Blogger Backgrounds

30 octombrie 2011

Marea

Acum marea e la zece minute de mers cu bicicleta. Cât de mult îmi place marea...
Doar că acum mama e departe, Cri-Cri la fel, tata nu mai e deloc. Gaba stă la munte, nici vorbă să mai călcăm Năvodari-ul împreună. Dani crede că va îmbătrâni singur (spre deosebire de mine, care consider că voi muri singură), Robert a dispărut, Bogda, Borco, Alin, well, sunt și ei departe. Amorsito înfofolită în cearșaf e acasă la ea, tot departe, la fel și ceilalți oameni cu care am împărțit de-a lungul timpului, an de an, marea.

24 octombrie 2011

3, 2, 1, E, B

Urc în lift de la serviciu, de la etajul al treilea, căci eu acolo lucrez. La al doilea se suie o duduie care întreabă dacă cobor (liftul afară are săgeți cu urcat și coborât; în fine, da coboram). A apăsat pe toate butoanele, spre marea mea hlizeală. Și la etajul I și la Entreplanta dă să coboare. La parter (planta baja), n-a mai îndrăznit. Ce distracție, dom’le, ca pentru o zi ploioasă.

23 octombrie 2011

Cerul

Cerul stă aproape atârnat de clădiri, căldura ireală a vremii fără soare m-a făcut să mă gândesc că astăzi ceva-ceva se va întâmpla.

22 octombrie 2011

Muffin

- Un muffin de iaurt, vă rog (am pronunțat muffin pe englezește, deși vorbeam pe spaniolă).
- Un ce?
Eu mă adun și prounț pe spaniolește:
- Un muffin de iaurt (desigur, pentru ochiul experimentat, nu este nici o diferență între cele două cuvinte). Spaniolii pronunță cuvintele englezești cum se scriu, în cazul acesta, „mufin”.
- A, un muffin. Oricum nu contează cum îl pronunți, e un cuvânt fără sens.

Să vizionăm: muffin pe englezește și muffin pe spaniolește.

Apropo, că tot vorbirăm, care știți a pronunța pe spaniolește, citiți cu voce tare cuvântul „iceberg”. Eh?

20 octombrie 2011

Îmi place când oamenii mei se schimbă

Nu-mi place când devin niște ”plante” patetice care nu mai știu să gândească și înghit pe nemestecate ce le vând alții.

18 octombrie 2011

Scurtă istorie

Pe stradă, din întâmplare, te întâlnești cu rude, foști colegi de școală, foști colegi de serviciu, foști vecini. Eu, pe stradă, mă întâlnesc cu oameni pe care i-am cunoscut acum cel mult patru ani. Căci n-am făcut grădinița și școala aici, iar actualul meu loc de muncă e același de când am venit. Drept care mă încearcă o mare bucurie când dau din întâmplare pe stradă peste cineva cunoscut. Acum vreo trei ani și jumătate, mi-am întâlnit coafeza. Am sărbătorit vreo două ore, în gând, faptul că nu mă mai simțeam chiar atât de străină.

16 octombrie 2011

De vinete

Dintre toate mâncărurile, mi se pare că salata de vinete trece prin cea mai profundă metamorfoză: de la vinetele pârlite, care lasă un sos urât și cleios, la masa verde deschis care îmbie la înfulecare.

15 octombrie 2011

The nicest thing

“You’re smiling like that again. The other day I found myself smiling the way you do when you think about something; it’s a strange smile. I like it.”

12 octombrie 2011

Barcelona mea

Am un album pe FB pe care-l cheamă chiar așa. În el sunt fotografii de om care locuiește aici (de aproape patru ani), pe care le-am adunat din drumurile mele de zi cu zi: spre serviciu/casă, bibliotecă, plajă, supermarket, aeroport. N-am fost niciodată în vacanță aici; prima dată când am venit – o frumoasă surpriză de ziua mea de la un băiat care mă iubea – am stat la Sant Cugat și am vizitat orașul în căutare de cartiere în care ne-ar fi plăcut să locuim. N-am vizitat majoritatea obiectivelor turistice (stau lângă Sagrada de jumate de an, nici prin cap nu mi-a trecut să stau la coadă ca să intru), nici n-am făcut ceea ce fac în orașele în care plec în scurtele mele vacanțe.

