Trebuia să scriu demult despre asta, dar uite că nu s-a nimerit. D şi T şi R sunt familia mea urbană şi orice s-ar întâmpla de acum încolo, ei aşa vor rămâne. Au devenit familia mea urbană într-un moment greu, într-un moment de mare singurătate, din care m-au ajutat să ies. Şi niciodată asta nu s-a schimbat. Timpul trecu, dar când mă apasă ceva, unul dintre reprezentaţii familiei mele urbane va fi acolo pentru mine, şi eu pe el îl caut.
Ce m-a apucat? A fost parada gay în România (detalii pe aici şi pe aici) şi eu nu m-am nimerit acolo. Nu am fost niciodată cu ei nici când locuiam la Bucureşti, că nu s-a potrivit, dar mi s-a ridicat părul pe mâini văzând pozele. Poate la anu’...
Mă rog, despre altceva vroiam să zic, în esenţă. În mine, minoritatea asta găseşte un puternic susţinător şi apărător, căci, aşa cum i-am răspuns odată unei matahale de bărbat însurat în vârstă de mai puţin de 30 ani, care m-am întrebat „care dintre ei e fata?”: „pe cine dracu’ interesează ce fac ei în pat?” (apropo, mie nu mi s-a întâmplat niciodată să întrebe cineva dacă-mi place poziţia misionarului sau doggy style – e doar o paralelă!) Am cunoscut, datorită familiei mele urbane, mulţi gay, din mai multe categorii sociale. Nu sunt cu nimic diferiţi de nimeni, chiar dacă unii au gesturi mai efeminate, se îmbracă cu tricouri roz bombon (mă voi asigura să traduc textul ăsta în engleză şi spaniolă, ca să-l arăt celor doi prieteni ai mei de aici, gay şi ei!), sunt mai prost crescuţi, îşi vopsesc părul sau îşi epilează subsoara. Mă oboseşte pesre măsura judecata de valoare căreia sunt supuşi în permanenţă prietenii mei. Aş vrea să pot pili asperităţile minţilor înguste, aş vrea să-i dau amicei mele posibilitatea să nu se teamă să spună că are o iubită!
Eu nici n-am tresărit când prietenul meu mi-a zis că a descoperit că îi plac mai mult bărbaţii decât femeile, mama mea la fel. Nici unul dintre prietenii mei nu se simt stingheri în prezenţa lor. Şi de ce? Pentru că ei sunt oameni şi atât, unii dintre cei mai naturali şi mai calzi pe care-i ştiu. Lui R. i-am trimis sms după o aventură nocturnă, povestindu-i cu încântare ce tip cool am cunoscut. Pentru că ştiam că nu mă judecă. Lui T. i-am plâns în hohote la 3 dimineaţa, după o despărţire cumplită şi m-am prezentat la el în pat în pijamale. Pentru că ştiam că mă va îmbrăţişa şi-mi va spune că „Pisi, trece...”. Pe D. l-am sunat să-i spun că am nevoie de ajutor, şi că trebuie să-mi spună că sunt o persoană ok, căci altfel nu ştiu ce se va întâmpla cu mine... Pentru că ştiam că mă iubeşte necondiţionat.
Şi, în afară de aceste praguri pe care le-am trecut alături de familia mea urbană, vin chestiile „de poveste”. Beţiile cu D., după care diverşi oameni pe parcursul anilor s-au chinuit să ne ducă acasă pe două picioare, conversaţiile absolut ireale pe care le am, repetat, cu T. (în persoană sau, mai nou, pe messenger). Drumul la mare cu Matizul, râsul în hohote timp de trei ore, şi ruşinea cu care eu şi R. ne-am mărturisit unul altuia că am fi vrut să ne luăm parfumul cu noi (şi un pui de perniţă), dar că „nu se făcea”, la cort, la Vamă.
Şi câte şi mai câte, lucruri pe care le voi preţui pentru totdeauna, căci sunt fotografii din istoria familiei mele. Urbane.
25 mai 2009
No mess
Nu ştiu de ce, dar în ultima vreme m-a exasperat messengerul. Aşa că l-am închis. Să vedem dacă supravieţuim şi fără el. Mailul îl verific.
22 mai 2009
Crema catalană
La ce mare bucătară sunt io, mi s-ar părea o ruşine maximă să nu învăţ să gătesc cremă catalană (mai ales că-mi place de mor). Şi aşa descoperii că printre ingrediente se regăseşte... mălaiul! Credeam că doar prin părţile noastre se foloseşte.
Ceea ce-mi aminteşte de faptul că mi-a povestit cineva că în Republica Moldova mămăliga este prezentată drept fel naţional. Mda.
Ceea ce-mi aminteşte de faptul că mi-a povestit cineva că în Republica Moldova mămăliga este prezentată drept fel naţional. Mda.
21 mai 2009
Telectuală
În vreme ce laptopul se chinuie să verifice bateriile (de unde Doamne iartă-mă mai multe, habar n-am), iar J. şi-ar dori să-mi instalez nuş’ ce certificat digital ca să-mi depun declaraţia de „renta” (bleax, bleax), întorc pe toate părţile problema cu cartea Elfului (detalii sub formă de leapşă, acum nu mai pot să link, şi-a schimbat omul blogul, m-am încurcat pe acolo). Deja devine o chestiune de onoare să răspund (iar eu am, vorba aia, onoarea nepătată), şi, când colo, nu sunt în stare. Căci problema n-ar fi complicată în sine (eu citind cărţi nenumărate, grupate pe autori – până îi dăm gata producţiile sau dăm de una mai neispirată, care ne taie elanul, nu ne lăsăm), doar că... Ei bine, io nu ţin minte mai nimic. Aşa că am parcurs cuminţel lista doamnei foste teroriste (pe care blog i-l citisem mai de demult, dar nu mi-o plăcut cum recenza acolo) şi drept urmare aleg să comentez despre cartea asta, pe care o cheamă Zâtul, de Tatiana Tostaia (1 şi 2 pe blogul amintit).
Am citit-o acum un an, mi-a plăcut căci era deosebită (iar acum citind critica LuciaT m-am minunat un pic că era primul rus contemporan parcurs de blogeriţă, mă rog).
Ce mi-a plăcut la carte şi de ce o ţin minte (aş fi ales Anna Gavalda, „Cea care alină” sau Anne Tyler, „Digging to America”, dar nu apăreau printre recenzate)? Păi în primul rând că era plină de cuvinte inventate, că prezenta o situaţie de stres neînţeleasă, care îmi plăcea (mă făcea să nu las cartea din mână), că era bine pusă în propoziţii şi pentru că stilul e cursiv şi legat. A continuat bine cartea, îmi amintesc, până i s-a stricat schepsisul (când cu Puşkinul) şi a încetat să mai facă sens.
Eh, oarecum m-am scos (şi mă scuz că n-am luat destulă lecitină să fiu în stare să scriu de alte cărţi care mai că-mi stau pe limbă – ceea ce tocmai îmi dă ideea să scriu io, de capul meu, despre ele, fără lepşe).
Am citit-o acum un an, mi-a plăcut căci era deosebită (iar acum citind critica LuciaT m-am minunat un pic că era primul rus contemporan parcurs de blogeriţă, mă rog).
Ce mi-a plăcut la carte şi de ce o ţin minte (aş fi ales Anna Gavalda, „Cea care alină” sau Anne Tyler, „Digging to America”, dar nu apăreau printre recenzate)? Păi în primul rând că era plină de cuvinte inventate, că prezenta o situaţie de stres neînţeleasă, care îmi plăcea (mă făcea să nu las cartea din mână), că era bine pusă în propoziţii şi pentru că stilul e cursiv şi legat. A continuat bine cartea, îmi amintesc, până i s-a stricat schepsisul (când cu Puşkinul) şi a încetat să mai facă sens.
