ore (cu vorbe), a venit momentul să galopăm spre gară, căci trebuia sa prindem ultimul tren spre casă. Orăşelul amintit – superb, case ascunse printre copaci pe o parte, doar copaci pe cealaltă. Ei, şi la 1:30 trecute fix ale nopţii, cum J. mă trăgea voiniceşte de mânuţă să nu pierd ritmul (şi trenul), se aude din stânga, din pădure, un foşnet, iar eu înţepenesc aproape instantaneu: Ursu’! (fiind eu de la Braşov şi „ursul” fiind fantoma copilăriei mele de pe Dealul Melcilor – nu l-am văzut niciodată, decât la zoo). Nu, nu era ursu’ era o mamă-mistreţ cu trei puiuţi care amuşinau printre maşinile parcate în locul special amenajat. A zis J. că nu muşcă şi că n-au coarne să ne atace, aşa că m-am relaxat, m-am benoclat la ei o vreme (erau mici, cam cât Patita lui Carmen) şi am continuat să mă grăbesc. Dar mi s-a părut aşa, ireal, iar azi dimineaţă când m-am trezit eram cu ei în gând, cu familia de mistreţi.

Mulder

Abia îmi ţin ochii deschişi (căci azi se lucrează "intensiv", de la 8 la 15, şi să nu fac - iar - opinie separată, m-am mobilizat - paranteză la paranteză: cine reuşeşte să-mi explice de ce peste vară aici s-a introdus programul intensiv, de la 8 la 15, în care se presupune că se dă mai mult randament, căci plata e aceeaşi, să o facă!) şi citind ştirile, în căutare de imbold de trezire, descopăr că David Duchovny merge din nou la reabilitate pentru a-şi trata dependenţa de sex! Hahahahahahahahahahaha!

Povestindu-i Evei

Azi, povestindu-i Evei am uitat ce (sincer, ăsta e un titlu bun de roman „povestindu-i Evei”, că-i aşa, cu dublu sens), ne-am benoclat pe marea hartă pe care o posedăm în birou şi eu am desenat cu degetul pe plasticul lucios cum ne-am petrecut noi vacanţa de anul trecut (care, apropo, pare a fi la cel puţin două secole-lumină depărtare – uau!).
Fuserăm anul trecut în mai multe locuri din care toate mi-au plăcut, dar cel mai mult îmi amintesc de două. Fiind ele ambele cu plajă, soare şi mare, dedusei că am o mică mare obsesie şi că n-ar strica dacă aş scrie mai des despre mările mele (n-am văzut chiar atâtea, dar am marcat şi un ocean...).
Reluăm, deci, cei care locuiesc pe aproape de România (asta a fost o introducţiune, ci jmecheră sunt!) n-ar strica să dea o raită pe la Nessebar. E undeva după Varna, pe o şosea bună, iar mai multe detalii plicticoase se găsesc aici. Eh, şi în localitatea asta, unde era ud de se lipea absolut orice haină pe tine la exact un minut de la ieşirea din duş, am stat la un hotel frumos şi cu stil, de trei stele, care a costat fix 50 euro/noapte, unde micul dejun s-a servit afară, pe terasă, într-o atmosferă aşa, de mal mediteranean italian (nu că aş fi văzut cum e ăsta, dar există poze pe net) şi de mare romantism. Aşadar, că tot nu apucai să scriu de Tossa de Mar, m-am tot gândit de unde staţiunea asta de pe Costa Brava mi-era cunoscută, aşa, ca senzaţie. Era de aici, de pe malul bulgăresc al Mării Negre, căci ele două se aseamănă. Pun poză cu Nessebar, că Tossa e deja.

PS. Pentru conformitate, al doilea peisaj care mi-a rămas în minte din vacanţa de anul trecut e o localitate mică-mică din Grecia. Nu-i ştiu numele, nu i l-am ştiut niciodată şi nici n-o să-l ştiu. Avea un singur bancomat şi un singur local/braserie, unde chelnerul-tată l-a chemat pe chelnerul-fiu (deranjându-l de la ceva joc pe calculator) pentru a ne lua comanda şi a ne traduce meniul, căci pe elenă noi – nimic, iar el pe altă limbă – idem. Am mâncat acolo cea mai bună salată grecească şi am făcut baie în mare singuri, căci plaja era doar o prelungire a satului, nicidecum loc de distracţie şi comerţ estival. Nisipul era de fapt un pietriş fin, extrem de rotund (fiecare bob, nu toţi laolaltă). Frumos de tot!

Racheta albă

Pământ plin de stele...

Vânt din sud

În vreme ce la noi Gone with the wind s-a tradus cu Pe aripile vântului, pe cehă a ieşit Între nord şi sud. Well, now...

Like, the life...

Is so, so fragile. We watched, at work, the news about the plane crash in Madrid. I just thought we should be more careful on how we live it, day by day. We should pay more attention to those little sparkles that enlighten us.
The thing that impressed me the most was that the people in that plane were probably going on holiday.

Ce mi-a făcut dimineaţa

M-am trezit cu somn, ceea ce mi se mai întâmplă, din când în când. Eh, şi citind eu ştirile de la La vanguardia, să văd ce mai face Catalonia (gata cu râsu’ acolo în ultima bancă!) găsesc acest articol. Zice că 40% dintre spanioli suferă de sindromul post-vacanţă. Ce-am râs! A se ghici cum se manifestă.... Cu tristeţe, depresie şi lipsă de chef de muncă. Ceea ce orice străin care a locuit o vreme în această ţară îţi va spune că e natural. Eu, personal, am perceput doar ideea de „lene” la spanioli, nu am cunoscut reprezentanţi de seamă. Da, mă scoate din minţi faptul că totul e închis acum (cafenele, mercerii, mici şi mari magazine – până şi supermarketurile au pauză de masă de 3 ore!) şi să mă plimb printr-un oraş fantomă, dar ca şi confort personal, nu e deranjant. În fine, dacă n-aveţi ce face, citiţi comentariile oamenilor în josul articolului (mi-a plăcut cel care spunea că restul de 60% sunt încă în vacanţă!). Mi-a luminat ziua textul ăsta!

PS. Eu am fost în vacanţă în iulie şi nu am suferit de depresie când m-am întors, am suferit de bucurie că a fost frumos. But, then again, eu sunt româncă.

Păsărica din vecini

Ieri dimineaţă ne-am trezit (la cât o fi fost) şi, în pat încă, ne-am întrebat ce l-a apucat pe vecin să fluiere fără oprire. După o vreme, ne-am prins că nu fluiera el, ci un papagal (sunet metalic, aşa, robotic, plus că am mai auzit piţigăitul respectiv în parc, unde papagalii verzi sunt prieteni la cataramă cu porumbeii şi împart aceiaşi palmieri). Ascuţind urechea (unul dintre efectele secundare are imigraţiei mele constă în faptul că nu-mi amintesc locuţiunile de nici un fel şi nici expresiile astea mai populare – se zice ascuţind urechea sau auzul? Ceea ce-mi aminteşte că am râs de alţii, înainte, când făceau „străinisme”!) aud că papagalul cu pricina vorbea! Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu n-am auzit niciodată o pasăre spunând cuvinte coerente (ştiu că doar imită, dar mai sunt şi alte necuvântătoare care pot?), aşa că mi-am petrecut zilele de week-end în absolută fascinaţie faţă de el. Noroc că am avut multe de spălat (şi de pus la uscat, pe balcon), că aveam drum încolo (papagalul e gri, mare, la vreo 25 cm lungime şi vrei 5 cm diametru corp – ca medie – şi stă într-o colivie metalică pe balconul lipit de al nostru, despărţit doar printr-un paravan subţire de rigips, din alea specifice hotelurilor de la mare), altfel J. ar fi zis că m-am sonat. Cum ajungeam pe balcon, cum mă aplecam peste balustradă (a mea, nu a vecinilor) să văd ce face bestia. Şi bestia se uita la mine cu un ochi portocaliu şi zicea câte ceva! Foarte tare! Zicea propoziţii scurte, de genul „ce faci dom’le?”, şi multe repeta a proasta saluturi şi interogaţii specifice limbii spaniole. Spre duminică seara, oarecum plictisită de spectacolul auditiv (care e, din păcate, repetitiv), m-am întrebat cum aş putea să-l învăţ nişte chestii pe româneşte (şi nu, nu mă gândeam la poezii). O să caut pe internet şi dacă există o metodă rapidă („o înjurătură românească în trei zile – curs intensiv pentru papagali”) zău că-l fac pe păsăroiul vecinului să zică o nezisă.

Amor, amor

Nişte cunoscuţi s-au despărţit şi s-au împăcat, iar după asta şi-au reorganizat toată viaţa. În bine. Mă gândii eu puţin la variaţiuni pe această temă şi am ajuns la concluzia că, în a vedea limpede, iubirea ne încurcă. Adicătelea, de câte ori ne-am certat la cuţite cu prietenii? Ei, cu iubitul ne certăm, că pare, cumva, că avem nişte drepturi, ce Dumnezeu. Şi de aici am concluzionat că e mai bine să ai prieteni, nu iubiţi. Plus că avantajul e că poţi să ai mai mult de unul, pe când iubiţii se oftică dacă îi multiplici.

