Pactul de prietenie româno-ghanez

Mi-a trecut prin cap să mă mut din apartamentul acesta (și încă nu în al meu, căci nu-mi permit pe moment – sau nu m-am hotărât, nu știu exact). Ei, și mă dau pe net în acest scop încă din octombrie.

Vineri, cum telefonul meu super-cretin și cu personalitate s-a gândit să se descarce în timpul nopții (fără să bip sau ceva), m-am trezit ca scongsul la 10, am sunat la lucru și am zis că vin și eu, cândva, după care mi-am băut liniștită cafiaua. În acest interval am găsit în spațiul virtual un apartament care din descriere (nu din poze) avea ce-mi trebe mie: lumină.

Sun, îmi dau întâlnire cu Montse pe seară, la 7.30 și gata. Văd apartamentul, cad pe spate datorită faptului că se vede Tibidabo din el, decid că-l vreau, îi spun asta sus-numite Montse, care-mi recomandă să sun ACUM la sediul firmei. Ceea ce și execut. Nu numai că nu răspundea nimeni, dar suna veșnic ocupat (a se imagina următoarea situație: eu pe stradă cu Jacobs, el vorbind, eu redial-ând, hăhăindu-ne de ridicolul situației, apoi eu, tot cu el, într-un bar mișto de Raval holbându-ne la telefonul meu de pe masă care făcea redial singur).

Trece sâmbătă, trece și duminică, când mă decid că-l vreau pe apartament, când mă decid că nu-l vreau, cert e că azi dimineață – luni – ajung pe „nu”. Sună mobilul, Montse, care-mi spune că are mai mulți vizionatori (cum se zice, de fapt?) pentru apartamentul cu pricina, dar că a văzut că mi-a plăcut și că na, dacă-l vreau, să zic acum. Eu nu pot să zic acum, dar pot să sun la actuala mea proprietăreasă să torn o minciună (că un prieten se mută dintr-un apartament etc.) și să aflu în cât timp mă pot tira. Se ajunge la concluzia ca într-o lună, drept care sun la Montse și zic că vreau apartamentul cu pricina.

Acestea fiind spuse, mă apuc să-mi adun actele, să mă împrumut de down payment (căci al meu e blocat în apartamentul de acum) șamd. Ocazie cu care compania descoperă că eu am doar contract temporar și se oferă să-mi facă indefinit/nedefinit (cum o fi în limba lui Caragiale, că m-am încurcat). Ei, și la ora șapte mă trambalez plină de emoție la sediul agenției unde o duduie cu fusta scurtă de blugi foarte murdară și rădăcini nevopsite de vreo două luni mă chestionează despre de toate.

Trec cu bine testul, sunt îmbrăcată frumușel, business-chic, cu rimel la ochișori și parfumată, când se ajunge la „și apoi o să vedem dacă te acceptă proprietarul”. Eu întreb dacă sunt singură în cursa pentru acest apartament, știind că, în caz de comparație, pașaportul meu nu face față, la care ea zice că nu crede că fie cazul să-mi fac probleme pentru așa ceva.

Și pentru că sprânceana mea ridicată i-a dat de știre că am eu îndoielile mele și că știu eu ce știu, a completat: „Nu e chiar așa. Mai înainte am avut aici, la birou, doi băieți – pentru alt apartament -,  s-a grăbit să adauge, din Ghana. Negri-negri. Dar bine îmbrăcați și curați.”

Mi s-a lăsat sprânceana în jos și m-a apucat hlizitul. Ghanezii, să ne înțelegem, sunt săracii Africii. În anii ’80, în Nigeria s-au executat mișcări de stradă pentru a convinge guvernul de atunci să nu-i mai lase să emigreze la ei în țară. Știu eu din sursă sigură!

Hai noroc și Happy Valentina! Vă țin la curent cu evoluția luptelor româno-ghaneze.