Eh, oarecum m-am scos (şi mă scuz că n-am luat destulă lecitină să fiu în stare să scriu de alte cărţi care mai că-mi stau pe limbă – ceea ce tocmai îmi dă ideea să scriu io, de capul meu, despre ele, fără lepşe).
20 mai 2009
At
(...că iar mă ceartă monsoux - aşa se scrie, aşa se citeşte, apropo, - dacă mai zic coadă de maimuţă).
M-a învăţat o fată drăguţă cum să pun @ când am tastatura pe româneşte. Zic să-i mulţumim oficial, că fac pariu că nu eram unica în această situaţiune. Deci, apăsăm pe alt gr şi pe v, concomitent. Iese? (ceea ce-mi aminteşte de bancu' lu vară-mea cu ţ'ese!)
M-a învăţat o fată drăguţă cum să pun @ când am tastatura pe româneşte. Zic să-i mulţumim oficial, că fac pariu că nu eram unica în această situaţiune. Deci, apăsăm pe alt gr şi pe v, concomitent. Iese? (ceea ce-mi aminteşte de bancu' lu vară-mea cu ţ'ese!)
Vodka pentru toţi
O colaboratoare îmi trimite comunicatul de presă cerut şi, la finalul mesajului, acest citat: "The water's not vodka... and I'm not a duck." E pentru mine? E pentru ea? Şi dacă da, de ce (în ambele cazuri).
17 mai 2009
Fb
Când facebook a început să-mi propună cu obstinaţie să-l adaug pe fostul soţ pe lista de prieteni aş zice că şi-a depăşit atribuţiile. Există limite!
Pierdute pe vecie
Există undeva, prin „eterul” internetului, nişte texte pe care le-am trimis eu cândva pe e-mail cuiva drag. Contul de e-mail de pe care făceam asta era un hotmail, de la care am uitat, probabil parola şi care a fost eliminat.
Mai există undeva nişte scrisori pe care le-am schimbat într-o vară fierbinte cu doi băieţi, unul în vacanţă la Arad şi celălalt la Turda. Aşa de mult mi-ar plăcea să le am acum, dar cred că s-au pierdut definitiv în procesul îndelungatelor mele mutări prin ţară şi prin lume (aici n-am nici măcar albumul acela mic cu poze alb/negru, din facultate, la care ţin atât de mult). Viaţă, viaţă!
Mai există undeva nişte scrisori pe care le-am schimbat într-o vară fierbinte cu doi băieţi, unul în vacanţă la Arad şi celălalt la Turda. Aşa de mult mi-ar plăcea să le am acum, dar cred că s-au pierdut definitiv în procesul îndelungatelor mele mutări prin ţară şi prin lume (aici n-am nici măcar albumul acela mic cu poze alb/negru, din facultate, la care ţin atât de mult). Viaţă, viaţă!
09 mai 2009
Apropo de sondaj
Aicişa rezolvăm dilema, engleza ar fi fost cea mai vorbită limbă de pe lume, dintre cele alese de je.
Catalana
Mi se întâmplă următoarea chestie: faptul că locuiesc la Barcelona mă expune, zi de zi şi fără voie, la limba catalană. Pe care am ajuns nu numai să o înţeleg, dar să o şi pot vorbi. Împotriva - clar împotriva - voinţei mele. No pot ser!
06 mai 2009
Barça, Barça
Pentru că mă întreba deunăzi prietena mea Gaba de ce nu mai scriu nimic aici, iată, scriu: am fost azi într-un bar de cartier să văz partida de fotbal Chelsea - FC Barcelona (căci era pe un canal de cablu, iar noi cablu nu avem, mă rog, la tele). Ce tare o fost! Au băgat catalanii gol în ultimul minut de prelungiri. Barul a explodat, toţi au început să cânte şi mi-a plăcut, chiar dacă n-am înţeles nici un cuvânt.
22 aprilie 2009
21 aprilie 2009
"Am doar 18 ani..."
Deci, să ne înţelegem, sunt multe chestii pe care le pot schimba, modifica, influenţa, manipula. Dar vârsta nu e una dintre ele.
Îl citesc de ceva vreme pe un băiat din Cluj (subconştient, cred că-mi aminteşte de Mihoane!!!), la care mă râd hăhăit căci scrie bălării (dar le scrie cu vervă şi bine). Azi am descoperit că are 23 de ani. Ceea ce, în sine, nu mi-ar fi produs mare stres. Doar că dându-mă pe un youtube postat de respectivul pe blogul lui personal şi descoperind eu că omul are mai multe, găsesc printre imagini unul cu părinţii lui. Eh, şi uitându-mă eu în ochii lor văz că acei oameni sunt ceea ce eu zic „de vârsta mea”. De unde şi rezultatul – mă simt mai bătrână că, în loc să citesc blogul mamei/tatălui, io mustăcesc la al fiului.
Şi cum „ceea ce” e o expresie care-mi place şi pe care am transformat-o în tic verbal (în scris, sic!), continuăm: ceea ce nu m-ar fi impacientat prea tare, dar din link în link ajung pe blogul unei fete (prietenă a sus-numitului fiu) care (drepţi!) s-a născut în 1990.
Zău aşa, să se împartă internetul în „înainte” şi „după”, măcar când am eu dureri de cap legate de vârstă (pe ultima am avut-o la 22 de ani! Durerea, nu vârsta!).
Îl citesc de ceva vreme pe un băiat din Cluj (subconştient, cred că-mi aminteşte de Mihoane!!!), la care mă râd hăhăit căci scrie bălării (dar le scrie cu vervă şi bine). Azi am descoperit că are 23 de ani. Ceea ce, în sine, nu mi-ar fi produs mare stres. Doar că dându-mă pe un youtube postat de respectivul pe blogul lui personal şi descoperind eu că omul are mai multe, găsesc printre imagini unul cu părinţii lui. Eh, şi uitându-mă eu în ochii lor văz că acei oameni sunt ceea ce eu zic „de vârsta mea”. De unde şi rezultatul – mă simt mai bătrână că, în loc să citesc blogul mamei/tatălui, io mustăcesc la al fiului.
Şi cum „ceea ce” e o expresie care-mi place şi pe care am transformat-o în tic verbal (în scris, sic!), continuăm: ceea ce nu m-ar fi impacientat prea tare, dar din link în link ajung pe blogul unei fete (prietenă a sus-numitului fiu) care (drepţi!) s-a născut în 1990.
Zău aşa, să se împartă internetul în „înainte” şi „după”, măcar când am eu dureri de cap legate de vârstă (pe ultima am avut-o la 22 de ani! Durerea, nu vârsta!).
20 aprilie 2009
Socială
Parcă de când am plecat eu din ţară lucrurile merg acolo mai bine (gata, măi, şi aici încep să mă dezmorţesc, ca un mare urs polar prins între gheţari timp de un şi). M-am întors acum dintr-un Braşov pe care l-am adorat din priviri, pe care l-am respirat zi de zi cu mare drag.
Şi, când mă întorc pe meleaguri catalane, dau peste proiectul ăsta, care mă uimeşte prin: participare, realizare, idee, temă. Foarte tare, domnule!
Şi, când mă întorc pe meleaguri catalane, dau peste proiectul ăsta, care mă uimeşte prin: participare, realizare, idee, temă. Foarte tare, domnule!