Bruscă

Vorbesc la telefon cu oameni pe care îi cunosc, de când lucram în România, dar faţă de care mă încearcă aşa o târşeală să le zic că ne cunoaştem. Din cauză că tre’ să le zic cum mă chema înainte, şi pur şi simplu n-am chef. Strange thing, no? Or să fie tare surprinşi când ne-om întâlni faţă în faţă, că doar numele mi s-a schimbat, nu şi mecla.
În altă ordine de idei, o să primesc o carte de la un autor care scrie bine. Just like that! Life can make us such wonderful surprises! Thanks, doc!

Pentru posteritate

Dacă tot mi-au făcut băieţii capu' pătrat cu melodia asta, să se bucure şi urechile domniilor voastre de ea.

De poftă

Scriu şi text, dar acu' n-am chef. Tossa de Mar (Camiiii, câtă dreptate ai avut, absolut superb!)
"Nu am chef aziiiii, nu am chef aziiiii, n-am chef de nimic..."

This magic moment…

Vineri seara am împachetat un rucsac mic cu cele trebuincioase şi am ieşit în stradă unde mă aştepta J. într-o maşină mică, mică, dar drăguţă. După indicaţiile GPS-ului şi pierderea drumului drept o dată, de două ori (but who’s counting?) am ajuns, la 10 şi 20 (noaptea) la Sant Feliu de Guixols (google, please, dar nu-i mare lucru de capul lui). Am mâncat repede câte un sanviş frământând nişte nisip şi am întrebat unde găsim Espai Port. Căci aveam o treabă acolo.
Pe domnul din imagine îl cheamă Ruben Blades, e din Panama (s-ar citi, ca pe spaniolă şi pe română, cu „es” la coadă, dar el îşi pronunţă numele pe americăneşte) şi joacă rolul de ministru al turismului în ţara lui (despre care ţară, după cum bine se gândeşte acum vară-mea, habar n-aveam unde locuia – am cercetat aici, când m-am întors). Ei, în Cataluña a venit să cânte. Căci dacă youtube acum după numele lui (recomand Decisiones şi Pedro Navaja, reiese că ştie să cânte salsa.
Acest domn – pe care îl ştiam anterior de pe CD-urile din casă – mi-a produs o mare bucurie. Dar n-a fost doar vina lui. Spaţiul în care se desfăşura concertul era ceva incredibil: pe dreapta un perete de piatră (nu-mi dau seama cât de mare şi nici cât de aproape era) colorat din lumini (albastru sau roşu, ciclic), estrada şi gradenele din ţevi subţiri (o structură extrem de aerisită), scena întunecată în faţă, iar pe stânga (la nici 100 de metri) un port de ambarcaţiuni mici (recte yole şi bărci cu pânze). Trupa lui Ruben era formată dintr-o gaşcă de bărbaţi cu voci incredibile (şi sonorizarea i-a ajutat, ce să zic!), toţi îmbrăcaţi în negru (mai puţin domnul solist, care purta pe bluza de trening culorile patriei).
Concertul a fost, adică, în aer liber, cu miros de mare şi uşor zvon de valuri, cu un pescă fâlfâind din când în când (normal că nu auzeam, dar pot să-mi imaginez că asta făcea).
Şi aşa a cântat domnul acesta timp de trei ore şi jumătate fără oprire, că nu m-am mai săturat. Iar a doua zi... Dar despre a doua zi mâine, că mi-e somn şi e păcat să încurcăm borcanele cu dulceaţă de zmeură (făcută ca la Câmpulung, niam niam) cu cele cu dulceaţă de nuci verzi (după cum se poate deduce, iar am o poftă de românisme).

As having

a very busy day at work (not!!!), this is the perfect ending for it.

Music is the best...

heart healer. I already found that out some two years ago. Hit me, guys.

Update: what is a real link-up between the four people of different nationalities? All that she wants… is another baby….

Ochiul

Anul trecut am fost la Istanbul (am şi poze, le adaug de acasă). Înainte de plecare, Robert m-a rugat să-i aduc un ochi din ăla (de sticlă ar fi, dar nu scriu asta, căci sună prost). Iar eu i-am adus. E drăguţ, rotunjor, bine modelat. De atunci (imediat se împlineşte anu’), ochiul turcesc şi protector al lui Robert e la mine în neseser (nu şitu cum se scrie), pentru că nu s-a nimerit să-mi amintesc să i-l dau când l-am văzut. Nu mă îndur să-l scot de acolo, căci poate data viitoare când merg în România mă văd cu Robert. Mi se pare foarte cool că este acolo...

Just like that

The nicest Catalan guy I’ve met decided he has to move on. To Amsterdam. So he quitted his job and he left. He no longer liked his life here!

Răbdarea e o virtute

Dar cum niciodată nu mi-am dorit să fiu sfântă, nu mi-am dorit să am răbdare. Nu ştiu dacă o să o învăţ vreodată. Încă un an... :o(

Baftă! Să fie!

Azi e o zi importantă, când unul dintre oamenii de care îmi place mie mult-mult are un examen greu. Aşa că mă gândesc de bine la el, iar dacă mai sunt şi alte gânduri îndreptate înspre acolo, zic că o fi de bine. Nu-i mare bai dacă nu trece, dar ar fi mai mişto să-l treacă.
Şi, inspirată de deplasarea lui la Madrid cu trenuţu’ rapiduţu’ (pe numele lui AVE) mi-a venit această expresie în minte (şi pentru că m-a distrat şi mă plictisesc singură acasă o împărtăşesc cu neantul internetului): trenul ăla care merge repede ca avionu’. Special pentru Andix: eh?

O poveste scurtă cu urte...

(oamenii aceia de se cheamă başti, iar apoi mă uit şi eu la un film)
Mergem să mâncăm, în prima seară în tărâmul de nord de Spanie. Cu maşina, de la căsuţa noastră rurală, căci altminteri nu era chip (era în rampă, nu de alta, că pe drept zic să tot fi fost vreo 4 - 5 km). Şi comand la mare artă o salată drăgălaşă (ştiam de când fusesem la San Sebastian că băştinaşii sunt atenţi rău la aspectul bucatelor, nu ca spaniolii, care trântesc nişte neapetisante în farfurie...) şi felul doi nişte răţi cu nişte cartofi, care au sosit pe o farfurie de ceramică bine încinsă...
Şi port o discuţie frumoasă cu J. despre „uite, ăştia ştiu să vorbească direct spaniolă, nu ca (!) catalanii ăia (nu cred că J. ştie că asta e o cacafonie nasoală, dar încetul cu încetul se va prinde)”, şi beau din cidrul împrăştiat jumate pe masă, jumate prin interiorul pocalului (căci dacă nu se toarnă de la înălţime, n-are gust – am încheiat citatul) şi ne-am simţit cu toţii bine. Când să vină desertul, J. îmi spune că are un accent ciudat chelnerul şi că el până acum n-a auzit cum vorbesc bascii spaniolă. Şi când chelnerul se întoarce şi îi arunc eu aşa o privire şi îi văd părul blond, ochii albaştri şi perciunii bine ajustaţi (bine, poate că şi ecusonul pe care scria Irinel m-a ajutat!), îi zic că românii mei au ajuns şi aicişa. Iar pentru că oarecum el nu m-a crezut, când să plătim, la bar, unde era şi fata-chelnerină care servea alături, scot eu cardul (spaniolesc) şi actul de identitate (românesc, sub forma permisului de conducere, că-i mai mic decât paşaportul, recte buletinul). Şi fata (Cristina, după ecuson) îmi zice: „Sunteţi români?”. Unii dintre noi da, iar ceilalţi care nu eram români s-au minunat, că prea suntem, nene, răspândiţi pă peste tot (cât să răspundem la apel cu 700.000 de reprezentanţi).

Sau nu!

„Şi ca să fie evenimentul complet, eu zic că ar fi bine să invităm şi o asociaţie de ţigani”. Am zis nişte ¤%”#!?* (în gând) şi m-am pregătit să argumentez cum că „nu”, când aud: „Şi din Germania o asociaţie de nazişti, nu?”. Thank you, Sir! Q.e.d.

Specificul ţării

Îmi zice şefa, în timp ce îi căutam cazare în Bucureşti pentru un eveniment de top, la care vin nişte mahări de la CE: „Aş prefera ceva aşa, cu specific românesc, să fie deosebit”.
Şi mă gândesc io că, datorită faptului că hoteluri cu specific eu n-am văzut prin capitalele ţărilor prin care m-am flendurat (mai ales la alde 4 steluţe), poate mă ajută niscaiva prieteni să-i montăm femeii noaptea, pe la 12, pe balconul de la Golden Tulip sau Howard Johnson o scurtă scenetă cu Dracula. Că altceva specific în afară de domnul cu pricina şi ţiganii nu cred că aşteaptă (iar ţiganii sunt deja aici, la toate colţurile de stradă – se vede că i-au fugărit bine italienii…).