Azi mi-am făcut cinste cu o experiență nouă: m-am suit în busul turistic (linia roșie) ca să văd ce văd zilnic hoardele de turiști care mă calcă pe mine pe nervi . Paranteză: turiștii sunt acei oameni care vin la Bcn ca să caște ochii la clădiri de pe pista de bicicletă, care se zgâiesc la Sagrada din mijlocul stației de autobuz, ca să nu se poată oamenii urca și coborî, sunt acei oameni care umplu zi de zi Rambla până la refuz și care se îmbată ca porcii și rag pe străzi.
Cu această ocazie, am primit un cadou incredibil: am fost singură în autobuzul supraetajat, mi-am ales locul – chiar în față, pe dreapta (m-a învățat tata să nu stau pe stânga, că sunt mai multe gaze de eșapament), drept care mi-am permis să aplaud în voie bucuria care m-a înconjurat.

M-a bătut soarele în cap pe tot traseul, turiștii s-au urcat și au coborât din teleguță, eu și bucuria mea am rămas mai departe acolo, făcând turul complet, ignorând foamea cumplită și făcând poze la niște lucruri pe care nu le-am văzut niciodată de la înălțimea aceea. Fascinant! Frumoasă Barcelona, dom’le. Mi-a plăcut experiența, dar încă nu mă simt turist, rămân la statutul meu de călător. Revin cu detalii despre alte obiective turistice (când oi avea timp).

04 octombrie 2011

Anul III


Anul III pentru mine a fost un coșmar. Dacă aș fi citit horoscoape pe vremea aia, probabil aș fi descoperit că niște stele s-au pus de-a curmezișul și mi-au futat mie direcția. Dar nu citeam, așa că am luat lucrurile cum au venit.

M-am mutat de acasă (că nu mai suportam frigul), la Otilia (D-zeu să-i dea sănătate!), cu Lucaciu. Mi-am luat micul dejun, timp de luni de zile, constând dintr-o cafea și o țigară, nu m-am dus la școală și n-am învățat nimic. Totul a culminat cu „dimineața” pe la 12 când Borco a venit cu o pungă plină cu bere pe care „să o bem”. Ba nu, a culminat cu Lucaciu și Sorin intrând în casă într-o seară povestind cum l-au lăsat pe același Borco într-un bar și s-au cărat ca șobolanii. Iar Borco a sunat la ușă în relativ scurt timp și când Lucaciu a deschis, i-a tras o directă direct în ochi (nu mai știu care, presupun că stângul, că Borco era dreptaci).

Ei, dar nu despre asta e vorba aici. Din nenorocitul ăla de an III am două amintiri superbe. Amândouă sunt cu Borco. Prima e dintr-o noapte când am băut mult, eu cu D. și cu Sorin, o sticlă de vin roșu și apoi una de alb. Rezultatul a fost o pulbere... de stele. Trecem peste cascadoriile cu Borco dând cu piciorul unei cutii de iaurt și murdărindu-și mândrețe de ciocate, și peste partea cu ei târându-mă la Bingo (unde scria la intrare că persoanele în stare de ebrietate n-au ce căuta!) și ajungem la o adunare în miez de noapte la care Lucaciu a produs sarmalele imense și celebre de Pecica. Și Borco a avut grijă de mine, deși de obicei noi aveam de el, că el era „răul”, noi eram „bunii”.

A doua poveste a anului III e cu re-re-urile. Se dusese pe copcă examenul de nu-știu-ce engleză, nu l-am luat în iarnă, vară, toamnă, începea anul școlar (ultimul) și eu eram tot în anul III. Ne-am adunat (cam în ceasul al doișpelea), eu cu Borco și cu Răducu, să învățăm. Și, când colo, ne-am petrecut toată noaptea cântând la chitară (mai mult Radu, că noi nu știam să zăngănim).

Atâta! Acest post nu are morală. E doar o amintire. De fapt, două. Și se trage de la faptul că m-a sunat Răducu azi, să-mi spună „La mulți ani!”. Și că ni se pare amândurora că am trăit vreo câteva seturi de vieți de atunci. Sunt doar vreo 15. 

03 octombrie 2011

De ce m-aș supăra?


Ea îi spusese lui ceva și el s-a supărat. Când am urcat eu în autobuz, stăteau deja la două rânduri de scaune distanță, ea în față, el în spate. Ea striga peste umăr, ca și cum ar fi avut o conversație absolut normală cu el. După o vreme, a tăcut. A reînceput să vorbească pe un ton blajin, spunându-i: „Vino lângă mine, Miguel.” El, nimic.

Ea insistă, dar pe un ton liniștit și ușor șăgalnic: „Hai, vino! Te-ai supărat?”. El, ridicând tonul pe măsură ce repetiția își vedea de drumul ei, nestingherită: „De ce m-aș supăra? De ce m-aș supăăăăraaa? Deee ceee m-aș supăăăăăraaaa?”.

Ea, pe cel mai liniștit ton din lume îi replică: „Hai lângă mine și gata!”. Și el a venit. Restul călătoriei și-au petrecut-o ținându-se de mână și șușotind. Aveau maxim 14 ani.