O dilemă (veche)

Am cumpărat o „Dilema veche” de la primul chioşc cu care m-am întâlnit pe stradă, încă năucă, în timp ce mă îndreptam spre locul de băut cafea şi de mâncat (dar despre mâncare scriem în altă parte). Vânzătorul mi-a spus că îi pare rău, dar „e veche”. Ş-ş-ştiam... Se referea la faptul că nu e ultimul număr, dar m-am prins doar după ce am început să bag cafeina în stomac şi să o frunzăresc (e numărul despre droguri, să se legalize au ba cele uşoare? – asta am priceput eu).
N-am apucat să o termin, căci aveam treabă cu domnul primar (ah, ah, ce importantă sunt, şi cum m-am îmbrăcat în blugi ca să mă văd cu el – n-am ştiut că avem întâlnire).
De la Cluj m-am dus fuga-fuga la Pisa, unde era sa cad pe jos de emoţie când am trecut de porţile oraşului – iar eu nu sunt chiar atât de uşor de impresionat (sau ba da?) –, la vederea turnului şi a celorlalte clădiri care alcătuiesc Piazza dei Miracoli.
Am scos „Dilema” din geantă după ce am comandat o pizza mimoza (sau cam aşa ceva), o birra Moretti şi am terminat de holbat rânjindu-mă ca o proastă (de fericire) la vederea italienilor simpatici din jur (la o masă erau patru femei, până m-am prins că una mă privea fix, cred că deja o băgasem în sperieţi). Acţiunea s-a petrecut la pizzeria Tana, de cartier, ascunsă bine pe una dintre străduţele adiacente (m-am dus şi eu cât de departe am putut de zona de turistică, nu de alta, dar era plină de spanioli, iar eu aveam nevoie de o pauză).
În fine, dilema cu „Dilema” e că acum eu ce fac cu ea? Mai am una, de acum un an, a adus-o Alina, am uitat de ea, am pus-o în raft şi am citit-o cam acum aproximativ o lună de zile, în autobuzul 17, în drum spre Barceloneta, făcând-o pe amabila doamnă catalană de lângă mine să mă întrebe în ce limbă e scris ziarul şi, cu ochii mari, la auzul răspunsului meu, să puncteze „în România toate ziarele sunt fără poze?”. Hehehe...