Urteberrionii

[Copiii deştepţi ca noi pleacă în vacanţă cu aparatul de fotografiat la purtător. Doar că aceiaşi copii se dovedesc mai puţin deştepţi când nu-şi iau şi baterii de rezervă. Drept urmare, n-am poze cu ceea ce vreau să povestesc, aşa că o să caut una pe net, că altfel n-are sens.]
Locuim la mare, la Mediterană, într-un oraş şi provincie atât de pline de turişti, încât litoralul românesc, prin comparaţie, pare pustiu (exagerez. Un pic). Aşa că o vacanţă acasă n-avea nici un haz; am auzit că în frumos în nord, în ţara oamenilor cu bască şi, cercetând pe internet, am descoperit că rezultatul zonei este o combinaţie de munte cu mare care, în ochii mei, nu poate să fie decât delicioasă. Când cazarea s-a dovedit a se realiza în principal în pensiuni rurale (numite pe spaniolă „agroturism” – fix aşa şi atât!) într-un peisaj de Maramureş (şi la un preţ de dumping), am decis. Iar ideea că puteam lua şi maşina (că tot spre nord, acolo, locuieşte, săraca de ea) şi să ne preumblăm cu ea pe şoselele fără gropi, m-a cucerit total. Am ales casa rurală Errota Berri (care înseamnă Moara nouă, dar cred că şi altceva, că prea le chema pe toate acolo cu „berri”).
Eu pe limba bască ştiu doar atât Urte berri on ceea ce semnifică „La mulţi ani” sau „An nou bun”. Dar pentru că nu mă puteam referi la „baştii ăştia” chiar cu aceste cuvinte, căci mi se strepezea limba şi mi se împleticeau dinţii, le-am zis „urteberiionii ăştia”, ceea ce, dacă traducem, sună haios de tot.
Mă rog, nu asta scriu (şi despre întâlnirea cu plaja mai încolo, căci încă nu mi s-a cristalizat), ci despre faptul că această zonă de nord, pe care majoritatea dintre noi o ştim datorită atentatelor organizaţiei teroriste ETA (Euskadi Ta Askatasuna = Patria Bască şi Libertatea), este extrem de bogată, frumoasă foc şi plină de oameni harnici (nu mă întrebaţi cum ştiu, dar ştiu, că se vede cu ochiul liber – plus că, fiind răcoare la ei, nu-şi fac siesta...).
Şi ţara asta aşezată printre munţi şi printre văi este extrem de industrializată. Ia să ne imaginăm valea aia de la Timişul de Jos plină de fabrici... Sau zona de la Sfântu Gheorghe – Miercurea Ciuc puternic industrializată... Nu-i aşa că s-ar duce naibii natura? Ei bine, aceşti domni cu bască (spaniolii îi consideră mai ciobani, căci se ocupă cu mioritul/păşunatul) au construit fabrici (poligoane industriale, deci ceva de dimensiunile zonei Pipera) printre brazi, cu şosele şi tot ce le trebe, fără să clintească inutil nici măcar un fir de iarbă. Şi le-au şi lăsat pitite după verdeaţă, să nu jeneze la ochi. Pe mine chestia asta grozav m-a impresionat, nu ştiu de ce.

Despre Bulgaria şi România

Din ţărişoara mea de mâna a doua oamenii răspund la e-mailuri. Unii şi ca să-mi spună că au trimis mesajul meu la un coleg. Alţii ca să-mi spună alte chestii. Dar răspund...
Din ţărişoara de mâna a doua, raportul Comisiei Europene cu privire la problemele pe care încă le mai are de depăşit nu menţionează "crima organizată". Cum e cazul Bulgariei.
Până la urmă, ţărişoara mea de mâna a doua merge binişor şi, ca să se bucure dl. Constantinescu de la minister, cred că o să fie mai bine la noi ca la bulgari. Despre eveniment vorbesc, că el ar vrea să dovedim că suntem mai mişto ca ei.
Şi, în aceeaşi notă, ţările unde e mai naşpa ca la Românica oare cum sunt numite de occidentali? De mâna a treia?

Acum s-a deschis sezonul la întrebări, văd

Când eram eu copil, cu câteva zeci de ani în urmă, am învăţat o poezie pe germană. Auzind acum la serviciu vorbindu-se în minunata limbă a lui Goethe (da' de ce a lui Goethe? De ce nu a altui autor? Dacă Thomas Mann, care-mi place mie, era austriac, îmi cer scuze, că în seara asta gata, s-a închis google) mi s-a făcut poftă să mi-o reamintesc (că o ştiam bine de tot).
Şi, în acest context, îmi vine azi în minte un început de poezie: Funf (n-am umlaut, habar n-am unde e) kleine Mauschen, spitzen... Spitzen ce? Că gata, nu e ca mersul pe bicicletă, mi-am amintit doar cum să ţin ghidonul, mai multe...
Ce făceau şoarecii ăia? Mizez pe faptul că vară-mea are cea mai bună memorie de pe planetă şi mă va scăpa de nefericire, îmi va comunica în curând ce fac ăia micii. Şoriceii, că sunt diminutivaţi.

O coadă de maimuţă de-aş avea...

Ie-te, mi-am găsit un subiect. Când schimb şi anume tastatura pe limba românească (să se bucure ochiul de o diacritică) nu ştiu unde locuieşte coada de maimuţă (apropo, cum îi zice într-un singur cuvânt la asta? Around?). Care ştie îmi zice şi mie, frumos rog eu...

Perezosa

Nush ce am, mi-e aşa de lene să scriu… Şi la e-mailuri am întârziere şi coadă. Am reuşit, însă, să mă plimb iar cu bicicleta prin oraş şi, în ciuda aglomeraţiei inutile de pe Rambla (partea lată, dinspre Diagonal, nu circul turistic), să admir clădirile. M-au impresionat scările blocurilor (pe interior), ce cochete şi deosebite sunt (unele de celelalte).
Acum îmi caut un zbor bun de ziua mea la Alhambra, unde J. a zis că e superb şi unde mă duc, să-mi mai împlinesc o dorinţă.
A, şi s-a răcorit afară, deci se poate locui şi în casă fără toate geamurile închise, recte fără curent! Ura!

Pe noapte, cu turnul Akbar

Habar n-am dacă-l cheamă cu "k" sau "c" pe turnul ăsta (mai mult ca sigur fără "k", dar mi-e lene să verific).
Povestea e de când ne-am întors acasă, că pe alea din vacanţă le pregătesc într-un loc mai organizat - n-am şi eu ce face! -, de când m-am dus eu la outletul meu (mall de outleturi, cum ar veni) să-mi iau pantaloni subţiri, căci în blugi mi se coace totul (şi nu exagerez). La orele zece ale nopţii, când mallul s-a închis, mi-am încărcat pungile pe bicicleta închiriată de la Generalitat (aia de la care am io abonament) şi am pornit în mişculaţie spre casă. Ea aşa, ca idee, Barcelona, adică, pare mică, mai ales dacă ai hartă (ceea ce fix azi nu aveam, deşi de obicei sunt prevăzătoare). Planul iniţial era să mă dau jos de pe bici când ajung la o staţie de metrou şi să călătoresc pe sub pământ. Însă... când am văzut eu cât de frumos e pe acolo, pe Avenida Meridiana şi întrebând eu antes un nene cu ce mare bulevard se întâlneşte şi ăla zicându-mi că cu Diagonal (pe care îl ştiam), am pedalat şi anume vitejeşte în jos. Oameni pe stradă puţini, semafoarele sincronizate (chiar, oare cu cât la oră am mers?) doar că, la un moment dat, mi s-a părut că am ajuns la mare, spre Barceloneta, aşa, ceea ce se putea dovedi chiar departe de casă.
Eh (da, da, tind spre Canada, uf, ce drăguţ ar fi, măcar acolo aş vorbi limba), şi cum m-am trambalat eu în jos, văd deodată relativ aproape turnul Akbar. Ăla, ştiu de pe hartă şi din poze, e hăt departe. De tot, căci nu l-am văzut niciodată în carne şi oase.
Noroc că un nene arhitect, atunci când a construit lărgirea oraşului (Eixample, pe limba locului, care e de Dreapta şi de Stânga), s-a gândit cu capul lui şi a făcut străzile perpendiculare unele pe celelalte şi fără cotituri. Aşa că am nimerit eu pe Carrer Arago şi am pedalat 400 de numere, căci eu locuiesc spre capătul la care începe.
Dar ce aventură! Abia aştept să mai exersez, căci o fost tare frumos. Când am dat de Paseig de Gracia şi de Casa Battlo, mai că mi s-a înmuiat lanţul.
Rambla era în construcţie, aşa că oamenii (turisticii, adică) erau ascunşi pe după panouri, nu i-am văzut...
Concluzionez însă că aşa se îndrăgosteşte omul de un oraş, mai ales că la viteza bicicletei n-am distins dacă cei din preajmă vorbeau pe catalană sau pe ce mama lor vorbeau.

Ca sa nu avem discutii

Sunt in vacanta, n-am diacritice, dar ma intorc cu povesti si poze.

Amintiri (comune) din copilărie

Ce fac patru oameni din ţări foste comuniste când n-au chef de lucru? Caută pe net imagini din desenele lor animate preferate şi le trimit celorlalţi colegi, să vadă dacă şi ei le-au văzut. În Germania Democrată au transmis Bălănel şi Miaunel, spre exemplu, iar lupul cel rău, rusul, care îl teroriza pe iepuraşul inocent, a rulat în toate copilăriile noastre.

