O poveste scurtă cu urte...

(oamenii aceia de se cheamă başti, iar apoi mă uit şi eu la un film)
Mergem să mâncăm, în prima seară în tărâmul de nord de Spanie. Cu maşina, de la căsuţa noastră rurală, căci altminteri nu era chip (era în rampă, nu de alta, că pe drept zic să tot fi fost vreo 4 - 5 km). Şi comand la mare artă o salată drăgălaşă (ştiam de când fusesem la San Sebastian că băştinaşii sunt atenţi rău la aspectul bucatelor, nu ca spaniolii, care trântesc nişte neapetisante în farfurie...) şi felul doi nişte răţi cu nişte cartofi, care au sosit pe o farfurie de ceramică bine încinsă...
Şi port o discuţie frumoasă cu J. despre „uite, ăştia ştiu să vorbească direct spaniolă, nu ca (!) catalanii ăia (nu cred că J. ştie că asta e o cacafonie nasoală, dar încetul cu încetul se va prinde)”, şi beau din cidrul împrăştiat jumate pe masă, jumate prin interiorul pocalului (căci dacă nu se toarnă de la înălţime, n-are gust – am încheiat citatul) şi ne-am simţit cu toţii bine. Când să vină desertul, J. îmi spune că are un accent ciudat chelnerul şi că el până acum n-a auzit cum vorbesc bascii spaniolă. Şi când chelnerul se întoarce şi îi arunc eu aşa o privire şi îi văd părul blond, ochii albaştri şi perciunii bine ajustaţi (bine, poate că şi ecusonul pe care scria Irinel m-a ajutat!), îi zic că românii mei au ajuns şi aicişa. Iar pentru că oarecum el nu m-a crezut, când să plătim, la bar, unde era şi fata-chelnerină care servea alături, scot eu cardul (spaniolesc) şi actul de identitate (românesc, sub forma permisului de conducere, că-i mai mic decât paşaportul, recte buletinul). Şi fata (Cristina, după ecuson) îmi zice: „Sunteţi români?”. Unii dintre noi da, iar ceilalţi care nu eram români s-au minunat, că prea suntem, nene, răspândiţi pă peste tot (cât să răspundem la apel cu 700.000 de reprezentanţi).