Prâslea
Un băiat pe care l-am cunoscut cândva mi-a spus o poveste, într-o noapte de amor, cu nişte mere de aur. Mă înnebuneşte gândul că nu mi-o pot aminti, cred că ar fi fost frumos de pus pe hârtie. Nici măcar câte mere erau nu ştiu. Trei? Cinci?
Şi, din aceeaşi categorie, am citit o carte întreagă despre diferenţele dintre bărbaţi şi femei. N-am înţeles nimic, dar ce distractiv mi s-a părut...
Şi, din aceeaşi categorie, am citit o carte întreagă despre diferenţele dintre bărbaţi şi femei. N-am înţeles nimic, dar ce distractiv mi s-a părut...
Gândurile mele
Sunt momente în care mi-ar plăcea să nu-mi mai aud nici gândurile. În aceste momente sigur nu vreau să aud „pentru că te iubesc”.
14 aprilie 2009
Ca şi mine
M-am urcat liniştită în tren, cu Helen făcându-mi cu mâna de pe peron. Domnul lângă care aveam bilet: "Mică, mică, dar uite ce forţă are!" (căci mi-am urcat singură bagajul în suportul dedicat). Prima ridicare nedumerită din sprânceană. Mă aşez, scot cartea, la care acelaşi domn cu care împart bou-vagonul: "Îmi dai şi mie cartea să citesc?". A doua ridicare nedumerită din sprânceană plus: Hopa, ne tutuim... Am zis că nu, mi-am scos muzica, mi-am înfipt-o în urechi. A început să vocifereze (nu auzeam ce, doar îi vedeam buzele mişcându-se şi simţeam cum mă umplu de draci!). Am ridicat ambele sprâncene, în cel mai dispreţuitor gest subconştient pe care am descoperit că-l fac conştient (sic!). Am respirat adânc, am scos caietul şi am umplut 10 pagini. Măcar bine că am inspiraţie! Omul citea cu mare interes ce aşterneam eu. Asta a fost! Sprâncenele nu mai ajută, m-am ridicat şi m-am dus lângă un tânăr bine crescut. Avea şi el două telefoane, ca şi mine, unul pe o reţea spaniolă.
13 aprilie 2009
Prietenii mei
Cineva mi-a spus acum ceva vreme că am mare noroc cu prietenii mei. Am replicat, destul de dur, că prietenii mi i-am ales, cultivat, îi iubesc şi fac diverse chestii pentru ei. Iar asta nu se cheamă noroc, se cheamă prietenie.
Sunt în România de joi noaptea, mă simt ca peştele în apă, am venit cu mintea încărcată (ea mi-a fost încărcată, între timp, şi mai mult) şi simt că e exact locul în care trebuia să vin. Nimic nu se compară cu "acasă", cu sentimentul pe care oamenii pe care îi cunosc şi mă cunosc mi-l dau, cu lucrurile pe care le port în inimă atunci când sunt departe şi cu locurile care-mi trezesc, aşa, căldură...
Sunt bine şi o să fiu şi mai bine. Mulţumesc, dragilor!
Sunt în România de joi noaptea, mă simt ca peştele în apă, am venit cu mintea încărcată (ea mi-a fost încărcată, între timp, şi mai mult) şi simt că e exact locul în care trebuia să vin. Nimic nu se compară cu "acasă", cu sentimentul pe care oamenii pe care îi cunosc şi mă cunosc mi-l dau, cu lucrurile pe care le port în inimă atunci când sunt departe şi cu locurile care-mi trezesc, aşa, căldură...
Sunt bine şi o să fiu şi mai bine. Mulţumesc, dragilor!
09 aprilie 2009
07 aprilie 2009
Patriotismul
N-am fost niciodată cine ştie ce naţionalistă, dar, de când m-am trezit printre iberici, mărturisesc că mă încearcă nişte simţiri (unde poate vin în comparaţie cu diverse "aere" pe care actualii mei concetăţeni le arborează vis-a-vis de est-europeni).
Stau de vreo 3 ore lipită de hotnews.ro ca să văd cum evoluează situaţia din Chişinău. Apreciez rapiditatea cu care se postează ştiri pe acest portal şi comentariile cititorilor, care le însoţesc. O revoluţie pe net!
Stau de vreo 3 ore lipită de hotnews.ro ca să văd cum evoluează situaţia din Chişinău. Apreciez rapiditatea cu care se postează ştiri pe acest portal şi comentariile cititorilor, care le însoţesc. O revoluţie pe net!
06 aprilie 2009
03 aprilie 2009
OMG
Deci, asta e de departe prea mult!!! Cineva a ajuns la mine pe blog căutând: "prietena mea nu se spala la pasarica". A dat click pe textul ăsta, care, se pare, a răspuns întrebărilor lui existenţiale! Mai că mi-a venit să "google" myself întrebarea omului... Râd de mă prăpădesc!
Clarificare
Dragi oameni, să ştiţi despre mine că sunt bine, sănătoasă (ne referim în exclusivitate la caracteristicile fizice, datorită faptului că am ajuns la venerabilă vârstă la care nu mai cred că la "mansardă" se va schimba vreodată ceva). Aşadar, am trecut printr-o criză foarte aproape de ceea ce, într-un limbaj de lemn se apreciază drept "existenţială", provocată fiind de imigraţia mea (al cărei proces de acceptare s-a sfârşit, cu această ocazie), de descoperirea bruscă a faptului că fac 35 de ani anu' ăsta (pe care îi voi sărbători la Viena, la un concert de Mozart, sigur-sigur!) şi de mai multe alte mărunţişuri produse de trecutul meu complicat şi de prezentul pe măsură.
Ei, dar cum nu sunt singură pe lume (dovadă nenumăraţii oamenii care m-au susţinut când m-am suit pe pereţi), am trecut, cu chiu cu vai (mai cu vai decât cu chiu) peste acest trist şi "încercător" moment. Rămâne cum am stabilit şi pregătesc o nouă curticică de povestiri (că asta ştiu să fac, să scriu - vorbesc la fel de mult, şi, poate, chiar mai bine, dar nu merge pe blog).
PS. Mi-a venit în minte expresia "limbaj de lemn" citind editorialul domnului Zoltan Kovacs, unul dintre foştii mei şefi, în care anunţă că închide Agenda Zilei (am constatat cu stupoare că layoutul ziarului e aşa cum îl ştiam eu, şi de atunci au trecut, pe uşor, vreo 10 ani!).
Ei, dar cum nu sunt singură pe lume (dovadă nenumăraţii oamenii care m-au susţinut când m-am suit pe pereţi), am trecut, cu chiu cu vai (mai cu vai decât cu chiu) peste acest trist şi "încercător" moment. Rămâne cum am stabilit şi pregătesc o nouă curticică de povestiri (că asta ştiu să fac, să scriu - vorbesc la fel de mult, şi, poate, chiar mai bine, dar nu merge pe blog).
PS. Mi-a venit în minte expresia "limbaj de lemn" citind editorialul domnului Zoltan Kovacs, unul dintre foştii mei şefi, în care anunţă că închide Agenda Zilei (am constatat cu stupoare că layoutul ziarului e aşa cum îl ştiam eu, şi de atunci au trecut, pe uşor, vreo 10 ani!).
02 aprilie 2009
Eu, ca nimeni
Mi-am cumpărat întâi zborul de întoarcere, acum caut să văd cu ce să mă duc încolo. În altă ordine de idei, tot eu, ca nimeni, am avut nevoie de vacanţă ca să fiu acasă de Paşti, în vreme ce toţi ăştia au de la sine, două sau mai multe zile. M-am gândit că nu e drept. Doar pentru că eu mi-s ortodoxă. Dar mi-a trecut repede gândul, abia aştept să mănânc mici şi ciorbă de burtă şi 1.000 de chestii bune (ficăţei şi alte nebunii).
