Almost there...

More then five years ago, when I moved to Spain, I had a dream.

As I never turned it into reality, it stayed put. But it grew and grew. Now my dream is well backed and ready to be launched.

A beautiful dream of travel and stories. Travel stories, that is.

Go to the theatre, for God's sake!

‘Stop doing that!’; ‘I’m not doing anything!’; ‘Yes, you are. That annoying gesture with your mouth.’; ‘But, but...’

The guy coming towards me on the side walk gave me a strange look. I was talking to myself (again). My only luck is that my language is difficult to understand (I’m Romanian).

I’m basically taking to myself when I see something nice, a building, a picture, a book and there's no one around to share to thought to. I manifest my desire to watch a film, to go to a theatre play or to the opera. Out loud, in my own language.

My normality was never an issue (at least for myself – I’m pretty sure my peers have their own ideas on that, but well...). I went to see ‘Bonkers!’ in confidence, knowing that it is for my type of people.

Guess what? It was! Go see it until it disappears, they play two more representations, next week-end, on the 17^th and 18^th of November in Barcelona, calle Julia Portet 5 (details here). 

'Bonkers!' by ProjectB at Centro de Arte. Mutuo (Julia Portet 5, Bcn)

Please tell them that their pills worked wonders for me. Look up for Jacobs and his group, they will know what to prescribe to you. Just don’t miss it! ‘You’ve already said that!’; ‘No, I haven’t...’; ‘Yes you did’; ‘Oh, just leave me alone. One of these days, I’m gonna get myself another interior voice, a friendly one’; ‘Shut up, woman!’

Don Juan

A wonderful guy woke me up on Sunday morning with this song. I'm still smiling.

Marea

Acum marea e la zece minute de mers cu bicicleta. Cât de mult îmi place marea...
Doar că acum mama e departe, Cri-Cri la fel, tata nu mai e deloc. Gaba stă la munte, nici vorbă să mai călcăm Năvodari-ul împreună. Dani crede că va îmbătrâni singur (spre deosebire de mine, care consider că voi muri singură), Robert a dispărut, Bogda, Borco, Alin, well, sunt și ei departe. Amorsito înfofolită în cearșaf e acasă la ea, tot departe, la fel și ceilalți oameni cu care am împărțit de-a lungul timpului, an de an, marea.

Barcelona mea

Am un album pe FB pe care-l cheamă chiar așa. În el sunt fotografii de om care locuiește aici (de aproape patru ani), pe care le-am adunat din drumurile mele de zi cu zi: spre serviciu/casă, bibliotecă, plajă, supermarket, aeroport. N-am fost niciodată în vacanță aici; prima dată când am venit – o frumoasă surpriză de ziua mea de la un băiat care mă iubea – am stat la Sant Cugat și am vizitat orașul în căutare de cartiere în care ne-ar fi plăcut să locuim. N-am vizitat majoritatea obiectivelor turistice (stau lângă Sagrada de jumate de an, nici prin cap nu mi-a trecut să stau la coadă ca să intru), nici n-am făcut ceea ce fac în orașele în care plec în scurtele mele vacanțe.

Azi mi-am făcut cinste cu o experiență nouă: m-am suit în busul turistic (linia roșie) ca să văd ce văd zilnic hoardele de turiști care mă calcă pe mine pe nervi . Paranteză: turiștii sunt acei oameni care vin la Bcn ca să caște ochii la clădiri de pe pista de bicicletă, care se zgâiesc la Sagrada din mijlocul stației de autobuz, ca să nu se poată oamenii urca și coborî, sunt acei oameni care umplu zi de zi Rambla până la refuz și care se îmbată ca porcii și rag pe străzi.
Cu această ocazie, am primit un cadou incredibil: am fost singură în autobuzul supraetajat, mi-am ales locul – chiar în față, pe dreapta (m-a învățat tata să nu stau pe stânga, că sunt mai multe gaze de eșapament), drept care mi-am permis să aplaud în voie bucuria care m-a înconjurat.

