Kusturica

Frumos concert, în Poble Español, cu oamenii ăştia de la No Smoking şi Kusturica. Am mai făcut un pas spre iertare. Bine, trei ani mai târziu, dar se cheamă că mai bine mai târziu decât niciodată. Cel puţin aşa spun înţelepţii şi înţeleptele.

În gara mea

Mă trezesc cu mine, mă culc cu mine în gând. Îmi învârt gândurile pe stânga şi pe dreapta, mi le comunic, mi le interpretez, am revelaţii la baie (nu neapărat pe veceu), scriu mii de propoziţii geniale în gând care se risipesc în momentul în care degetele ating tastatura.
Mă privesc în reflexia vitrinelor, văd aceeaşi siluetă pe care o ştiu de ani de zile (de ani de zile!) şi care nu îmbătrâneşte. Ajung acasă şi mă spăl pe mâini şi văd venele tot mai proemiente şi pielea mai largă şi inspir adânc. Îmbătrânesc. Mă simt bătrână. Dar nu sunt. Am nişte riduri la ochi, părul vopsit cât mai aproape de culoarea lui naturală (ca să acopăr firele albe, cu duiumul), condiţia fizică mi-e mai bună decât la 20 de ani (căci fac fitness), beau tot mai puţin (că mă tâmpeşte), fumez aleatoriu (extrem de puţin) şi mănânc cât pot eu de sănătos (cum nu-mi propun să trăiesc forever, nu văd de ce aş face mai mult decât atât – apropo, cât mi-am propus să trăiesc?).
Ceea ce eu aş fi definit „viaţă” la 20 de ani a trecut deja pe lângă mine. Am pierdut trenul unei vieţi de familie comode, tradiţionale (pentru societatea românească). Am pierdut şi trenul propriei mele normalităţi (în fond, e mult mai simplu să fiu sisi, să spun din start că sunt, ca să-mi pot permite să reacţionez cum am eu chef). Am pierdut şi trenul unei cariere de scriitor şi, de fapt, am cam pierdut toate trenurile pe care le vedeam cândva apropiindu-se de gara mea.
Însă, de fapt, poate n-am pierdut nimic. Am ajuns în acest punct aşa cum am putut eu, cu bune şi cu rele, şi, privindu-mă în oglindă am puţine regrete. Se cheamă că m-am suit în trenul potrivit, până la urmă?

După 20 de ani?

Când aveam cu toţii 20 de ani, eram creativi. Scriam, desenau, unii mai sculptau. Mă gândeam într-o zi la trecut – căci am timp şi mă gândesc adesea la trecut – şi mi-e aşa o ciudă că nu toţi mai scriem. Că ne-am pierdut printre bani şi poziţii sociale, printre etape tradiţionale şi printre stresuri cotidiene.

The oldest trick in the book

Each time a guy is interested in me he starts the mating dance with: How do you say xxx in Romanian?
Until now I heard: How do you say "I love you in Romanian?", How do you say "Yes" in Romanian? How do you say "I would like to go out with you" in Romanian? Well now!
Any variations?

Dintr-o regretabilă eroare

Pe care încă nu mi-o explic, nu aveam gaypride.ro în blogroll. Şi pun şi o poză de la L’Orgull LGBT de Catalunya (că poate aşa mă iartă băieţii mai uşor).

O poză cu mine

Am primit azi o poză cu mine, făcută de Lăcră (mulţumesc frumos, Lăcră). Aşa de tare-mi place de mine în ea, incredibil... Mai că mi-aş pune-o pe blog. Mai bine nu.

I don't understand

How can I be so upset! It's not worth it, I know, but still...
So, there's a Manu Chao concert on Saturday (17 euros the ticket) at about 60 km from Bcn. Anybody interested? If not, I'll rent a car and take myself there. What the heck!

:o)

Partly Cloudy - New Pixar short film

Posted using ShareThis

Ştiu toate versurile

Dar nu le-am înţeles niciodată. Tata avea caseta asta în maşină (casetofonul de maşină avea obiceiul de a "roade" benzile, aşa că nu băgam în el orice casete, erau "definite": pentru drum) şi o ascultam, la variaţie cu Izvorinka Milosevic şi cu muzica italiană (Albano şi Romina... etc.) pe drumul de 400 de km între Braşov şi Timişoara, în fiecare vară, dus-întors (Cri, tu-ţi mai aminteşti?).
În timp ce scriu rândurile astea lălăiesc prin casă versurile, înţelend doar cuvinte separate, nimeni nu mi le-a tradus vreodată. N-aş fi crezut că după mai bine de 20 de ani sunt capabilă să mi le amintesc (bine că limba germană am uitat-o ca pământul, dar îmi amintesc versurile de la Lepa Brena!!!). De când cu imigraţia asta îl înţeleg mai bine pe tata care dovedea o melancolie profundă faţă de oraşul copilăriei lui, Timişoara, faţă de multiculturalismul în care crescuse, faţă de limbile străine pe care le vorbea încă de mic. Până la urmă, aşchia nu sare departe de trunchi (nu la limbi străine mă refer, la care sunt un dovedit anti-talent).

My favourite

Sau aşa mi-a venit acum în minte. Am avut un afiş maaaare cu el, în costumul de piele...

LATER EDIT: Mă gândeam ce durere trebuie să te stăpânească pentru a face tot posibilul să-ţi schimbi culoarea pielii! Câte umilinţe şi neîmpliniri trebuie să fi legat omul ăsta de simpla lui apartenenţă la o rasă. Aşa mă gândesc eu acum, că schimbările pe care le suferi în viaţă, oamenii şi situaţiile care te influenţează par să scape de sub control. Mi se pare extrem de trist, mă doare cumva.

A dream come true

Azi mi-am văzut un vis împlinit: Johnny Depp mi-a trimis un mesaj pe facebook.
Johnny Depp "Check out my photos from Tuesday at the World Premiere of Public Enemies."
Uf!

Fuarte tare

Link la poză.

Deci, pe bune...

Link, că nu ştiu ce să zic! Ăla e cartierul meu!