Mi-a trecut
prin cap să mă mut din
apartamentul acesta (și încă nu în al meu, căci nu-mi permit pe moment – sau nu
m-am hotărât, nu știu exact). Ei, și mă dau pe net în acest scop încă din
octombrie.
Vineri, cum
telefonul meu super-cretin și cu personalitate s-a gândit să se descarce în
timpul nopții (fără să bip sau ceva), m-am trezit ca scongsul la 10, am sunat
la lucru și am zis că vin și eu, cândva, după care mi-am băut liniștită
cafiaua. În acest interval am găsit în spațiul virtual un apartament care din
descriere (nu din poze) avea ce-mi trebe mie: lumină.
Sun, îmi dau
întâlnire cu Montse pe seară, la 7.30 și gata. Văd apartamentul, cad pe spate
datorită faptului că se vede Tibidabo din el, decid că-l vreau, îi spun asta
sus-numite Montse, care-mi recomandă să sun ACUM la sediul firmei. Ceea ce și
execut. Nu numai că nu răspundea nimeni, dar suna veșnic ocupat (a se imagina
următoarea situație: eu pe stradă cu Jacobs, el vorbind, eu redial-ând,
hăhăindu-ne de ridicolul situației, apoi eu, tot cu el, într-un bar mișto de
Raval holbându-ne la telefonul meu de pe masă care făcea redial singur).
Trece sâmbătă, trece
și duminică, când mă decid că-l vreau pe apartament, când mă decid că nu-l
vreau, cert e că azi dimineață – luni – ajung pe „nu”. Sună mobilul, Montse,
care-mi spune că are mai mulți vizionatori (cum se zice, de fapt?) pentru
apartamentul cu pricina, dar că a văzut că mi-a plăcut și că na, dacă-l vreau,
să zic acum. Eu nu pot să zic acum, dar pot să sun la actuala mea
proprietăreasă să torn o minciună (că un prieten se mută dintr-un apartament
etc.) și să aflu în cât timp mă pot tira. Se ajunge la concluzia ca într-o
lună, drept care sun la Montse și zic că vreau apartamentul cu pricina.
Acestea fiind
spuse, mă apuc să-mi adun actele, să mă împrumut de down payment (căci al meu e
blocat în apartamentul de acum) șamd. Ocazie cu care compania descoperă că eu
am doar contract temporar și se oferă să-mi facă indefinit/nedefinit (cum o fi
în limba lui Caragiale, că m-am încurcat). Ei, și la ora șapte mă trambalez
plină de emoție la sediul agenției unde o duduie cu fusta scurtă de blugi
foarte murdară și rădăcini nevopsite de vreo două luni mă chestionează despre
de toate.
Trec cu bine
testul, sunt îmbrăcată frumușel, business-chic, cu rimel la ochișori și
parfumată, când se ajunge la „și apoi o să vedem dacă te acceptă proprietarul”.
Eu întreb dacă sunt singură în cursa pentru acest apartament, știind că, în caz
de comparație, pașaportul meu nu face față, la care ea zice că nu crede că fie
cazul să-mi fac probleme pentru așa ceva.
Și pentru că
sprânceana mea ridicată i-a dat de știre că am eu îndoielile mele și că știu eu
ce știu, a completat: „Nu e chiar așa. Mai înainte am avut aici, la birou, doi
băieți – pentru alt apartament -, s-a grăbit să adauge, din Ghana. Negri-negri.
Dar bine îmbrăcați și curați.”
Mi s-a lăsat
sprânceana în jos și m-a apucat hlizitul. Ghanezii, să ne înțelegem, sunt
săracii Africii. În anii ’80,
în Nigeria s-au executat mișcări de stradă pentru a convinge guvernul de atunci să nu-i mai
lase să emigreze la ei în țară. Știu eu din sursă sigură!
Hai noroc și
Happy Valentina! Vă țin la curent cu evoluția luptelor româno-ghaneze.
2 comentarii:
contract pe durata nedeterminata.
Felicitari, case mai sunt. Multe. Iar una e sigur pentru tine. Poate chiar asta.
Trimiteți un comentariu