M-a bătut soarele în cap pe tot traseul, turiștii s-au urcat și au coborât din teleguță, eu și bucuria mea am rămas mai departe acolo, făcând turul complet, ignorând foamea cumplită și făcând poze la niște lucruri pe care nu le-am văzut niciodată de la înălțimea aceea. Fascinant! Frumoasă Barcelona, dom’le. Mi-a plăcut experiența, dar încă nu mă simt turist, rămân la statutul meu de călător. Revin cu detalii despre alte obiective turistice (când oi avea timp).

Țara mea

Cineva mi-a povestit ieri cum că e mai mișto într-o țară din America de Nord decât în țara din care provenea. Mi s-a întors stomacul pe dos auzind cum propaganda pe care acea minunată țară primitoare de mulți imigranți și-o face a fost înghițită pe nepregătite de conlocutoarea mea. Se consideră cetățean din acea țară, deși nici culoarea pielii, nici fizionomia n-o ajută. N-aș fi știut de unde e, dar aș fi jurat că nu din verdea țară.

Mi-a explicat că nu s-ar întoarce sub nici o formă acasă, căci ar câștiga doar 700 euro pe lună, tax free, iar acolo nu există drepturile omului și gender equity (așa cum, desigur, spunea ea, nici în țara mea). A făcut multe paralele între țara ei și țara mea. Am ascultat cu atenție, încercând să nu-mi ies din pepeni.

Despre țara ei eu aveam niște idei vagi (bine, recunosc, știam cam pe unde se află și că e o țară arabă).

Azi dimineață dau și eu un wiki search și mă șochez: cineva mi-a ținut toată seara teoria că e mai bine în Canada decât în Liban, care e, desigur, comparabil cu România (unde, apropo, după spusele aceleiași persoane, îi asuprim rău pe maghiari, care nu au dreptul nici măcar să învețe în limba lor).

No comment

”- Viaja a Transilvania, el corazón de Rumanía, para conocer el país Drácula. Estarás 4 noches en hoteles de 4*, con traslados y guía en castellano para que lo disfrutes al máximo.
- Conoce los lugares donde la leyenda del vampiro se convirtió en realidad.
- Visita una de las zonas de Rumanía más famosas del planeta y... Conviértete en un experto en vampirología.”

And the image, that speaks more than a thousand words.

Brux

Ce nu contenește să mă uimească la Bruxelles este faptul că au în trenuri afișele alea geniale cum că nu-i frumos să-i deranjezi pe vecini cu volumului MP3-ului tău, cu tonalitatea ridicată a conversațiilor tale telefonice și nu mai știu ce. De fiecare dată când mă nimeresc acolo am un adevărat trip legat de care ar fi noua față a Spaniei în cazul în care s-ar confrunta cu asemenea... idei. Altfel, drăguț oraș, geniale restaurante și braserii, frig de înțepenești.

Srećna Nova Godina!

Timișoara e un loc magic din care, e adevărat, pe vremea în care locuiam acolo, abia așteptam să scap. Ei, timpul a trecut, m-am mai luminat și eu (puțintel) la cap. Nu m-am mai întors acolo decât de câteva ori.

O dată, memorabilă, de altfel, chiar înainte de a mă mărita, m-am năpustit spre oraș ca să mă întâlnesc cu un băiat de care mă îndrăgostisem (desigur, el fiind altul decât viitorul meu fost soț - se înțelegea de la sine?). Scopul oficial al deplasării era să-mi probez rochia de mireasă, ceea ce am și executat...

Următoarea mea vizită la Timi a fost când am sărbătorit întâlnirea de 10 ani de la terminarea facultății (l-am cărat și pe ex-ul meu spaniol cu mine – era mașina lui, iar D. băuse până seara târziu, dar nu cred că d-aia l-am luat și pe el – drept care a trebuit să-l tai din toate pozele cățărate pe Facebook). Băut bine cu Borco, jucat darts (dar parcă nu eu) și dormit (cumva) la hotelul din centru.