27 martie 2009
Din interior
My inner self face chestii ciudate în ultima vreme. Pozitive, dar ciudate. Evoluez spre ceva, ce chestie, cine ar mai fi crezut!
26 martie 2009
I felt inspired by this (via Mihoane)
Instead of wastead gifts around
Instead of losing all we have
Instead of dreaming of a man you'll never have
You'd better breathe with me and feel...
Instead of planning and debating
Instead of shaping my own dreams
Instead of dreaming of a son you'll never have
You'd better breathe with me and feel...
You can buy me with a coffee
I'm so cheap...
Instead of letting distance talk
Instead of losing all we have
Instead ofdreaming of a man I'll never be
You'd better breathe with me and feel...
Instead of juding day and night
Instead of wasted time on both sides
Instead of guessing what the hell went wrong with me
You'd better breathe with me and feel...
You can buy me wïth a coffee
I'm so cheap...
Instead of losing all we have
Instead of dreaming of a man you'll never have
You'd better breathe with me and feel...
Instead of planning and debating
Instead of shaping my own dreams
Instead of dreaming of a son you'll never have
You'd better breathe with me and feel...
You can buy me with a coffee
I'm so cheap...
Instead of letting distance talk
Instead of losing all we have
Instead ofdreaming of a man I'll never be
You'd better breathe with me and feel...
Instead of juding day and night
Instead of wasted time on both sides
Instead of guessing what the hell went wrong with me
You'd better breathe with me and feel...
You can buy me wïth a coffee
I'm so cheap...
24 martie 2009
23 martie 2009
21 martie 2009
Cine mi-a trimis mailul ăsta?
De două ori?
Want to defy aging? Check out Susan's Blog
Sper că le-a trimis şi celorlaţi prieteni de-ai mei, că am unii care împlinesc (cu graţie) mai mulţi ani decât mine.
Want to defy aging? Check out Susan's Blog
Sper că le-a trimis şi celorlaţi prieteni de-ai mei, că am unii care împlinesc (cu graţie) mai mulţi ani decât mine.
Recovery
Oamenii se uită cu atenţie la mine, şi, dacă îi cunosc mai îndeaproape (desigur, totul pe messanger, ei nu sunt aici, doar Alex si Sabina, bafta mea!), le spun cu un zâmbet pe buze: „Nu sunt prea bine”. Ei se blochează, zâmbesc, la rândul lor, şi-mi dau replica de aur: „O să te descurci, eşti o fată puternică!”.
Este exact opusul lucrului care m-ar ajuta: nu, nu sunt o fată puternică, sunt nedumerită, nu ştiu să aştept, cu atât mai puţin să iau hotărâri bruşte (nu de alta, dar le-am mai luat înainte, am continuat să trăiesc fără să mă uit peste umăr, iar rezultatul a fost o mare grămadă de gunoi băgat sub covor).
****
Mă uit pe internet, citesc despre „micile” tulburări de personalitate, despre cum să recunoşti „mental distress”, îmi vine să râd, căci ştiam să citesc în engleză şi acum câteva luni (deci de ce n-am făcut-o?) şi mă visez singură în casa de la Timişoara, de pe Telegrafului 101, cu pisica Ozzy, cu poeziile şi desenele amicilor lipite pe pereţi, fără telefon (mobil nici nu exista!), fără televizor, fără internet, singură cu mine şi cu cărţile mele. Şi atât de fericită!
Luai nişte decizii undeva cândva care păreau, pe moment, fără impact. Şi, ce să vezi, mi-au schimbat tot drumul, mi-au buşit şinele, m-au făcut să-mi sară captatoarele (mai sunt troleibuzele alea grase cu captatoare în Braşov? Alea care mergeau pe Castanilor?). Bine, şi dacă deciziile astea nu se pot „ctrl + z”, ce se face cu ele? Copy/paste? Cut?
****
Cum planul în mai mulţi paşi pe care mi l-am propus va conduce, într-un final, la redobândirea „myselfului” de atunci, îi rog pe cei care m-au cunoscut aşa să nu-mi amintească de faptul că oricum nu am fost nicicând citavă la cap. E singura mea referinţă pozitivă, e singurul moment pe care am reuşit să-l identific ca fiind unul de „confort personal”, deci spre el tind.
Sugestii, comentarii?
Este exact opusul lucrului care m-ar ajuta: nu, nu sunt o fată puternică, sunt nedumerită, nu ştiu să aştept, cu atât mai puţin să iau hotărâri bruşte (nu de alta, dar le-am mai luat înainte, am continuat să trăiesc fără să mă uit peste umăr, iar rezultatul a fost o mare grămadă de gunoi băgat sub covor).
****
Mă uit pe internet, citesc despre „micile” tulburări de personalitate, despre cum să recunoşti „mental distress”, îmi vine să râd, căci ştiam să citesc în engleză şi acum câteva luni (deci de ce n-am făcut-o?) şi mă visez singură în casa de la Timişoara, de pe Telegrafului 101, cu pisica Ozzy, cu poeziile şi desenele amicilor lipite pe pereţi, fără telefon (mobil nici nu exista!), fără televizor, fără internet, singură cu mine şi cu cărţile mele. Şi atât de fericită!
Luai nişte decizii undeva cândva care păreau, pe moment, fără impact. Şi, ce să vezi, mi-au schimbat tot drumul, mi-au buşit şinele, m-au făcut să-mi sară captatoarele (mai sunt troleibuzele alea grase cu captatoare în Braşov? Alea care mergeau pe Castanilor?). Bine, şi dacă deciziile astea nu se pot „ctrl + z”, ce se face cu ele? Copy/paste? Cut?
****
Cum planul în mai mulţi paşi pe care mi l-am propus va conduce, într-un final, la redobândirea „myselfului” de atunci, îi rog pe cei care m-au cunoscut aşa să nu-mi amintească de faptul că oricum nu am fost nicicând citavă la cap. E singura mea referinţă pozitivă, e singurul moment pe care am reuşit să-l identific ca fiind unul de „confort personal”, deci spre el tind.
Sugestii, comentarii?
Paznicul de la Boss
De câte ori trec prin faţa magazinului Boss, mă gândesc cu stupoare cu cât sunt mai scumpe hainele domnului portar decât ale mele.
N-am poză de acolo, dar am de la un magazin de copii.
20 martie 2009
Cum îmi place de mine
Dragii mei cititori, am o rugăminte: cine m-a cunoscut în zilele mele bune este rugat să amintească un mic detaliu despre acelea, căci încerc să reconstruiesc un tablou. Autoportret. E o mică poantă, dar şi felul meu de a zice că o să reuşesc (orice mi-am propus).
19 martie 2009
Prolece na moje rame slece
Palau de la Musica (Catalana – sic!) este pe lista monumentelor care nu trebuie ratate de turistul de Barcelona. Eu l-am vizitat azi (ieri) pe dinăuntru, m-am minunat de florile fondante din ceramică, de incredibilul tavan, de candelanbre, de caii albi cu căpăstru de piele care încadrau scena (de sus, de la „cucurigu”, cum am văzut-o io).
