Anul III

Anul III pentru mine a fost un coșmar. Dacă aș fi citit horoscoape pe vremea aia, probabil aș fi descoperit că niște stele s-au pus de-a curmezișul și mi-au futat mie direcția. Dar nu citeam, așa că am luat lucrurile cum au venit.

M-am mutat de acasă (că nu mai suportam frigul), la Otilia (D-zeu să-i dea sănătate!), cu Lucaciu. Mi-am luat micul dejun, timp de luni de zile, constând dintr-o cafea și o țigară, nu m-am dus la școală și n-am învățat nimic. Totul a culminat cu „dimineața” pe la 12 când Borco a venit cu o pungă plină cu bere pe care „să o bem”. Ba nu, a culminat cu Lucaciu și Sorin intrând în casă într-o seară povestind cum l-au lăsat pe același Borco într-un bar și s-au cărat ca șobolanii. Iar Borco a sunat la ușă în relativ scurt timp și când Lucaciu a deschis, i-a tras o directă direct în ochi (nu mai știu care, presupun că stângul, că Borco era dreptaci).

Ei, dar nu despre asta e vorba aici. Din nenorocitul ăla de an III am două amintiri superbe. Amândouă sunt cu Borco. Prima e dintr-o noapte când am băut mult, eu cu D. și cu Sorin, o sticlă de vin roșu și apoi una de alb. Rezultatul a fost o pulbere... de stele. Trecem peste cascadoriile cu Borco dând cu piciorul unei cutii de iaurt și murdărindu-și mândrețe de ciocate, și peste partea cu ei târându-mă la Bingo (unde scria la intrare că persoanele în stare de ebrietate n-au ce căuta!) și ajungem la o adunare în miez de noapte la care Lucaciu a produs sarmalele imense și celebre de Pecica. Și Borco a avut grijă de mine, deși de obicei noi aveam de el, că el era „răul”, noi eram „bunii”.

A doua poveste a anului III e cu re-re-urile. Se dusese pe copcă examenul de nu-știu-ce engleză, nu l-am luat în iarnă, vară, toamnă, începea anul școlar (ultimul) și eu eram tot în anul III. Ne-am adunat (cam în ceasul al doișpelea), eu cu Borco și cu Răducu, să învățăm. Și, când colo, ne-am petrecut toată noaptea cântând la chitară (mai mult Radu, că noi nu știam să zăngănim).

Atâta! Acest post nu are morală. E doar o amintire. De fapt, două. Și se trage de la faptul că m-a sunat Răducu azi, să-mi spună „La mulți ani!”. Și că ni se pare amândurora că am trăit vreo câteva seturi de vieți de atunci. Sunt doar vreo 15.