La care hotel aveam să mă întorc în 2010, când am avut treabă de serviciu la Timi. Magic, zău. Ningea de rupea, era un frig de crăpau pietrele și în prima seara în oraș cu Alex am cunoscut doi... spanioli.

Ah, am uitat popasul de două nopți după aterizarea pe Budapesta (dintre care una pe Intrarea Zânelor :D) și încercările succesive (și nereușite) de a lua un tren spre Brașov (așa că am luat un microbuz până la Oradea, să-l văd pe Mihoane, apoi un tren spre București, că aveam treabă, ajungând în final de Crăciun acasă, însă după Crăciun – în fine, mama m-a iertat).

La ultima vizită, același Borco m-a plimbat cu motorul (cu maaare viteză, să mor de frică, nu alta), iar Timișoara a devenit (pentru totdeauna) o nostalgie.

Ei, și începusem cu „La mulți ani”, căci s-a schimbat și la ei anul, iar mie mi s-a făcut dor de o baclava (cu accent bănățenesc) și de căutarea monedei norocoase (eu o găseam tot timpul, spre disperarea fostei mele soacre, care nu mă – prea – înghițea).

Acestea fiind spuse, să reamintim publicului cititor că Timișoara este locul unde conviețuiesc 17 minorități (da, da, am scris eu un articol despre asta, documentându-mă la primărie, cred, primind datele cerute, cum era pe atunci, pe fax. Ce vremuri!).

Frumos loc, să îl revedem cu bine, zic, că tare mi-i drag de el acum!

Marrakesh, mai

Mergem, mergem. Ce bucurie!

Aproape gata pe anul ăsta (post luuung)

Am început prost, apoi, prin 8 ianuarie, m-am adunat și mi-am făcut abonament la fitness și m-am mai dezmorțit.

În februarie, deși nivelul meu de optimism era sub nivelul mării, m-am deplasat la Dublin, unde a fost între incredibil și genial de mișto.

Dublin

Din martie până în mai am avut treabă, de mai multe ori, la Timișoara și la Cluj-Napoca, ceea ce a fost perfect. Întâlnirile cu vechii prieteni sunt un excelent panaceu pentru problemele de corazon, iar succesul la serviciu, de asemenea. 

Cluj (stânga), Timișoara (dreapta)

Plus că la una dintre escale am apucat să petrec câteva ore din noapte cu Amorsito, la alta să zac într-un bar de pe Lipscani, înconjurată de prietenii mei dragi, în timp ce afară ploua cu găleata, iar la ultima am rămas mută de uimire în fața turnului din Pisa.

Turnul din Pisa

De Paști au venit au mei, și deși nu eram în cea mai bună formă, tot i-am lăsat mamei o amintire frumoasă sărbătorind învierea într-un bar din Raval, cu mojito.

Mai s-a materializat într-un week-end prelungit (să dea domnul câte mai multe fiestas în Barcelona, ca să am zile libere pe gratis) în Malta, de care m-am îndrăgostit iremediabil. Iar Laur și Violeta au adăugat câteva liniuțe binevenite la nivelul optimismului meu (vizibil în creștere).

Malta, cer și mare

Iunie – Lux cu Rux, frumos, frumos, frumos, verde și plin de energie. Repetăm (când se mută Rux în alt apartament).

Luxemburg

Iulie? Ei, de aici vorbim business: 10 zile prin Spania, biserici, orașe vechi, amor la prima vedere. Și un downside: într-o țară atât de mare, drumul spre Burgos a trebuit să treacă fix prin Logroño. Am pus benzină în locul unde o făcusem de atâtea ori înainte... Dar am supraviețuit (noroc cu Gabi).

Burgos

August a fost Roma (escală de șapte ore, cât să apuc să-mi revăd orașul preferat), Vama Veche, București, Sinaia, Brașov...