Ei, şi la monumentul acesta (cam colorat, cam încărcat, dar mă mai duc să-l văd, că mi-o plăcut) am fost să ascult (că de văzut prea puţin) un concert cu... Goran Bregovic. Foarte, foarte tare. A îmbătrânit săracu’ (să fie mai mult de 10 ani de când l-am văzut prima dată, la Sala Olimpia din Timişoara, pe invitaţie, într-o tristă iarnă când nici măcar n-am vrut să ies din casă), avea părul cărunt, pantofi din piele de crocodil şi era aşa, la fel de şarmant ca de obicei. M-am cam plictisit la prima parte, dar când a început cu Ringe ringe raja nu m-am mai putut aşeza pe scaun (e ca şi cum m-aş fi dus la concertul ăsta la Opera din Timişoara, total nepotrivit). Nu mi-am amintit nici un cuvânt (nici ce înseamnă, nici cum se zice – ceea ce e explicabil, căci e o limbă pe care, practic, n-am vorbit-o niciodată, am tresărit la un „Bravo, majstore”, din sală), dar m-am simţit de milioane.
Aşa că la Mesecina deja îmi amintisem cum se zice soare şi mă bucuram şi mai tare. I-am trimis un mesaj de bine omului datorită căruia ştiu măcar cinci cuvinte pe sârbeşte, dar nu cred că era cazu'. Eh!
A cântat Ederlezi, în timp ce io am lălăit Djurdjevdan peste. Iar la întoarcerea acasă, Alexandra a găsit o melodie pe care o caut demult, căci pe vremuri îi ştiam versurile. Am avut o seară foarte, foarte bună (plus că ieri am primit flori de la un necunoscut, într-un bar). Să mă culc cu Plavi moj safiru, zic.
Ei, şi la monumentul acesta (cam colorat, cam încărcat, dar mă mai duc să-l văd, că mi-o plăcut) am fost să ascult (că de văzut prea puţin) un concert cu... Goran Bregovic. Foarte, foarte tare. A îmbătrânit săracu’ (să fie mai mult de 10 ani de când l-am văzut prima dată, la Sala Olimpia din Timişoara, pe invitaţie, într-o tristă iarnă când nici măcar n-am vrut să ies din casă), avea părul cărunt, pantofi din piele de crocodil şi era aşa, la fel de şarmant ca de obicei. M-am cam plictisit la prima parte, dar când a început cu Ringe ringe raja nu m-am mai putut aşeza pe scaun (e ca şi cum m-aş fi dus la concertul ăsta la Opera din Timişoara, total nepotrivit). Nu mi-am amintit nici un cuvânt (nici ce înseamnă, nici cum se zice – ceea ce e explicabil, căci e o limbă pe care, practic, n-am vorbit-o niciodată, am tresărit la un „Bravo, majstore”, din sală), dar m-am simţit de milioane.
Aşa că la Mesecina deja îmi amintisem cum se zice soare şi mă bucuram şi mai tare. I-am trimis un mesaj de bine omului datorită căruia ştiu măcar cinci cuvinte pe sârbeşte, dar nu cred că era cazu'. Eh!
A cântat Ederlezi, în timp ce io am lălăit Djurdjevdan peste. Iar la întoarcerea acasă, Alexandra a găsit o melodie pe care o caut demult, căci pe vremuri îi ştiam versurile. Am avut o seară foarte, foarte bună (plus că ieri am primit flori de la un necunoscut, într-un bar). Să mă culc cu Plavi moj safiru, zic.
17 martie 2009
Ce-am mai râs!
Şi ca să terminăm cu circul legat de viaţa mea - se mai întâmplă lucruri, dar nici unul nu este aşa de grav ca în primul moment când se întâmplă (sau cam aşa ceva), să ne râdem puţin.
Cineva a ajuns la mine pe blog căutând "o poezie dar cu o pasarica". Sper că nu i-am înşelat aşteptările!
Cineva a ajuns la mine pe blog căutând "o poezie dar cu o pasarica". Sper că nu i-am înşelat aşteptările!
16 martie 2009
EU!!!
Mi-am speriat toţi prietenii, m-am speriat pe mine însămi, şi, până la urmă, pentru ce? Am luat decizia: eu sunt cea mai importantă. Există atâţia oamenii care mă iubesc, care cred în mine, care consideră că merit ce e mai bun. Atâta pagubă dacă fix acela nu crede. Pauză de singurătate, atât de binevenită.
14 martie 2009
Ultimul pariu
Nu ştiu ce să fac cu durerea. Până acum, nici măcar n-am ştiut că poate să vină de nu ştiu unde şi să pună stăpânire pe mine pe furiş, lăsându-mă fără răsuflare. Acum ştiu, şi, deşteaptă cum sunt, am aflat şi antidoturile. Haide, să vedem cine e mai tare. Fac pariu că o să câştig.
13 martie 2009
Cine nu crede în coincidenţe?
Mă dau ameţită de stres şi supărare pe net, îmi înnebunesc prietenii la telefon (convorbiri internaţionale, căci sunt aici din amor pentru un om?!?) încercând să mă binedispun. Şi pentru că nu cred în coincidenţe, o să-mi pun un zâmbet până la urechi în timp ce o să-i mulţumesc Domnului Inginer pentru Cher. Now on heavy rotation!
Morcovi
Am un prieten care are în grijă un căluţ, de marca ponei. Nu e al lui, dar îi face drag şi îl hrăneşte, şi presupun că-l răsfaţă (nu mi-a zis-o în atâtea cuvinte, dar presupun io). De câte ori mă gândesc la cum se duce prietenul meu cu morcovi la ponei (mi se pare că n-are nume, dacă are, i l-am uitat) mi se face aşa, cald în inimă.
12 martie 2009
Tanti españole
Mă duceam spre piscină, cu gândurile aglomerate când m-am împiedicat de două tanti pe trotuar, genul extrem de spaniol: peste 50 de ani, slabe, coafate, aranjate, îmbrăcate gen "piţipoancă". A treia ieşea din scara blocului (ei, presupun) şi le saluta pe "aşteptătoare" cu următoarea remarcă: "Ce sunteţi, dragă, aşa înfofolite (abrigadas, în original)?". La care alealalte încep să vocifereze: "Bine că te-ai îmbrăcat tu, dragă, sexi... O să ne furi toţi iubiţii!". Ce m-am râs în sinea mea...
11 martie 2009
Etica jurnalistică
Nu e prima dată când descopăr că în Spania deontologia jurnalistică e un pica diferită de ce am învăţat eu de la americani şi ce am aplicat în România. Am văzut atâtea fotografii îngrozitoare în paginile ziarelor că am ajuns la concluzia că aici sângele, rănile şi ororile sunt privite mai uşor. Nimeni în afară de mine nu tresare la vederea lor. Cred că, în esenţă, mă deranjează că nu mă pot apăra de ele. Azi dimineaţă, deschid newsletterele, iar cel de la El Pais mă întâmpină cu o poză cu un toreador sângerând. Chiar o fi ăsta singurul cadru care putea ilustra articolul despre incidentul de la coridă? Mi-e foarte greu să cred. Probabil a fost ales intenţionat.
10 martie 2009
A complicated life
What I consider to be a complicated life is nothing compared with what those guys "lived" in "Slumdog Millionaire". And the funny thing is that I saw at the same time with my mother, 3.000 km away.
A good, alert movie, a little bit scary and violent. "A British movie" as the Brit proudly present it.
A good, alert movie, a little bit scary and violent. "A British movie" as the Brit proudly present it.
09 martie 2009
Teoria conspiraţiei
Nimic nu mă enervează aşa de tare în ultima vreme (şi mă enervează atâtea lucruri încât cred că o să-mi explodeze capul, până la urmă) ca faptul că mi-am pus counter la blog şi acum văd de pe ce adrese/IP-uri intră oamenii să mă citească.
Cred că închid pe aici, îmi fac bagajele şi mă mut pe hârtie, măcar să scriu şi io o carte, să îngroş rândurile celor 23.778 de oameni care şi-au propus acelaşi lucru. Aşa zice aicişa.
