Aproape de lumea dezlănţuită

Am fost aseară într-o scurtă excursie nocturnă în localitatea La Floresta, la 20 de minute (cu trenul) de Barcelona, cu scopul declarat de a lua cina la nişte amici români care ne-au aşteptat cu grătar şi vinache (de Navarra). După o distracţie de câteva ore (cu vorbe), a venit momentul să galopăm spre gară, căci trebuia sa prindem ultimul tren spre casă. Orăşelul amintit – superb, case ascunse printre copaci pe o parte, doar copaci pe cealaltă. Ei, şi la 1:30 trecute fix ale nopţii, cum J. mă trăgea voiniceşte de mânuţă să nu pierd ritmul (şi trenul), se aude din stânga, din pădure, un foşnet, iar eu înţepenesc aproape instantaneu: Ursu’! (fiind eu de la Braşov şi „ursul” fiind fantoma copilăriei mele de pe Dealul Melcilor – nu l-am văzut niciodată, decât la zoo). Nu, nu era ursu’ era o mamă-mistreţ cu trei puiuţi care amuşinau printre maşinile parcate în locul special amenajat. A zis J. că nu muşcă şi că n-au coarne să ne atace, aşa că m-am relaxat, m-am benoclat la ei o vreme (erau mici, cam cât Patita lui Carmen) şi am continuat să mă grăbesc. Dar mi s-a părut aşa, ireal, iar azi dimineaţă când m-am trezit eram cu ei în gând, cu familia de mistreţi.