Roma

Locurile ca locurile, dar oamenii sunt cei care-mi lipsesc cel mai mult în starea mea de imigrație. Thank you Lord for that incredible treat!

Brașov (stânga), București (dreapta)

Vama Veche (Cri-Cri a făcut poza)

Septembrie a fost cu schepsis, cu amintiri despre o limbă pe care n-am vorbit-o niciodată, dar în care am fost capabilă să mormăi un „hvala”. Croația - frumoasă, am văzut Arena din Pola și am aruncat o privire prin Veneția, la întoarcere (și de ea mi-era dor, nici nu-mi dădusem seama).

Pola (stânga), Veneția (dreapta)

Desigur, faptul că:
- am pierdut avionul în timp ce mama mă aștepta deja pe aeroportul din Veneția
- a trebuit să împrumut urgent bani (mulțumesc, Petre)
- am cumpărat alt bilet de avion spre celălalt aeroport din Veneția (grazie, Daniele)
- am schimbat rezervarea de mașină (de gașcă ăștia de la Europcar)
- am zâmbit cu grație în timp ce tipul de la benzinăria la care am întrebat de direcție, noaptea, prin Slovenia m-a privit cu dispreț când a auzit că nu sunt spanioloaică (căci arăt), ci româncă și m-a făcut țigancă
- m-am învârtit ca nebuna noaptea prin Rijeka în căutarea unui loc de parcare
- a trebuit să-mi cumpăr de urgență sandale din pricina infecției de la piciorul stâng și imposibilității de a păși (ce lux!)
- am gonit cu mare viteză pe autostrăzile (prost marcate, prost marcate) din Italia în căutarea, la întoarcere, a aeroportului din Treviso, cu timpul trecând implacabil în defavoarea mea
- m-am rugat pentru 20 de minute întârziere a lui Ryan (mulțumesc, Doamne, că mi-ai dat o mână de ajutor), ca să nu pierd al doilea avion
- mi-am prins mâna (tot stânga) la ușa de la mașină și n-am avut încotro decât să țin volanul cu aceeași mână pulsândă, căci avionul pleca și eu nu găseam aeroportul!

Mama

- toate cele de mai sus s-au întâmplat de joi până duminică nu m-au împiedicat să mă bucur de faptul că mamei mele i s-a tăiat respirația când orchestra din restaurantul din Rijeka a început să cânte „Happy Birthday” și ea n-a știut că pentru ea.


A împlinit 60 de ani și de aceea toată tevatura cu întâlnirea la jumătatea Europei. Când mă gândesc acum, aventura din Croația a fost cel mai incredibil lucru de anul acesta. Bine, și faptul că s-a terminat cu bine.








La întoarcere, Barcelona avea altă culoare, căci între timp am descoperit că m-am îndrăgostit.

În octombrie s-au împlinit niște ani de când viețuiesc, i-am sărbătorit cu Rux, mojito, distracție maximă și dureri de cap oribile, chiar de ziua mea. Mi-am făcut cel mai frumos cadou, am fost sinceră! Ce prag, domnule, ce prag greu de trecut!

Lumea mea la 36 de ani

Vârful de lance al lunii a fost „excursia cu clasa” la Bordeaux, o călătorie de opt ore cu o mașină prea mare pentru mine, dar pe care am învățat să o stăpânesc și pe care am adus-o înapoi neatinsă. Am câștigat din deplasarea de serviciu o prietenă nouă și o gașcă de chuppipande (greu de explicat, dar e de bine).

Bordeaux

În noiembrie n-am mai plecat (așa îmi și propusesem), dar a venit Cri-Cri, în cinstea căreia am redecorat casa.

Decembrie a început cu locuitul la hotel (probleme cu baia) și cu beții cu Petre (ți-am zis că nu mai beau, da?), ajuns cu escală și după o noapte dormită în Otopeni, cu două chestii incredibile în bagaj (un laptop și un pix special!).