Deşi, sinceră să fiu, mai bine încerc să fiu fericită, ca 20.438 dintre oameni. Oare ce e mai uşor? Îmi fac un sondaj.
PS: Acum am văzut că 14.188 dintre oameni au încercat să înveţe spaniolă. Hahahahahaha!
Cred că închid pe aici, îmi fac bagajele şi mă mut pe hârtie, măcar să scriu şi io o carte, să îngroş rândurile celor 23.778 de oameni care şi-au propus acelaşi lucru. Aşa zice aicişa.
Deşi, sinceră să fiu, mai bine încerc să fiu fericită, ca 20.438 dintre oameni. Oare ce e mai uşor? Îmi fac un sondaj.
PS: Acum am văzut că 14.188 dintre oameni au încercat să înveţe spaniolă. Hahahahahaha!
06 martie 2009
05 martie 2009
04 martie 2009
01 martie 2009
Nedumeriri urbane
M-am jucat cu noua mea jucărie vizitând N. Licăreţ (Bucureşti), Gh. Doja (Braşov) şi Telegrafului (Timişoara). Nu s-au nimerit pozele la fix (văd scara 3 în loc de scara 2 în B., partea cealaltă a străzii în Bv.), dar m-au entuziasmat. La Timi, însă, de-a dreptul m-am bulversat. Pentru că nu m-am putut orienta, iar din această cauză (ca să nu se zică de către unii că uit absolut tot) să mi se confirme că nu mai există marea clădire de pe Dorobanţilor colţ cu Calea Lugojului, şi anume vechea fabrică de păpuci Filty. Căci dacă e aşa, acoperişul casei pe care o ştiu prea bine se vede din două unghiuri.
27 februarie 2009
Poate că mai e o şansă
Am citit atâtea porcării în ziarele româneşti, încât am încetat de mult să mai citesc (ziarele).
Dar am găsit la acest domn recomandarea pentru acest articol.
Dar am găsit la acest domn recomandarea pentru acest articol.
Europa de Est
Prin natura jobului, am avut (şi am) ocazia să lucrez cu oameni de peste tot, vest şi est-europeni. Observ diferenţele dintre ei şi nu pot să spun că "occidentalii" sunt mai cu moţ. Am motivele mele pentru care trag anumite concluzii, iar ele se bazează atât pe intrasigenţa mea, cât şi pe lipsa lor de educaţie la nivel de bază (e o generalizare, desigur, pe care mi-o asum).
Am mai observat că ceilalţi colegi de "bloc" mă asimilează cu plăcere, că le place să ştie că am trăit ce au trăit şi ei, că nu le e ruşine cu trecutul lor. Încetul cu încetul, m-am prins că motivele mele de mândrie sunt mai multe decât cele pentru care ar PUTEA să-mi fie ruşine (da, românii sunt hoţi, nu, nu sunt toţi ţigani).
Şi în acest context postez un link la un articol pe această temă (care mi-a plăcut).
PS. Plus că fetele din est rezistă mai bine la băutură!
Am mai observat că ceilalţi colegi de "bloc" mă asimilează cu plăcere, că le place să ştie că am trăit ce au trăit şi ei, că nu le e ruşine cu trecutul lor. Încetul cu încetul, m-am prins că motivele mele de mândrie sunt mai multe decât cele pentru care ar PUTEA să-mi fie ruşine (da, românii sunt hoţi, nu, nu sunt toţi ţigani).
Şi în acest context postez un link la un articol pe această temă (care mi-a plăcut).
PS. Plus că fetele din est rezistă mai bine la băutură!
26 februarie 2009
My self esteem
Eu mai scriu pe undeva, la nişte prieteni dragi care au o afacere de succes online, un loc unde femeile senzaţionale au comunitatea lor. Scriu acolo de nişte anişori şi mă simt onorată să pot continua (deşi mai dau rateuri la unele deadline-uri). Nu pun linkul aici din mai multe motive, principalul fiind acela căci cine nu mă cunoaşte n-are nevoie să ştie cum mă cheamă, iar secundarul - cine mă cunoaşte ştie deja să mă citească pe pagina menţionată.
Şi cum îmi pasă ce părere au cititorii mei (ca să ţin aceeaşi linie sau să scriu pe alta, să nu-i plictisesc), azi caut pe site-ul amintit nişte articole. Le găsesc, trec în revistă voturile obţinute şi apoi mă arunc să citesc alte texte care mi-au atras privirea. Am parcurs unul până la capăt şi m-am gândit să-l votez, că mi-o plăcut.
Doar că, atunci când m-am uitat la autor, ce să vezi, eram chiar eu. Doamne, Doamne, vârsta! Faptul că articolul era aşa, deştepţel, cum parcă nu mă mai văd în ultima vreme (o să-mi treacă, ştiu) m-a făcut să nu mă bănuiesc că eu pot fi autoarea lui.
Şi cum îmi pasă ce părere au cititorii mei (ca să ţin aceeaşi linie sau să scriu pe alta, să nu-i plictisesc), azi caut pe site-ul amintit nişte articole. Le găsesc, trec în revistă voturile obţinute şi apoi mă arunc să citesc alte texte care mi-au atras privirea. Am parcurs unul până la capăt şi m-am gândit să-l votez, că mi-o plăcut.
Doar că, atunci când m-am uitat la autor, ce să vezi, eram chiar eu. Doamne, Doamne, vârsta! Faptul că articolul era aşa, deştepţel, cum parcă nu mă mai văd în ultima vreme (o să-mi treacă, ştiu) m-a făcut să nu mă bănuiesc că eu pot fi autoarea lui.
25 februarie 2009
„Ţi-a cerut prietenia?”
M-am supărat fuarte tare pe un amic care mi-a zis (nu ştiu dacă fix cu cuvintele astea) că nu sunt bine. Io-te-aşa, de parcă restul de oameni sunt bine, noroc că sunt io excepţia care ajută la confirmarea regulii.
Eh, şi de la asta, oarecum (nu conştient, fireşte, ci abscons), m-am pus să-mi fac cont pe facebook (aveam, dar acum mi-am şi plimbat neuronii pe acolo, cu rezultatul că mi-a plăcut). Şi m-am regăsit cu (nu cu amicul pe care mă supărai, că ştiam că nu e) ci cu X şi cu Y, un deliciu. Să-i zic lu’ Cri să-şi facă, o să-i placă. Şi să-mi fac curaj să-i dau add lu’ băiatul care e prieten cu aproape toţi prietenii mei şi pe care mi-e "aşa" să-l acostez.
În întregul proces facebook m-am pus să-mi fac o hartă cu locurile prin care am hălăduit (nu dormit o noapte, ca la Verona, din care n-am văzut decât casa lu’ Bogda şi pizzeria în care ne-am îmbătat, sau ca la Zaragoza, din care am văzut două baruri de tapas şi nişte pungi lipite de forţa vântului de un gard de sârmă). S-a dovedit că am văzut câte ceva (K. mă dovedeşte, n-am nici o îndoială), în valoare de aproape 30 bucăţi. Sunt multe din Spania şi din România, în vreme ce ţări întregi europene au rămas neexplorate. Promit să remediez problema.
Şi ca să mă readun la ordine, când i-am invitat pe diverşi să fie în gaşca mea, am descoperit că fac ceea ce în tinereţe, pe când am avut io primul „iubit” (ochi verzi, voce guturală, 12 ani) se numea: „a cere prietenia”.
