La colţ

Mi-a zis D. zilele trecute că i-ar fi plăcut să locuiesc la colţ, i-aş fi prins bine zilele astea. Mi-a trecut prin cap, citindu-i mesajul, cât de mult mi-ar plăcea MIE să locuiesc la colţ, cumva la orice colţ de România. N-am nici cea mai mică îndoială că unii ridică acum din sprânceană, dar o ţine pe-a mea: mi-e dor de casă.
Dar nu ca să mă plâng m-am apucat să scriu, ci pentru a-mi aminti că atunci când a plecat de aici (şi când eu eram rău de tot), mi-a zis să o iau mai uşor. Şi de atunci, de câte ori în vine să o iau mai „greu”, îmi amintesc de el, şi fac exerciţiul ăla cu „număr până la cinci şi răsuflu adânc”, calmându-mă (ei na, evident că nu tot timpul, pastilele nu funcţionează la nesfârşit, T., mai ales că NU EXISTĂ, sunt doar în imaginaţia ta).
Şi mi-a mai zis atunci D. că dorul e aşa, o chestie relativă, că şi când eram la Bucureşti se întâmpla să nu ne vedem cu săptămânile, dar exista, acolo, ideea că e posibil, în orice secundă, să ne întâlnim. Despre asta este vorba în emigrarea asta: că, odată ajuns „dincolo”, nu mai ai posibilitatea (chiar dacă puţin probabilă) de a te vedea cu ai tăi.

UPDATE: Şi iată peste ce dădui, chiar acum.