De ce, de ce, de ce…

Se încruntă aceşti oameni dis de dimineaţă, în autobuzele lor care vin „ceas”, care au scaunele curate şi geamurile transparente, fără noroi, care merg pe străzile lor fără gropi, fără bălţi, fără hopuri, care opresc în staţiile lor ergonomice, construite să nu trebuiască să depui nici un efort pentru a coborî?
Cu toate acestea, când îi văd aşa de supăraţi pe soartă (în ciuda muzicilor care li se susură din apărăţele ultraperformante şi în pofida cărţilor pe care le parcurg cu atenţie, ţinând gura deschisă precum copiii şi urmărind rândul cu degetul) mă umflă râsul şi mi se face un dor nebun de „pilaful” matinal din metroul bucureştean. Măcar acolo oamenii vorbeau, chiar dacă vorbele se limitau la înjurături...