Eh, şi de la asta, oarecum (nu conştient, fireşte, ci abscons), m-am pus să-mi fac cont pe facebook (aveam, dar acum mi-am şi plimbat neuronii pe acolo, cu rezultatul că mi-a plăcut). Şi m-am regăsit cu (nu cu amicul pe care mă supărai, că ştiam că nu e) ci cu X şi cu Y, un deliciu. Să-i zic lu’ Cri să-şi facă, o să-i placă. Şi să-mi fac curaj să-i dau add lu’ băiatul care e prieten cu aproape toţi prietenii mei şi pe care mi-e "aşa" să-l acostez.
În întregul proces facebook m-am pus să-mi fac o hartă cu locurile prin care am hălăduit (nu dormit o noapte, ca la Verona, din care n-am văzut decât casa lu’ Bogda şi pizzeria în care ne-am îmbătat, sau ca la Zaragoza, din care am văzut două baruri de tapas şi nişte pungi lipite de forţa vântului de un gard de sârmă). S-a dovedit că am văzut câte ceva (K. mă dovedeşte, n-am nici o îndoială), în valoare de aproape 30 bucăţi. Sunt multe din Spania şi din România, în vreme ce ţări întregi europene au rămas neexplorate. Promit să remediez problema.
Şi ca să mă readun la ordine, când i-am invitat pe diverşi să fie în gaşca mea, am descoperit că fac ceea ce în tinereţe, pe când am avut io primul „iubit” (ochi verzi, voce guturală, 12 ani) se numea: „a cere prietenia”.
24 februarie 2009
Oamenii, nu lucrurile
Un om foarte drag mie e bolnav. Dacă sunt sau nu „credincioasă”, nu ştiu, dar ştiu că e ceva, undeva, care are grijă ca lucrurile să nu fie prea greu de suportat. Sper din toată inima ca acel ceva din cer să aibă şi acum grijă, să fie bine.
Când aşa ceva se întâmplă, mă întreb tot timpul de ce sunt departe, de ce nu am făcut un lucru sau altul atunci când puteam, din astea. E cumva păcat că realizăm că oamenii şi nu lucrurile sunt cele mai importante pe această lume. Oamenii, şi nu lucrurile.
UPDATE peste o zi: Se simte mai bine.
Când aşa ceva se întâmplă, mă întreb tot timpul de ce sunt departe, de ce nu am făcut un lucru sau altul atunci când puteam, din astea. E cumva păcat că realizăm că oamenii şi nu lucrurile sunt cele mai importante pe această lume. Oamenii, şi nu lucrurile.
UPDATE peste o zi: Se simte mai bine.
23 februarie 2009
S-a deschis sezonul la calçots
Ăştia sunt un soi de praz(i?) care se coc pe grătar sau pe cărbuni, care se servesc pe o bucată de ţiglă şi pentru a căror manevrare (circuitul ţiglă-mână-gură) ţi se oferă o babeţică, căci atlfel te faci tot un sos şi un noroi d-ăla rezultat din procesul de producţie.
Ş,i cum a început Calçotada, am profitat de ocazia că lucrez cu un catalan simpatic (da, nu mă înţelege când vorbesc pe spaniolă, şi ce?) şi l-am întrebat unde se mănâncă calcioţii d-ăştia mai delicioşi. Cică aici, la aprox. 100 km de Barcelona.
Dar cică sunt buni şi la Mussol, în oraş. Povestesc rezultatele experienţei după ce o voi... experimenta.
Ş,i cum a început Calçotada, am profitat de ocazia că lucrez cu un catalan simpatic (da, nu mă înţelege când vorbesc pe spaniolă, şi ce?) şi l-am întrebat unde se mănâncă calcioţii d-ăştia mai delicioşi. Cică aici, la aprox. 100 km de Barcelona.
Dar cică sunt buni şi la Mussol, în oraş. Povestesc rezultatele experienţei după ce o voi... experimenta.
12 februarie 2009
Am început să nu mă mai opun
Am tot aberat eu cu simţul meu profund de imigrant român în Spania pe aci în ultimul an şi ceva. Ultimadamente (hahahaha!) descopăr că nu mă mai resimt aşa de ofuscată de zilnicele intruziuni produse de lumea exterioară în micul meu univers rătăcit.
Drept care îmi circulă prin cap ceva spus de un băiat emigrant (el), că lui, când o încetat să i se mai opună Spaniei, a început să-i meargă mai bine. Aşa şi io, văz că dacă nu mă pun de-a curmezişu', parcă merge mai uşor apa la vale (că pietrele musai îmi rămân). Şi acu' vorbesc pe-o ardelenească/bănăţenească din pricină că iar m-a enervat unu', coleg catalan, care mă înţelege mai bine (vezi doamne!) când îi vorbesc în engleză decât în spaniolă, deşi el, personal, limba lui Shakespeare o stăpâneşte mai anevoie.
Drept care îmi circulă prin cap ceva spus de un băiat emigrant (el), că lui, când o încetat să i se mai opună Spaniei, a început să-i meargă mai bine. Aşa şi io, văz că dacă nu mă pun de-a curmezişu', parcă merge mai uşor apa la vale (că pietrele musai îmi rămân). Şi acu' vorbesc pe-o ardelenească/bănăţenească din pricină că iar m-a enervat unu', coleg catalan, care mă înţelege mai bine (vezi doamne!) când îi vorbesc în engleză decât în spaniolă, deşi el, personal, limba lui Shakespeare o stăpâneşte mai anevoie.
JERC
Ca în fiecare dimineaţă, în drum spre staţia de autobuz, în graba mea şi în încercarea (zi de zi mai nereuşită) de a evita să-l calc pe homeless-ul de la colţ, dau cu ochii de afişele JERC. Aceşti tineri domni au tot felul de campanii anti Spania, pro independenţă, pro ţările catalane (sic!) şi pro socialism. Nu-i frumos să-i încurajez cu linkuri la site-ul lor, aşa că n-o fac (JERC + Catalunya şi ies la căutare google).
Mă întreb, însă: nimeni nu le-a zis că "jerk" sună aşa, cam prost, în altă limbă de circulaţie internaţională (desigur, nu voi nega importanţa limbii catalane pe plan mondial)? Mai ales că se citeşte la fel...
Mă întreb, însă: nimeni nu le-a zis că "jerk" sună aşa, cam prost, în altă limbă de circulaţie internaţională (desigur, nu voi nega importanţa limbii catalane pe plan mondial)? Mai ales că se citeşte la fel...
11 februarie 2009
TER
Acum ceva vreme (cred că pe la sfârşitul anului trecut), o întrebam în glumă pe o amică din România, pe messenger, dacă au făcut metrou de la aeroportul Otopeni până în oraş, căci pe mine statul în blocaj de trafic la intrarea în Bucureşti mă termină cu nervii. Ea a râs şi mi-a zis că nu, io că sigur nu s-a uitat ea bine, probabil că linia există dar n-a văzut-o din maşină (şamd), însă ea, ca să mă liniştească, mi-a precizat că se va moderniza o linie de cale ferată industrială deja existentă şi...
Am uitat de chestie, când dau azi peste ştirea asta. Mai multe detalii despre TER, noul mijloc de transport, sunt aici.
Eh? Mi-e neclar cu ce frecvenţă vor circula (trenul şi autobuzul), dar tot e ceva!
Am uitat de chestie, când dau azi peste ştirea asta. Mai multe detalii despre TER, noul mijloc de transport, sunt aici.
Eh? Mi-e neclar cu ce frecvenţă vor circula (trenul şi autobuzul), dar tot e ceva!