Avem papuci noi

A fost un an frumos, foarte frumos, trei ani de locuit aici mi-au adus niște maturitate și mulți prieteni. Ah, și am început și masterul pe care mi-l doream de mult timp.

Încă n-am descoperit „secretul”, dar sunt pe cale. Sunt foarte atentă la ce-mi doresc. Dacă se îndeplinește?

Budapesta

În 1990, în august, am învăţat să schimb roata la maşină. Nu aveam forţă să o scot, dar cauciucul de pe jantă – da (a fost ambiţia mea şi bucuria tatei să mă înveţe). Plecaserăm cu rulota să vedem Budapesta (primisem paşaport, primul, cel verde închis). Nu-mi amintesc drumul până acolo (doar un han, la intrarea în ţară), am o vagă amintire despre străzile impunătoare ale capitalei (dar deja văzusem Moscova, nu era nici mare, nici mai frumoasă decât ea), magazinele pline cu chestii (mâncare pentru animale? oh, yeah) şi cafeaua espresso (ceşcuţele alea mici-mici cu cafea puţină-puţină pe care nu o pot bea nici acum). Am învăţat să spun „fagylalt” şi „köszönöm szépen”. M-am întors acasă cu o toxinfecţie alimentară, cu tone de siropuri exotice (de kiwi, mango) şi cu o tristeţe generalizată (m-am simţit tot timpul pe locul doi, căci tata avea o iubită care părea să aibă doar cu vreo doi – trei ani mai mult decât mine – aveam 15).

A fost prima Budapestă. A doua am văzut-o cu fostul soţ (desigur că nu ţineam neapărat să o revizitez). A meritat doar pentru că mi-a şters impresia de „locul doi” pe care o păstrasem din adolescenţă (să fi avansat până pe la locul întâi şi un pic, căci destinaţia şi excursia fuseseră hotărâte de mama-soacră).

A treia Budapestă a fost anul trecut în decembrie, cu Dana, între un zbor şi o călătorie spre Timişoara. Locul întâi, desigur. Nu e rău, în 20 de ani...

Spania

Toledo

My love and hate relationship cu Spania se apropie de final. Balanţa se înclină îngrijorător spre "love".
Am fost printr-o călătorie de aproape 10 zile prin Aragon, Cantabria, Galicia, cele două Castille, m-am întors cu dor, o tonă de poze, dar şi dorinţa de a vedea ce-a mai rămas: Andalucia.
I-am povestit unui amic catalan că mi-a plăcut de-am murit ce-am văzut şi că "Spain is lovely!", la care el: "Hombre! Y tan!". Pues si, y tan.
Will definitely go back to Salamanca, Toledo, Burgos, A Coruña and Albarracin.

Invidie

Cineva îmi spunea, săptămâna trecută, auzind că între două avioane (în care mă suisem în interes de serviciu) am ajuns să petrec două ore la Pisa, că e foarte invidios pe mine. Am zâmbit strâmb şi m-am abţinut.
Să-i spun că am fost de trei ori anul acesta în România cu serviciul şi că niciodată n-am apucat să ajung la mama (în oraşul meu), că la unul dintre drumuri am făcut un efort supraomenesc şi între avioane am petrecut câteva ore cu prietenii (care pentru mine au fost incredibil de valoroase)...
Să-i spun că el aici are foşti colegi de grădiniţă, de şcoală generală, de liceu şi eventual de facultate, verişori, unchi, mătuşi, că vorbeşte limba ţării lui fără eforturi şi că are un paşaport la care nimeni nu strâmbă din nas când îl vede...
Să-i spun că nu pot nici să plec, nici să rămân, că sunt spânzurată într-un prezent incredibil de tâmpit pe care nu sunt capabilă să-l depăşesc, că m-am căsătorit şi am divorţat, că am început o relaţie şi am terminat-o, că cineva m-a înşelat cândva şi m-a rănit de moarte, şi încă îmi ling rănile...
Să-i spun că majoritatea fetelor de vârsta mea şi-au făcut şi o carieră şi o familie, în vreme ce eu la carieră am renunţat ca să-mi fac o familie şi acum sunt singură...
Să-i spun că am riduri, că mă tem că va veni ziua în care chiar şi oamenii care mă iubesc vor vedea că am îmbătrânit...
Să-i spun că a vedea locuri noi, a cunoaşte oameni şi a auzi lucruri interesante e tot ce am, pe moment...
Mai bine că nu i-am spus.