Teatru

Aşadar, ce te binedispune de dimineaţă? Să mergi la doctor (cu inima strânsă, că ai mai fost o dată şi ţi-a vorbit în catalană, limbă pe care o înţelegi doar intuitiv – şi apoi, mai ai parte şi de un plus de ironie, căci te-ai dus la el cu o problemă la ureche! Nu, nu vorbiţi mai tare, că tot aşa prost „aud” catalana!), la prima oră şi să ai parte de teatru „de păpuşi”.
Asta pentru că doctorul Prats mi-a explicat gestic cum să folosesc picăturile pe care mi le-a prescris. Ne strângem de nas cu mâna, aplecăm capul spre o parte, ca şi cum am dormi, turnăm picăturile (cred că era şi un număr recomandat, dar l-am ratat), respirăm normal, ne aşezăm pe spate ş.a.m.d. (nu mi-a zis dacă sforăi sau nu, pun eu acest detaliu de la mine).
Iar pentru a completa tabloul, asistenta doctorului, o blondă platinată, fardată puternic la ochi cu negru (care se mai şi adunase sub formă de kaka-miţi pe la colţuri, nimic neobişnuit pentru standardele de aici), completa nişte fişe cu gura întredeschisă (cred că le învaţă la şcoală să stea aşa, ca şi cum ar gândi), absolut imună la spectacolul montat impromptu de şeful ei.
N-am decât o răceală, care se va vindeca. Cel puţin aşa am interpretat eu discursul ORL-istului...

Make me proud!

Finally, the days to really work with my Romanian co-nationals have arrived (they actually hired me for my Romanian language skills, haven’t they?). I am promoting a civic initiative that will improve road safety. I did it for Portugal and a little bit for Slovenia before that. By comparison, I feared that in MY country, they might not respond that well. I was totally wrong. They are sharp, they answer my e-mails, they think! Thanks! Keep on the good work, eh?

Podemos!

Oamenii de la canal Cuatro, cei care au transmis Euro 2008, au inventat o prostie de melodie care o ţine langa cam aşa "Podemos, si, podemos" (asta în ţara în care n-au cuvinte la imn! - să se dea puţină atenţie momentelor când acesta se intonează, că atunci spaniolii fac "lalalalala"). Eh, şi de când sunt acuşi ăştia campeoni, îmi vâjâie prin cap melodia.
Plus: claxoane, petarde, artificii, la ora 1 din noapte, când io mă duc dis-de-dimineaţă la serviciu...
Şi aici e Catalonia, da?, adică nu e Spania, iar zidurile gem de afişe care anunţă acest fapt istoric.
Să înţeleg eu, deci, în neînţelegerea mea, că noua campioană europeană la fotbal e provincia asta? Păi vezi? D-aia n-are ursu' coadă...

Mi-a venit să vorbesc despre modă

Să fie ghinionul meu că am lucrat pe la reviste, că am mai văzut asortările neasortate studiat care se poartă, că mama m-a educat să nu amestec ţesăturile în vestimentaţie, că mi-a mai zis să am unghiile tăiate (curate eu zic că era de la sine înţeles!) când îmi scot în lume sandalele? Căci aşa mă apucă în câte o dimineaţă o greaţă şi nişte cârcei când le văd pe fetele astea cum îşi pun sandale cu talpă de iută la costum de stofă business şi fuste boţite cu cămăşi de mătase şi genţi de plajă la ţinute elegante, că-mi vine să-mi clătesc ochii cu fetele alea aranjate (pe care Carmen le supra- sau sub- numea „jumulite”) prin Bucureştii patriei...
Acum, că s-a făcut vară, am scăpat de kilogramele de praf de pe tivul blugilor, am trecut la etapa flip-flopşi din care arătăm nişte călcâie crăpate pline de jeg şi nişte unghii netăiate cu secolele („pedichiură” cred că nu există în vocabularul unora). Cele mai emanciate pun şi nişte machiaj pe partea superioară, şi anume la cap, că poate distrag atenţia de la scârboşenia pe care o poţi întâlni dacă priveşti picioarele. Brrr! Sunt mai sensibilă la partea unghii netăiate, recunosc...

Spaniola de urgenţă

Mă duc eu azi de la serviciu pâş-pâş (dacă se poate zice aşa când mergi cu bicicleta) la doctor, că aveam o „dudă” în cap care începea să-şi schimbe forma (şi la insistenţele lui J., recunosc). Nu accept să vină el cu mine, că doar „ce mare lucru poate să-mi facă doamna doctor?” Să-mi dea o trimitere, nu? Aşadar, intru la cabinet, era doctoriţa mai tânără (şi ea şi cea mai în vârstă vorbesc castellano, aşa că sunt relaxată...), mă întreabă detalii despre elementul cu pricina, îi zic că-l am de ani de zile, dar că parcă se face tot mai mare. Ea zice ceva de genul „să vedem ce-o fi”, mă rog, ce să mai lungesc vorba, sare la capul meu cu un ac, morfoleşte ceva pe acolo şi finalizează operaţiunea trimiţându-mă la chirurgie, să mi se facă un pic de curăţenie finală.
Zic eu mulţumesc, mă duc la recepţie să-mi fac programare la tăiere – totul cu calm şi voie bună –, rezist în faţa ghişeului cam două minute, apuc să beau o gură de apă din sticla pe care o aveam la purtător, să scot mobilul şi să încerc să-l sun pe J. să vină să mă ia de acolo, după care se face noapte. Albastră, dacă mi-e permisă licenţa poetică.
Mă trezesc înconjurată de oameni, cu un tip puternic (un soi de „nursă”, cred) care se chinuia să mă adune de pe jos şi să mă suie într-un scaun cu rotile! O doamnă mă întreabă pe catalană dacă am mâncat (cum verbul e similar cu „mangiare”-le italian, l-am priceput), zic că da şi că nu ştiu să vorbesc decât spaniolă, mă trezesc într-un pat de metal, cu o domnişoară drăguţă punându-mi gheaţă la tâmplă – căci m-am „trântit”, pare-se, pe jos, iar ăştia aveau marmură sau mozaic, nu persane pe podea, deci s-a umflat. „Duda” înţepată cu acul fiind pe dreapta şi noul cucui pe stânga, pot mărturisi că mă doare rău capul de jur împrejur! Totul s-a terminat cu bine, am tensiunea corespunzătoare, nimic grav (cucuie am mai avut!), J. m-a adus acasă, iar toţi oamenii de la policlinică au fost super-drăguţi cu mine.
Una peste alta, am tras şi eu o concluzie: că, aşa stricat şi stâlcit, pot să vorbesc spaniolă şi când mă leşin! Eh?

Până învăţ să fac

Chestia aia elaborată pe care o are D. pe blog şi cu care aş putea aduna aici chestiile care mi-au plăcut, poftim de citiţi.

La ce-mi stă capu’

Încep reducerile, peste o săptămână. Alea bune pe la jumătatea lui iulie, dar la magazinele mari merg şi cele parţiale, căci dup-aia pleacă toată marfa. La magazinele grupului Inditex încep pe 1 iulie, dar nu sunt „grave” decât după două săptămâni.
În altă ordine de idei, am găsit o listă cu perioadele de reduceri, pe regiuni şi pe sezoane. Eh?

Norocul meu!

Sun la un serviciu de relaţii cu clienţii, aici, în Spania. Mă întreabă în ce limbă vreau să vorbesc cu ei. Aleg de la butoane „engleză”. Răspunde un băiat, într-o engleză forţată, cer detaliile de care aveam nevoie, el nu mă pricepe, dar vorbeşte mult şi despre nimic. Eu insist, el zice că nu înţelege. Să mă enervez, n-avea rost, nu? Aşa că m-am chinuit eu să mă exprim în spaniolă şi să pricep cifrele pe care mi le comunica (ceea ce e un efort!). Era aşa de încântat că nu trebuie să se strofoace el! Ce m-a enervat!

Metrou

Like, dacă am de ales, prefer să locuiesc în centru! Mi-e frică de imigranţii vizibili (cei cu pielea închisă şi privirea încruntată), de întuneric şi de zgomote neprevăzute. Prefer să mă ştiu în siguranţă noaptea şi, mai ales, să am acces la metrou.
Acum o săptămână, în metroul madrilean, pe la 1 noaptea, vis-a-vis de noi (şi de linii) cânta un arab. Tolănit pe jos, cânta cât îl ţinea gura, un cântec trist, de amor părea. De el nu mi-a fost frică (aşa cum mi-e de cei care se pişă când ies pe gura de metrou, chiar acolo, de parcă nu se mai pot ţine). Brrr!

La colţ

Mi-a zis D. zilele trecute că i-ar fi plăcut să locuiesc la colţ, i-aş fi prins bine zilele astea. Mi-a trecut prin cap, citindu-i mesajul, cât de mult mi-ar plăcea MIE să locuiesc la colţ, cumva la orice colţ de România. N-am nici cea mai mică îndoială că unii ridică acum din sprânceană, dar o ţine pe-a mea: mi-e dor de casă.
Dar nu ca să mă plâng m-am apucat să scriu, ci pentru a-mi aminti că atunci când a plecat de aici (şi când eu eram rău de tot), mi-a zis să o iau mai uşor. Şi de atunci, de câte ori în vine să o iau mai „greu”, îmi amintesc de el, şi fac exerciţiul ăla cu „număr până la cinci şi răsuflu adânc”, calmându-mă (ei na, evident că nu tot timpul, pastilele nu funcţionează la nesfârşit, T., mai ales că NU EXISTĂ, sunt doar în imaginaţia ta).
Şi mi-a mai zis atunci D. că dorul e aşa, o chestie relativă, că şi când eram la Bucureşti se întâmpla să nu ne vedem cu săptămânile, dar exista, acolo, ideea că e posibil, în orice secundă, să ne întâlnim. Despre asta este vorba în emigrarea asta: că, odată ajuns „dincolo”, nu mai ai posibilitatea (chiar dacă puţin probabilă) de a te vedea cu ai tăi.

