Budapesta

În 1990, în august, am învăţat să schimb roata la maşină. Nu aveam forţă să o scot, dar cauciucul de pe jantă – da (a fost ambiţia mea şi bucuria tatei să mă înveţe). Plecaserăm cu rulota să vedem Budapesta (primisem paşaport, primul, cel verde închis). Nu-mi amintesc drumul până acolo (doar un han, la intrarea în ţară), am o vagă amintire despre străzile impunătoare ale capitalei (dar deja văzusem Moscova, nu era nici mare, nici mai frumoasă decât ea), magazinele pline cu chestii (mâncare pentru animale? oh, yeah) şi cafeaua espresso (ceşcuţele alea mici-mici cu cafea puţină-puţină pe care nu o pot bea nici acum). Am învăţat să spun „fagylalt” şi „köszönöm szépen”. M-am întors acasă cu o toxinfecţie alimentară, cu tone de siropuri exotice (de kiwi, mango) şi cu o tristeţe generalizată (m-am simţit tot timpul pe locul doi, căci tata avea o iubită care părea să aibă doar cu vreo doi – trei ani mai mult decât mine – aveam 15).

A fost prima Budapestă. A doua am văzut-o cu fostul soţ (desigur că nu ţineam neapărat să o revizitez). A meritat doar pentru că mi-a şters impresia de „locul doi” pe care o păstrasem din adolescenţă (să fi avansat până pe la locul întâi şi un pic, căci destinaţia şi excursia fuseseră hotărâte de mama-soacră).

A treia Budapestă a fost anul trecut în decembrie, cu Dana, între un zbor şi o călătorie spre Timişoara. Locul întâi, desigur. Nu e rău, în 20 de ani...