O dilemă (veche)

Am cumpărat o „Dilema veche” de la primul chioşc cu care m-am întâlnit pe stradă, încă năucă, în timp ce mă îndreptam spre locul de băut cafea şi de mâncat (dar despre mâncare scriem în altă parte). Vânzătorul mi-a spus că îi pare rău, dar „e veche”. Ş-ş-ştiam... Se referea la faptul că nu e ultimul număr, dar m-am prins doar după ce am început să bag cafeina în stomac şi să o frunzăresc (e numărul despre droguri, să se legalize au ba cele uşoare? – asta am priceput eu).
N-am apucat să o termin, căci aveam treabă cu domnul primar (ah, ah, ce importantă sunt, şi cum m-am îmbrăcat în blugi ca să mă văd cu el – n-am ştiut că avem întâlnire).
De la Cluj m-am dus fuga-fuga la Pisa, unde era sa cad pe jos de emoţie când am trecut de porţile oraşului – iar eu nu sunt chiar atât de uşor de impresionat (sau ba da?) –, la vederea turnului şi a celorlalte clădiri care alcătuiesc Piazza dei Miracoli.
Am scos „Dilema” din geantă după ce am comandat o pizza mimoza (sau cam aşa ceva), o birra Moretti şi am terminat de holbat rânjindu-mă ca o proastă (de fericire) la vederea italienilor simpatici din jur (la o masă erau patru femei, până m-am prins că una mă privea fix, cred că deja o băgasem în sperieţi). Acţiunea s-a petrecut la pizzeria Tana, de cartier, ascunsă bine pe una dintre străduţele adiacente (m-am dus şi eu cât de departe am putut de zona de turistică, nu de alta, dar era plină de spanioli, iar eu aveam nevoie de o pauză).
În fine, dilema cu „Dilema” e că acum eu ce fac cu ea? Mai am una, de acum un an, a adus-o Alina, am uitat de ea, am pus-o în raft şi am citit-o cam acum aproximativ o lună de zile, în autobuzul 17, în drum spre Barceloneta, făcând-o pe amabila doamnă catalană de lângă mine să mă întrebe în ce limbă e scris ziarul şi, cu ochii mari, la auzul răspunsului meu, să puncteze „în România toate ziarele sunt fără poze?”. Hehehe...

5 Terre

Impresionată profund - dar profund (şi eu rezist la senzaţii tari) - de către insula numită Malta, mi-am amintit că este un loc aşa, special, unde cred că m-aş simţi bine. Să pun destinaţia, vorba Cameliei, pe planul cincinal. Meet Cinque Terre.

Day dreaming

Because of these.

1 din 10

Am văzut unul, la vară mai văd unul.
Nessebar e până acum locul meu preferat de pe pământ (am văzut puţine, dar totuşi). Lista aici.

Eu

Când o să mă fac mare, voi putea spune acelaşi lucru ca şi nenea ăsta. Mi-a atras atenţia pasajul cu Baha'i. Mda.

Cluj

A început cu o ninsoare ca-n poveşti, a continuat cu o pensiune absolut superbă (detalii şi fotografii voi pune pe noul meu proiect conceput să producă şi nişte bani - care să-mi permită, nu-i aşa?, să vizitez mai multe locuri despre care să pot da ponturi), cu o şaorma bunicică şi cu un mojito care nu avea nimic de-a face cu un mojito verdadero, şi s-a terminat cu un film românesc pe B1TV. Compoziţiile muzical româneşti autentice nu m-au inspirat suficient. Nu mai râde, amorsito!