UPDATE: Şi iată peste ce dădui, chiar acum.

Din blog în blog

Înainte de a muri şi anume de somn (dacă-l prind pe ăla care mi-a dat ticul ăsta verbal tâmpit îl mănânc cu fulgi cu tot, că nu reuşesc să scap de el!), dau click la un nene pe blog şi apoi la altul, dar aşa, în dodii, că de citit nu mai am cu ce citi (capul s-a culcat mai demult, iar ochii s-au făcut roşii ca de liliac, în vreme ce migrena stă liniştită, la locul ei, neclintită de aspirine şi alte chimicale inutile). Ziceam, deci, că din două clickuri ajung aici-şa, la o doamnă Creţu. Ce scrie ea e una, dar să vezi ce blogroll are. Eu lipsesc, m-am cam dezamăgit.
Apropo, în interes de serviciu şi de lene (să nu sun la primărie), i-am scris domnului primar reales Radu Mazăre de la Constanţa pe adresa prezentată pe blog. Nu mi-a răspuns. Îl mai las până luni şi-l adaug pe mess, că zice că pot. Cum ar fi?

Romania is my country

Am plecat de acasă cu melodia asta de la Vama Veche în minte („La la la la... Romania is my country..” and so on), pentru că am auzit următoarea poveste suprarealistă din ţară (de la Braşov, oraş pe care îl consideram grosso modo mai civilizat decât altele).
Un băiat mergea cu maşina pe stradă; pe bancheta din spate copilul (şapte ani) şi un amic. Un taximetrist cu tupeu circula pe mijlocul drumului, la care şoferul amintit îi aruncă pe geam: „Ţi-ai cumpărat toată strada?”. Taximetristul a început să înjure ş.a.m.d., băiatul îi spune să termine, că nu vrea să se certe, e cu copilul în maşină şi nu vrea scandal. Mai trec câteva minute, băiatul amintit opreşte la câţiva metri mai departe, coboară să facă nu-ştiu-ce în portbagaj, moment în care taximetristul (era pe celălalt sens, da? A întors şi l-a urmărit!) accelerează şi intră în plin în el. Băiatul (pe care statura şi constituţia fizică l-au ajutat) sare pe capotă, evitând astfel să fie făcut pilaf. A primit doar o lovitură puternică la genunchi (combinată cu hemoragie – diagnosticul medicilor), copilul a făcut un şoc care a durat câteva ore, iar cele două doamne în vârstă care erau în acel moment pe trotuar probabil că au fost aproape de un infarct. Doamnele amintite şi pasagerul din maşina băiatului au fost martori la proces, taximetristul a fost acuzat penal, şi-a pierdut pentru totdeauna permisul de conducere şi a fost acuzat de intenţii criminale şi fugă de la locul accidentului. Doamne!

Poluare?

Am văzut azi la semafor un om cu o pânză din aia de spital la gură (botniţă aseptică, că altă idee nu-mi vine). Se dădea şi el pe bicicletă şi, ca să nu înghită toate noxele, s-a protejat puţin. Mi-a venit să râd un pic de el, dar apoi s-a nimerit să pornească pe banda de lângă mine un nene cu un Harley şi să mă umple de fum (sau ce-o fi scos el acolo pe ţeavă). E o poluare aici, măiculiţă! Bucureştiul e pui mic. Clădirile astea frumoase, străzile înguste şi infrastructura bine pusă la punct, care nu produce ambuteiaje, produce în schimb gaze (căci n-au unde să se ducă, nu e aerisire). Promit să-mi cumpăr un cablu pentru telefonul mobil şi atunci pot să fac poze (pot şi acum, dar nu le pot descărca de acolo).

Prietenii mei sunt inegalabili

Pentru că sunt prietenii mei şi atât. Au trecut deja şase luni de când am plecat (mi-e greu să spun „de când sunt aici” pentru că sunt cu adevărat aici doar de câteva luni, pe celelalte le-am bălăngănit într-o stare incertă de stres, depresie, amărăciune, indecizie şi durere). N-am sărbătorit ziua pentru că nu am ştiut ce era de sărbătorit, aşteptăm amândoi să se întâmple lucrul pentru care suntem cu adevărat aici. Şi o să se întâmple, anul acesta sau în următorul. Nu prea mai contează.
Dar ca să mă readun – mi-e totuşi, somn şi e noapte – prietenii mei sunt unici pe lume. În momentele de criză existenţială – cele pre-magneziu (da, T., îmi iau pastila zilnic, n-ai observat?), cei buni la suflet îmi recomandau să ies din casă, să-mi fac prieteni. Mie mi se părea de-a dreptul crud: „Cum să-mi fac prieteni, când am? La ce-mi trebuie? Ai mei nu mai sunt buni, sau ce?”.
Azi, trei dintre prietenii mei au vorbit cu mine despre lucrurile noastre, alea care nu se plănuiesc, nu se întâmplă, ci doar se împărtăşesc. Dacă la atâtea luni de când am plecat încă primesc astfel de mesaje, înseamnă că am avut dreptate să nu caut alţi prieteni, să mă mulţumesc în continuare cu cei pe care îi am.
Şi, apropo, am cunoscut pe cineva care a simţit fix acelaşi lucru, că prietenii nou-făcuţi aici nu vor avea aceeaşi valoare ca aceia lăsaţi acasă. Dar, acum, cine ştie...

Villa Itti

N-am putut să adorm din cauză că-mi aminteam că nu am făcut ceva.




Nu deschisesem e-mailul de la Duni în care îmi trimitea poze cu casa. Căci au vopsit-o (pe dinafară, ca şi gardul, că înăuntru tot leopardu' - iar când zic asta mă gândeam, fără preget, la Doamna Capră!), să n-o recunosc, auzi...

Sângele meu rusesc

Din ciclul "în trecutul meu există şi rădăcini slave", azi vă oferim o bijuterie.

Vin pisicile!

Am vorbit mai devreme cu o amică pe messenger şi mi-a zis că are emoţii, că vin pisicile săptămâna viitoare, cu avionul, şi că speră să fie ok, să nu păţească nimic. Şi eu sper să fie bine – nici măcar nu le cunosc, dar o să le cunosc -, însă de atunci mă obsedează asta: „vin pisicile săptămâna viitoare” şi încă cu avionul. Mi-am dat seama că emigranţii care au animale au şi o problemă în plus. Şi, acum m-am gândit, pisicile au probleme de adaptare de la o ţară la alta? Nu ştiu de ce, istoria cu pisicile mă distrează grozav. Promit să povestesc cum sunt după ce se vor reloca. Sunt trei, apropo.

Madrissss

Un week-end plin de soare. Am petrecut o zi superbă, cu o vreme caniculară ce mi-a adus aminte de Bucureşti, dar paralela se va limita aici.
M-au impresionat dintotdeauna oraşele mari, iar capitala Spaniei n-a făcut excepţie, de prima dată când am văzut-o. Bulevardele sunt mari, clădirile – impunătoare, iar pieţele largi şi rotunde. Era foarte verde oraşul, incredibil de verde, am căscat gura la diverse şi m-am bucurat de plăcuţele de ceramică cu numele străzilor şi de firmele magazinelor scrise doar în spaniolă, de parcă m-aş fi întors undeva acasă. M-am simţit romantică şi calmă, şi pentru că sâmbăta am încheiat-o tolăniţi pe iarbă în marele parc Retiro, alături de alte cupluri de îndrăgostiţi, am decis că a meritat deplasarea.
Dar duminica ne-a aşteptat o bucurie mai mare şi o să mi se furnice multă vreme pielea la amintirea momentului. În Muzeul Reina Sofia se găseşte Guernica lui Picasso. Am privit-o dintr-o latură (e destul de prost amplasată), ţinându-ne strâns de mână, muţi de curiozitate şi uimire. Ne-am calmat până la ieşire analizând nenumăratele tablouri ale lui Miro pe care, încetul cu încetul, începem să le înţelegem (deşi în continuare sculptura „Femeie cu pasăre” din parcul de lângă casă nu ne face sens). La următoarea vizită la Madrid mergem la Prado. Să ni se mai furnice o dată pielea.

PS. Ah, l-am uitat pe „Marele masturbator” (de Dali, pentru convenienţă), aşa cum mi-l aminteam din reproducerile studenţiei, când îl foloseam ca material didactic la cursurile de semiotică.

Adânc

Am descoperit, mai ales în ultima vreme, că seriozitatea şi răbdarea chiar sunt virtuţi, şi că aceia care nu dau dovadă de prima şi nu o posedă pe a doua devin nesuferiţi, cu timpul. Desigur, oamenii se mai şi schimbă. Acestea fiind spuse, mă gândesc să-mi continui treaba. Totuşi, trebuie să lucrez în continuare cu ei.
Notă: Mediul de lucru era mai „profi” în România, dar poate am avut noroc şi atât, iar asta nu ne caracterizează ca naţiune.

Vezi cum esti?

Ma faci sa pierd acest timp frumos cautand muzici din alte vieti? Cu pielea stransa de emotie (nu cred sa-mi fi placut vreodata mai mult un alt stil de muzica - Depeche se exclude, n-au egal!) ma pui sa caut pe youtube muzica sarbeasca? Pai e frumos? Nu e prea elegant din partea ta sa ma trimiti in alte vremuri, nu? Du-te inapoi, amintire... Ajunge!

