Ozon

„Nu pot să cred! Eu şi iubitul meu ne-am îndrăgostit unul de altul pe melodia asta. Întotdeauna ne-am întrebat în ce limbă e!” (Precizarea mea: acţiunea de îndrăgostire s-a petrecut la Lisabona, în ţara aia care sună portocaliu).
Din ciclul "ce bine vorbesc pe engleză după câteva beri", răspund cu mare drag că melodia fredonată e pe româneşte. După care dau cu băţul în baltă şi stric magia precizând: „Dar băieţii nu sunt români, sunt din Republica Moldova, fosta URSS”.
Nu s-a întâmplat răul, ci un bine mai mare, căci lipsa urechii mele muzicale şi a vocii nu i-a împiedicat pe partenerii mei de terasă să înveţe: „Vrei să pleci, dar nu mă, nu mă iei, nu mă nu mă iei… Lalalalala… Dragostea din tei.” Pam pam! Nu mi-am amintit versurile la aia cu „De ce plâng chitarele…”, că i-aş fi învăţat s-o cânte, meritau.