Pe noapte, cu turnul Akbar

Habar n-am dacă-l cheamă cu "k" sau "c" pe turnul ăsta (mai mult ca sigur fără "k", dar mi-e lene să verific).
Povestea e de când ne-am întors acasă, că pe alea din vacanţă le pregătesc într-un loc mai organizat - n-am şi eu ce face! -, de când m-am dus eu la outletul meu (mall de outleturi, cum ar veni) să-mi iau pantaloni subţiri, căci în blugi mi se coace totul (şi nu exagerez). La orele zece ale nopţii, când mallul s-a închis, mi-am încărcat pungile pe bicicleta închiriată de la Generalitat (aia de la care am io abonament) şi am pornit în mişculaţie spre casă. Ea aşa, ca idee, Barcelona, adică, pare mică, mai ales dacă ai hartă (ceea ce fix azi nu aveam, deşi de obicei sunt prevăzătoare). Planul iniţial era să mă dau jos de pe bici când ajung la o staţie de metrou şi să călătoresc pe sub pământ. Însă... când am văzut eu cât de frumos e pe acolo, pe Avenida Meridiana şi întrebând eu antes un nene cu ce mare bulevard se întâlneşte şi ăla zicându-mi că cu Diagonal (pe care îl ştiam), am pedalat şi anume vitejeşte în jos. Oameni pe stradă puţini, semafoarele sincronizate (chiar, oare cu cât la oră am mers?) doar că, la un moment dat, mi s-a părut că am ajuns la mare, spre Barceloneta, aşa, ceea ce se putea dovedi chiar departe de casă.
Eh (da, da, tind spre Canada, uf, ce drăguţ ar fi, măcar acolo aş vorbi limba), şi cum m-am trambalat eu în jos, văd deodată relativ aproape turnul Akbar. Ăla, ştiu de pe hartă şi din poze, e hăt departe. De tot, căci nu l-am văzut niciodată în carne şi oase.
Noroc că un nene arhitect, atunci când a construit lărgirea oraşului (Eixample, pe limba locului, care e de Dreapta şi de Stânga), s-a gândit cu capul lui şi a făcut străzile perpendiculare unele pe celelalte şi fără cotituri. Aşa că am nimerit eu pe Carrer Arago şi am pedalat 400 de numere, căci eu locuiesc spre capătul la care începe.
Dar ce aventură! Abia aştept să mai exersez, căci o fost tare frumos. Când am dat de Paseig de Gracia şi de Casa Battlo, mai că mi s-a înmuiat lanţul.
Rambla era în construcţie, aşa că oamenii (turisticii, adică) erau ascunşi pe după panouri, nu i-am văzut...
Concluzionez însă că aşa se îndrăgosteşte omul de un oraş, mai ales că la viteza bicicletei n-am distins dacă cei din preajmă vorbeau pe catalană sau pe ce mama lor vorbeau.