"E ca mersul pe bicicletă"

Aşa îţi aminteşti o limbă, cum se găteşte o mâncare şi mai ştiu eu ce alte mărunţişuri. Azi mi-a fost dat să experimentez – mai adânc, da? – cum îţi revine în memorie „mersul pe bicicletă”.
Mi-am făcut abonament la noua formă de transport în comun pe care o practică Bcn, bicing. Costă 24 de euro pe an şi constă în luarea unei biciclete de la o staţie şi depunerea ei în altă staţie, recte la destinaţie. E cu sistem electronic (da, cu unele dintre instrucţiuni doar în catalană, dar nici n-are rost să-mi mai bat capul cu asta!) pe bază de cartelă, frumos de tot.
Roţile erau unde ştiam, pedalele asemenea, s-au gândit ăştia şi la apărătoarea pentru roţi (să nu-mi rup eu pantalonii la lanţ), avea şi far şi dinam şi bec aprins. Un singur lucru nu mi-am amintit: cum se schimbă vitezele şi de ce nu pune frână când dau din pedale în spate? S-ar putea să fie din cauză că niciodată nu m-am plimbat cu o bici „semicursă”? Hehehe, cine zice că la vârsta asta nu mai învăţ nimic zău că s-a înşelat!
UPDATE
Din cauză că n-am fost eu niciodată o sportivă, şmecheria asta cu mersul pe bici la serviciu mi s-a părut absolut ge-ni-a-lă. Drumul de 10 minute l-aş defini drept „ameţit”, căci dacă n-ai avut niciodată frână de mână, reflexul de a da înapoi din pedale nu te ajută absolut deloc să nu te ciocneşti de oameni, căţei (mici-mici – sunt toţi fraţii şi surorile Patitei, clar), scaune de terasă, motociclete, alte biciclete care merg pe o linie mai dreaptă decât tine (respectiv decât mine). Partea drăguţă a fost la sosire, căci n-am găsit „parcarea”, dar l-am întrebat pe un fellow bicing unde pot să las jucăria.
Şi pentru că are trei trepte şi merg cu oarecare viteză, nici nu transpir, respectiv nu mă împut. Miros la fel de frumos ca azi dimineaţă, a parfum (m-am dat cu ala al cărui nume nu mi-l amintesc, doar Robert ştie).

Pentru talentaţi

Linkul de azi.

Orar

La workshop-ul de ieri, văzând că sala nu se umple, o participantă din Marea Britanie a remarcat: „Punctualitatea nu este caracteristică tuturor ţărilor Europei”. Şi, într-adevăr, au sosit spanioli şi la o oră şi jumătate după ora anunţată de începere.
Azi am plecat de acasă fără umbrelă şi, evident, la 20 de metri de casă, dă-i şi ţine-te cu ploaie (parcă suntem la Londra, plouă zilnic). Acuma, magazine care comercializau umbrele am găsit în drumul meu, iar orarul dovedea că nu voi ajunge udă până la piele la destinaţie. Asta, desigur, cu condiţia ca proprietarii magazinelor (sau angajaţii sau cine or fi oamenii ăia care vând) să se şi prezinte la lucru în maxim 30 de minute de la ora de deschidere stabilită pe hârtie. Ceea ce, evident, nu s-a întâmplat! Hapciu!

Sărbătorind ziua lui D.

Acum un an eram la Bucureşti, în şmecheria de apartament de pe Lascăr, sărbătorind ziua lui D. Acum doi ani, eram undeva sărbătorind ziua lui D. (la fel pentru ultimii şapte ani). Acum 12 ani, eram la Timişoara, căutându-l pe D. prin oraş (într-o epocă fără mobile şi pagere şi e-mail), căutându-l la propriu, fizic, în barurile, pieţele sau locurile unde ştiam că ar putea fi. Era singur, la film, sărbătorindu-se în felul lui. Anul ăsta sunt aici, la 3.000 de km, dar mă duc să beau o bere, sărbătorind ziua lui D. La mulţi ani, pisi!

Ozon

„Nu pot să cred! Eu şi iubitul meu ne-am îndrăgostit unul de altul pe melodia asta. Întotdeauna ne-am întrebat în ce limbă e!” (Precizarea mea: acţiunea de îndrăgostire s-a petrecut la Lisabona, în ţara aia care sună portocaliu).
Din ciclul "ce bine vorbesc pe engleză după câteva beri", răspund cu mare drag că melodia fredonată e pe româneşte. După care dau cu băţul în baltă şi stric magia precizând: „Dar băieţii nu sunt români, sunt din Republica Moldova, fosta URSS”.
Nu s-a întâmplat răul, ci un bine mai mare, căci lipsa urechii mele muzicale şi a vocii nu i-a împiedicat pe partenerii mei de terasă să înveţe: „Vrei să pleci, dar nu mă, nu mă iei, nu mă nu mă iei… Lalalalala… Dragostea din tei.” Pam pam! Nu mi-am amintit versurile la aia cu „De ce plâng chitarele…”, că i-aş fi învăţat s-o cânte, meritau.

Detalii

La magazinul indian se găseşte dulceaţă adevărată, lichidă, nu marmeladă cum se mănâncă pe aici, iar la cel italian smântână (la fel de adevărată) şi ardei iute la borcan. Cu acestea anunţate, anunţ; mi-am dat seama că dorul este de fapt o colecţie de mărunţişuri care înainte îţi compuneau viaţa şi acum au dispărut. Dorul se mai potoleşte dacă îi dai să mănânce.

Dezavantajul palmierilor...

...constă, în principal, în faptul că au coroana foarte sus şi foarte adunată laolaltă devenind, astfel, practic inutilizabili în caz de ploaie! Sub nici o formă nu pot fi folosiţi drept pavăză împotriva stropilor grăbiţi şi reci (da, reci pentru această perioadă din an).

Speak easy

Mainly, we all speak the same language. In case someone’s wondering, I got to this very smart remark while talking to Portuguese people that actually do not speak English (the only language – except for Romanian, of course – that I can use without being ashamed).
Following that observation, as the Portuguese do not speak English, I have to mumble something in Spanish, they answer in their own language and I get the information! Do I rule or what?

Astăzi

E o zi cu soare, verificată de mine dimineaţă de pe balcon (ce mi-ar fi plăcut să stau acolo toată ziua, ca o ţestoasă, cu o carte – aia cu „umbrele vântului”, pe care dacă n-o citesc o să zică ăştia că sunt aculturală! – paranteza parantezei, că iar am limbarniţă: ţestoasa nu e o bună referinţă, că nu citeşte, decât poate în scoici!). Cerşetorul de după colţ este la locul lui (cum aici colţurile de stradă sunt tăiate câş, nu-l văd, în graba mea, într-o zi tot o să-l calc pe bombeu!), câinele maro legat de stâlp în faţa fructeriei de pe strada următoare tot la locul lui, tot lătrător, femeia cu mătura din faţa magazinului de electrice prezentă şi ea.
Mi-a fost lene să merg pe jos, aşa că am aşteptat autobuzul 27 (s-ar putea – zic „s-ar putea” – să fi preferat asta ca să pot profita puţin mai mult de soarele fierbinte), iar când m-am urcat mi-am amintit brusc de Bucureşti: Carmen, pilaf m-au făcut! Dar ştii cum, pilaf! Era aşa de aglomerat cum nu-ţi poţi imagina...

Când plouă Barcelona

Cu referire la „când burniţă Ianoş” (apropo, dacă văd un avantaj major în emigrare acesta constă în faptul că apreciez mai mult amintirile, ceea ce, să fim sinceri, e mişto de tot), am constatat azi că e frumos oraşul şi pe ploaie. Cum ar veni, când plouă Barcelona e frumos. În altă ordine de idei (ce cuvânt pretenţios, ordine!), Bcn e fată şi Braşov e băiat?*
Revin la oraş. Când plouă e mai multă linişte (sunt mai puţine motoare) şi miroase aşa, a curat. Am văzut chiar o clădire care şi-a făcut duş.

*Am locuit la Braşov, Bucureşti şi acum la Barcelona, oraşe care par aşa, seriose. Iar printre ele, Timişoara, ce amor!

Patience, my friend

One of my social friends, from Poland, invited me over together with an Irish lady. We were talking about national/ethnical prejudices (in 1970’s America the Irish were all seen as maids, babysitters and other types of hard labor workers – sounds familiar?) when the host admitted that: “I wrote my mother an e-mail and choose to tell her that you are not a Romanian, but from Romania, because by Romanian we mean gipsy.”

Votul meu nu contează?

Mi-am adus aminte că am o dilemă. Eu de ce nu votez pentru primărie (nu că aş avea cu cine, dar ca idee)? Buletin de Bucureşti am, n-am buletin de Bcn, citesc ştirile din ţară, sunt la zi, adică. Pe mine de ce nu mă lasă să votez?

Ploaie acidă

Mi-aduc aminte de când eram mai mică sau copil (cele două nu sunt foarte distincte ca aşezare temporală, nu?) că auzisem vorbindu-se despre ploaia acidă. Ei bine, ceva ca în poveştile copilăriei s-a întâmplat la Bcn. Balconul este plin de un strat gros de praf roşu care a rămas în urma ultimei ploi (de alaltăieri). De atunci n-a mai plouat cu ploaie curată. Cu soarele şi norii nu avem poveştii din astea înfricoşătoare, nu?

Iar încep...

Dacă nu ajung în curând acasă, o să mor de poftă după următoarele:
- o bere şi nişte chipsuri cu Cri, benoclându-ne la televizor pe canapeaua din sufragerie (unde mă simt mai acasă decât pe cea din apartamentul meu dat spre închiriere)
- un platouaş la Christie, alături de Camen (orice platouaş, dar să fie cu Carmen);
- o ciorbă de burtă cu mama şi Duni la Butoiul Sasului (la asta, din motive necunoscute, cu adevărat îmi plouă în gură)
- mici la naşa, la Rotbav
- o porţie de pui Gong-Bao cu Dori şi Denis la restaurantul din cartier
- papanaşi îngropaţi în dulceaţă la Livadă, cu Dani (habar n-am dacă îi plac, dar aşa mă văd lăfăită pe terasa aia cu taclalele la îndemână, uf)
- un ceaun plin cu cartofi prăjiţi cu multă smântână (cu Patricia)
- pui în sos de soia cu Stanca şi Gabi la La Dolce Vita
- o dudă cu Elena
- clătite cu dulceaţă
- pui cu sos de usturoi de la KFC
- salată cu parmezan de la Bellini
Şi acestea fiind spuse, mă uit iar la preţurile biletelor de avion. Să înţeleg că sunt aşa scumpe încolo (şi nu încoace) pentru că se întorc românii acasă? Să râd un pic, căci m-am autodistrat.

Iarba verde de acasă

Aseară, pentru că ne-a fost lene să ieşim din casă, am ales să „luăm aer” şezând la noi pe balcon (astfel am putut să mai bem şi nişte Sangria - eu, din rezerva proprie, de supermarket). A fost frumos, avioane, stele, oarecum linişte. A trebuit să ne relocăm împotriva voinţei noastre când mirosul de fum nu ne-a mai permis să stăm la „aer”. Cineva fuma pe alt balcon, şi nu ţigară, ci iarbă.

Numai de bine

Astăzi mi s-a revelat ceva şi, cum n-am altceva mai bun de făcut, mă destrăbălez pe blog. Mi-ar plăcea, just for once, să intre cineva în vorbă cu mine despre ceva pozitiv despre ţara mea (că-mi şi vine în minte acum o poantă, cu Poenaru, care o inventat peniţa, şi cum am zis io asta la cursul de spaniolă şi profa mi-a zis, la schimb, că un spaniol a inventat Chupa Chups – ce Dumnezeu e aia?).
Mi s-au comunicat ca formă de a începe o conversaţie (în timp şi pe rând, desigur) următoarele: „am auzit că un român a făcut-un-nu-ştiu-ce nasol la italieni” şi „ţiganii din Italia declară, că de fapt, le e ruşine de români” şi „un urs a coborât într-o casă din Braşov” şi „acum nu se mai investesc banii UE în Spania, ci în România”. Ei bine, recunosc, am auzit de bine cu alde Busuioc, câştigător la un concurs de muzică.
Mă gândeam că e nasol că nimeni nu mi-a zis – deşi sunt sigură că scrie în aceleaşi jurnale de ştiri – că un român a câştigat premiul la film de scurt metraj la Cannes. Why?
Zău că nu suntem aşa naşpa, noi, ca popor, şi zău că mai am un pic până pocnesc pe cineva la auzul ştirilor negative despre români (am fost aproape atunci când, de dragul politicii corecte, cineva mi-a zis că problema cu ţiganii s-ar simplifica dacă i-am numi pur şi simplu români).

Am avut şi io o rubrică

Cu linkuri către blogurile prietenilor. Ieşeau, pe bune, aşa, cam doi. Nu că n-aş avea mai mulţi prieteni, căci am (desigur, de când cu imigraţia mea, îi număr pe degetele încă de la două mâini, dar se împuţinează văzând cu ochii), dar n-au blog. Hm! Mă rog, ideea era că am transformat linkul cu pricina într-o rubrică despre oameni care ştiu să scrie.

Am trecut pe clorofilă

Mi-am cumpărat gumă de mestecat cu clorofilă (d-aia am găsit, căci dacă vreau să mă dau jmecheră, îmi iau de la Starbucks, că are o cutie metalică trendy-flendy). Şi mă gândii că singurul lucru pe care îl ştiu eu despre această substanţă (o fi substanţă? Să-l întreb acasă pe J., că tre’ să ştie!) e că are legătură cu plantele, care o produc, parcă, în prezenţa soarelui.
Ceea ce mă aduce la nişte dileme. De ce mănânc eu gumă cu clorofilă? Să mă fac verde? Dacă da, unde: la limbă, pe toată pielea, doar pe interior ş.a.m.d.? Dacă da, se produce procesul când mă expun la soare (sau doar se accelerează)? Din nou, dacă da, să mă expun cu limba scoasă? Şi dacă fac baloane la soare ce se întâmplă? Ştiu că pot să dau google.com (că, vorba lui T., „ce mă întrebi pe mine, s-a închis google?”) ca să aflu ce face clorofila la om, dar mi-e lene. Şi, în plus, m-am gândit că pot să îmi pun puţin mintea la contribuţie, să aflu dacă prin asociaţii logice pot să obţin un rezultat. N-am reuşit, aşa că am aberat pe aici. Oricum, guma e delicioasă, are gust de... clorofilă.

Zile bune, zile proaste

Mi-ar plăcea să ajung la nivelul de organizare mentală la care o ploaie nesuferită să nu mă mai deranjeze, sau la care, chiar dacă nu am dormit suficient, să nu mă mai trezesc tristă, sau la care să nu mă eneveze miliardul de oameni care mă împung cu privirea, dimineaţa, în autobuz (da, catalanii s-au născut enervaţi, n-am nici o îndoială, sunt nenaturali când zâmbesc sau sunt relaxaţi).
Cu timpul o să reuşesc... Sau nu? Dacă mi-ar ieşi şmecheria asta, cum aş ştii când am o zi cu adevărat bună dacă nu pot face comparaţie cu zilele rele?
Ieri am avut o zi rea, a fost „Constantin şi Elena”, n-am avut energie să dau de băut şi mi-a fost dor de un miliard de oameni (cel mai nasol, dorul; a, şi biletele de avion care nu se mai ieftinesc; în ritmul ăsta o să ajung la Braşov la Paştele Cailor – să întreb pe aici, poate că au şi ei sărbătoarea şi iar se dă liber). Azi e o zi mai bună, dar plouă şi e vânt! Mda...

Banc

Un muşuroi de furnici se bate cu un elefant.
Fiecare încearcă să muşte, să gâdile, să ciupească, mă rog, ce poate. La un moment dat, una dintre ele ajunge pe gâtul elefantului, iar celelalte disperate încep să strige:
-SUGRUMĂ-L! SUGRUMĂ-L!

Catch the sun

În spaniolă se spune, în loc de „a sta la plajă” sau „a te bronza”, „a prinde/mânca/lua soare” (tomar, pentru conformitate). Ceea ce, traducând eu repede în cealaltă limbă pe care o cunosc (da, e exerciţiul meu mental preferat, să traduc back and forth toate cuvintele cu care mă întâlnesc!) ar veni catch the sun. Ceea ce îmi produce mare drag, aducându-mi aminte de vremuri frumoase din viaţa mea (da, cele mai frumoase (dacă aş putea să trăiesc din nou asta mi-aş retrăi, studenţia, poate şi copilăria), de un băiat extrem de drăguţ, cu ochi albaştri (mda, the love of my life at that particular moment), care purta un tricou purpuriu cu nişte scoici şi un soare lângă care (sau pe spate) scria catch the sun. Şi mi-l amintesc pe D. strigându-l aşa: „Măi, Catch-the-Sun”.

Lene de vorbă

Uneori, când sunt obosită, mă apucă aşa o lene să vorbesc, că aş tăcea. Sau, mai mişto, cum îmi imaginez eu în anumite momente, să vorbesc pe româneşte. Cuvintele ies greu într-o limbă străină când ţi-e lehamite sau când eşti nervos! Partea bună a acestei chestii, însă, constă în faptul că pot să înjur în voie, nu pricepe nimeni (cehoaica zice ceva cu Cristos, deduc după ton că nu de bine). N-am înjurat, dar ca idee, aş putea, nu?

Marea nouă

Am făcut prima baie în Mediterană, noua mea mare. E curată, mi-a plăcut. O să fim prietene.

Mergem aici

Azi! Se numeşte Calafell, la o oră de Bcn.

Meetings

I found this and I loved it. Therefore, I posted it.
And I want to add my personal angle: now the meetings I attend within my company are even funnier, they are held in foreign languages (one more foreign than the other, when I'm sleepy, both of them unintelligible).

Vizita obişnuită

Ajung la casă (de marcat), pun mâncăricile pe bandă, scot cardul şi permisul de conducere (singurul act de identitate românesc care e de dimensiunea cardului, căci aici nu mere cu PIN, ci cu act doveditor că posezi numitul obiect bancar, paranteză la paranteză - oare dacă nu era aşa goleam vreun card de-al lui J. la H&M?) şi răspund civilizat la salutul casierului: "Bună!". Era român, din Mangalia, i-am explicat că eu nu sunt din Bucureşti, cum scrie la permis, şi că îi doresc o zi bună. Asta a fost mai demult, dar ne-am creat de atunci o relaţie bazată pe o politeţe de bază: ne salutăm şi ne întrebăm de sănătate. Nu-i aşa că nu sunt toţi românii naşpa, cum scrie la gazetă?

This very moment me

:o))

Iar despre ţara mea

Băiatul ăsta scrie uneori aşa de bine...

De sâmbătă seara

Nu mă uit la televizor (aici pentru că e pe catalană şi nu pricep, iar în România pentru că mă plictisea), dar mai primesc linkuri şi alte informaţii despre lumea asta. Şi azi, printr-un concurs de împrejurări, ne-am uitat pe youtube la asta. Şi apoi, pentru exemplificarea spaniolă, la asta.
Mă gândii că în meciul România - Bulgaria, noi avem 1 - 0 până acum. Asta o fost o poantă de sâmbătă seara care pe mine mă distrează.

Nici nu ştiu dacă e de râs

De când Kosovo şi-a declarat independenţa şi Catalonia s-a manifestat cu multă fericire la auzul acestei veşti, fac şi eu o poantă tâmpită, care pare însă tot mai adevărată: dacă mâine îşi declară ăştia independenţa şi ne trezim în afara Spaniei, cum o fi?
Mai multe chestii din ultima vreme mă fac să mă gândesc serios cum se poate contrui o Uniune Europeană când o grămadă din ţările membre e populată de oameni care gândesc aşa?

Comentariu pe un articol despre imigranţi, mai precis despre faptul că trăiesc câte mai mulţi într-un apartament ca să aibă bani să plătească o chirie. Catalunya per als catalans , no volem inmigració espanyola ni estrangera , fora tots! , després es queden aqui queixant-se , deportacions ja , no velem aquesta gent , ni espanyols ni estrangers , deportacions massives ja! , Catalunya per els catalans , fora inmigració , fora estrangers espanyols i d'arreu , no els volem , tots fora , l'inmigració ens liquidará com país , tots fora , fora inmigració ja!!

Şi o "coadă" la un mesaj care cerea lămuriri despre participarea la un eveniment al Comisiei Europene, trimis la o adresă de contact de pe un site (tot al Comisiei Europene), de la o adresă oficilă, de "birou", unde apare semnătura omului şi toate detaliile profesionale. L-am lăsat întreg că mi s-a părut incredibil de lung şi de aberant.
************************
I'm Catalan, I recognize Kosovo.
************************
Freedom for Catalonia.
Catalans must live, think and speak in catalan.
Preserve the Catalonia heritage, culture and Identity.
Recover the Catalan assets and historical right.
Ensure the European Diversity, Sustainability and Stability.
Now Catalan and other regional languages Official in EU.
NO to Imperialism and non-inclusive Policies.
No growth based on Cultural Standardisation.
Glocalisation and knowledge for all.
EUROPE of/for REGIONS
NO CRIMES OF WAR
Please consider the environment before printing.
*************************

Citit o dată, citit de două ori

Ce zic ăştia aici? Să se cumpere sau să nu se cumpere?

Românca din mine

Din 117 oameni participanţi înscrişi pe lista unui eveniment, trei sunt români (nu neapărat imigranţi). Persoana căreia îi trimit lista acestor participanţi, la Comisia Europeană, la sediul de la Bruxelles, e româncă. Băiatul care se ocupă de baza de date a companiei la care lucrez e român. Editorul unui site de informaţii, unul dintre puţinii care a răspuns la e-mailurile mele politicoase legate de un interes profesional AL LOR, e român. Eh? Facem un procent bun. Pe mine, personal, mă face să mă mândresc că sunt de la ţara mea.
A, şi mă mai mândresc cu faptul că eu fac duş în fiecare dimineaţă, mă îmbrac cu haine curate şi nerupte, dar şi cu faptul că ştiu să mănânc cu cuţitul şi cu furculiţa. Ceea ce, oricât de ciudat pare, mă face specială în această lume.

101

Acesta este numărul de pe tricou al mesajului de faţă. E de bine, chiar dacă nu cu dalmaţieni, e cu soare, cu o zi frumoasă, în care am o freză civilizată, cu hăinuţe comode şi cu bună dispoziţie. Am văzut la cineva pe mess că viaţa e o cutie cu bomboane de ciocolată (traducerea mea aproximativă) şi sunt de acord. Mă duc să-mi cumpăr propria-mi cutie de ciocolate cu care să sărbătoresc această aniversare a blogului meu. Să se facă mai mare, cred (deşi îi plănuiesc nişte frăţiori, ca să împart responsabilitatea gândurilor mele cu celalte personalităţi ascunse şi multe de care dispun oarecum independent de voinţa mea).

Islamic Republic of

Mă vizitează pe blog cineva de aici (adesea, mulţumesc):
Continent: Asia
Country: Iran, Islamic Republic of
State/Region: Khorasan
City: Mashhad
Mi se pare foarte tare. Ştiu, de fapt, cine e, nu e, clar, din Iran, dar cum se întâmplă să-mi apară această referinţă?

Naţional

Colega mea din Argentina şi-a adus la birou o cană specială din care bea mate. Noi am cam râs de ea, dar, mă rog, până la urmă, e o tradiţie naţională.
M-am gândit cum aş putea să reprezint şi eu tradiţia românească. Berea nu e neapărat a noastră, îl văd mai curând pe colegul neamţ venind cu halba. Şampania e clar franţuzească, vinul - italian, spaniol, martini şi campari - italiene. Hm! Până şi cafeaua pe care o bem noi, mai "lungă", se cheamă "americană" aici.
Palincă? Ţuică? Îmi aduc o cană mare şi îi dau cu ţuică de dimineaţă, să vadă ăştia cum sunt, cu adevărat, românii.
A, şi din aceeaşi categorie, la ultima extindere a Uniunii Europene, The Irish Examiner a scos un soi de afiş numit The European Union pe care noi îl avem pe perete la birou. Graţie lui mă întreabă oamenii cum se joacă oina, care apare ca sport naţional. Să le zic că la noi nu joacă nimeni? Ne facem de râs. Nici băuturi, nici sport specific. Păi?

Bună dimineaţa mea!

Cele mai bune sunt dimineţile mele! M-am trezit cu ochii cârpiţi de somn – seara întotdeauna îmi vine să mai stau, de parcă lucrurile interesante doar atunci se pot face! – mi-am făcut mai puţină cafea (încerc să mă las!), am mâncat ca porcu’ de România (cu brânzică şi şunculiţă – noroc că J. dormea şi nu m-a văzut) şi am decis să-mi pun fusta maro. N-am călcat-o şi, văzând-o şifonată ca o perdea, mi-am adus aminte de R. care mă certa când mă vedea cu ea călcată (zicea că nu aşa se poartă). Şi apoi am fugit în goană (da, pot să fug şi fără goană...) spre serviciu, unde am ajuns ca poştaşu (cu geanta grea şi limba scoasă), în timp ce pe drum mi-am amintit de drumul spre Vamă cu Elena şi Daniela (când am râs tare şi mult şi tot timpul), cum R. purta ochelarii ăia mari de soare acum vreo două veri şi flipflopşi şi ceva verde (să fi fost un tricou?) şi cum viaţa e aşa, grozav de frumoasă.

So sleepy...

That I talk with my English speakers’ colleagues in Spanish and with myself in a combination between those two. Thank God I can still think in Romanian.
And, by the way, why I am sleepy when I had enough sleep? Hm? And why do we have a meeting with that girl that speaks Spanish with French accent and English with Spanish accent? Very, very low, I can barely hear her. Want to go swimming, instead. Can I, please? Can I?

Alte doruri şi o bere

M-am trezit ieri gândindu-mă la Bucureşti. Ştiam deja din minte locurile din Braşov şi din Timişoara la care zbor cu gândul când n-am ce face. M-am trezit ieri din somn gândindu-mă la Bucureşti, după un vis scurt (şi cuprinzător) care îi implica pe vară-mea şi pe Crol.
Mi-am dat seama că mi-e drag de anumite locuri din memorie, habar n-am cum sunt ele acum, dar aşa cum mi le amintesc eu, au legătură cu oameni... Calea Moşilor într-o sâmbătă dimineaţa, cât J. învăţa şi eu plecam la vânătoare de pantofi... Parcul nostru în care mă dădeam cu rolele cu Cri zburând înaintea mea... Piaţa Sudului, primul şoc cultural... Şi apartamentul mic dar cald al lui Crol, din Berceni. Şi străduţele pe care le parcurgeam ca să ajung la barurile şi localurile frumoase din centru (unde, de obicei, mă întâlneam cu Carmen şi cu fetele). Şi parcul Cişmigiu în primul an, prima vară, cu D. mărturisindu-se... Şi localul ăla ciudat în care am mers cu S., cu un miliard de ani în urmă. Şi casa în care locuia D., pe pământ, unde am făcut o dată grătar.
Drept răzbunare şi ca să uit de dor, în seara asta bem bere în Gracia. Mi-a arătat şi mie cineva o feliuţă din farmecul oraşului.

NT

Traversez strada să-mi cumpăr o cafea şi, la întoarcere, zăresc la semafor o maşină cam ca asta. Mă uit cu mare atenţie la tipul de la volan, care avea o coadă de cal anemică şi un râjnet pe bot (văzând că-i admir bolidul). Când trece de mine, mă uit la număr (pe aici maşinile de fiţe sunt foarte rare!) şi văd tricolorul românesc pe plăcuţa de înmatriculare de NT.