09 februarie 2009
De luni, dimineaţa
La prima oră, în autobuz, când încă nici nu pot să zic că m-am trezit pe de-a-ntregul, un mic scandal. Numitul autobuz a deviat de la curs evitând exact staţia la care trebuia să cobor. Am mers un pic pe jos, nimic important.
Însă, chiar lângă clădirea în care am eu biroul, lanţ de poliţie (dar serios, nu glumă). Întreb la colegi, nimeni nu ştie ce s-a întâmplat. Caut ştiri şi aflu următoarele: o explozie (provocată de deştepţii de la ETA) la Madrid, la prima oră a zilei, doi jandarmi barcelonezi (mossos) răniţi aseară într-o "bătălie" cu nişte sud-americani (20 de bucăţi!!!), pe la 11, în parcul de lângă casa mea (despre care eram absolut sigură că e un loc fără probleme), iar colţul de lângă serviciu e închis căci la 8.30 cineva a tras cu pistolu' în altcineva (rezultând moartea celui din urmă).
M-am gândit să-mi iau un film de desene animate diseară, să mă mai relaxez.
Later edit: Detaliile (brrr!)
Însă, chiar lângă clădirea în care am eu biroul, lanţ de poliţie (dar serios, nu glumă). Întreb la colegi, nimeni nu ştie ce s-a întâmplat. Caut ştiri şi aflu următoarele: o explozie (provocată de deştepţii de la ETA) la Madrid, la prima oră a zilei, doi jandarmi barcelonezi (mossos) răniţi aseară într-o "bătălie" cu nişte sud-americani (20 de bucăţi!!!), pe la 11, în parcul de lângă casa mea (despre care eram absolut sigură că e un loc fără probleme), iar colţul de lângă serviciu e închis căci la 8.30 cineva a tras cu pistolu' în altcineva (rezultând moartea celui din urmă).
M-am gândit să-mi iau un film de desene animate diseară, să mă mai relaxez.
Later edit: Detaliile (brrr!)
28 ianuarie 2009
Ce chestie!
De dimineaţă, Iulian îmi spunea că va fi o fostă şefa de-a mea (nu directă, ci "şefă mare") online, pe hotnews, ca să răspundă întrebărilor cititorilor şi mă îndemna să dau cu o "întrebare". Nu mi-a venit nici o idee, dar acum, spre seară, mi-am făcut timp să văd ce s-a petrecut.
Am citit despre advertising, decizii manageriale, mă rog, exact ce mă aşteptam (să menţionez de la început că am admirat-o pe femeia cu pricina, chiar am tot respectul pentru ea, din mai multe motive). Mi-a atras atenţia această întrebare cu răspunsul ei:
"Întrebarea nr. 19 MARIA
Ca cititoare de reviste de femei (cumpar lunar de la voi Elle, Look, Joy, Viva) ma deranjeaza cumplit paginile " trase la xerox" din toate revistele cu produsele nou lansate de diverse firme, gen "iaurtul X", "detergentul Y". Inteleg partea comerciala, dar nu vad de ce ar trebui sa citesc de n ori acelasi lucru. Culmea, si textul e la fel, probabil copiat din comunicatul de presa. Ati putea gandi o schimbare pe tema asta!
Cristina Simion
draga Maria, daca sunt 'trase la xerox', scrie-mi cu exemple pe cristina.simion@edipresse.ro
te rog. ma ajuti foarte mult. incercam sa evitam asta si sa 'traducem/ interpretam' comunicatele de presa in stilul fiecarui titlu. altfel, sigur ca noutatile din zonele de beauty sau moda sunt aceleasi peste tot, deci le vei gasi in toate titlurile de lifestyle feminin. sincer, nu mi se pare problematic ca avem pagini de noutati (de unde ai mai afla de existenta lor pe piata, altfel?). problematic ar fi daca am avea numai asta. sau in principal asta. daca cele mai multe pagini/subiecte sunt realizate cu contributia clara a echipei editoriale, care munceste ca sa-ti aduca tie ceva care te intereseaza (reportaje, interviuri, fotografii exclusive sau, de ce nu, preturi comparative la pantofi), atunci sper ca vei cumpara in continuare mai multe titluri, desi unele informatii 'se suprapun'. multumesc."
(Sursa: hotnews.ro)
Mi s-au strepezit puţin dinţii gândindu-mă la fostele mele colege, care, dacă Maria cu întrebarea chiar va trimite mostre de comunicate de presă copiate în paginile revistei, vor avea de furcă (aş vrea să văd cine din redacţiile Edipresse are timp să rescrie toate comunicatele de presă care conţin, în general, doar informaţiile de bază - fix ca să nu le poţi "reinventa").
Pentru că aşa e modelul, nu? Cred că e pentru prima dată când mă bucur că am plecat (adoram jobul de acolo, ceea ce făceam şi oamenii cu care lucram - consider că a fost un loc de muncă profesionist), dar se pare că am uitat care erau "chichiţele". Asta, doar una dintre ele: oricine avea dreptate, noi, angajaţii, niciodată (şi frustraţii care scriu/sună la "revistă" sunt o grămadă...).
Hm...
Am citit despre advertising, decizii manageriale, mă rog, exact ce mă aşteptam (să menţionez de la început că am admirat-o pe femeia cu pricina, chiar am tot respectul pentru ea, din mai multe motive). Mi-a atras atenţia această întrebare cu răspunsul ei:
"Întrebarea nr. 19 MARIA
Ca cititoare de reviste de femei (cumpar lunar de la voi Elle, Look, Joy, Viva) ma deranjeaza cumplit paginile " trase la xerox" din toate revistele cu produsele nou lansate de diverse firme, gen "iaurtul X", "detergentul Y". Inteleg partea comerciala, dar nu vad de ce ar trebui sa citesc de n ori acelasi lucru. Culmea, si textul e la fel, probabil copiat din comunicatul de presa. Ati putea gandi o schimbare pe tema asta!
Cristina Simion
draga Maria, daca sunt 'trase la xerox', scrie-mi cu exemple pe cristina.simion@edipresse.ro
te rog. ma ajuti foarte mult. incercam sa evitam asta si sa 'traducem/ interpretam' comunicatele de presa in stilul fiecarui titlu. altfel, sigur ca noutatile din zonele de beauty sau moda sunt aceleasi peste tot, deci le vei gasi in toate titlurile de lifestyle feminin. sincer, nu mi se pare problematic ca avem pagini de noutati (de unde ai mai afla de existenta lor pe piata, altfel?). problematic ar fi daca am avea numai asta. sau in principal asta. daca cele mai multe pagini/subiecte sunt realizate cu contributia clara a echipei editoriale, care munceste ca sa-ti aduca tie ceva care te intereseaza (reportaje, interviuri, fotografii exclusive sau, de ce nu, preturi comparative la pantofi), atunci sper ca vei cumpara in continuare mai multe titluri, desi unele informatii 'se suprapun'. multumesc."
(Sursa: hotnews.ro)
Mi s-au strepezit puţin dinţii gândindu-mă la fostele mele colege, care, dacă Maria cu întrebarea chiar va trimite mostre de comunicate de presă copiate în paginile revistei, vor avea de furcă (aş vrea să văd cine din redacţiile Edipresse are timp să rescrie toate comunicatele de presă care conţin, în general, doar informaţiile de bază - fix ca să nu le poţi "reinventa").
Pentru că aşa e modelul, nu? Cred că e pentru prima dată când mă bucur că am plecat (adoram jobul de acolo, ceea ce făceam şi oamenii cu care lucram - consider că a fost un loc de muncă profesionist), dar se pare că am uitat care erau "chichiţele". Asta, doar una dintre ele: oricine avea dreptate, noi, angajaţii, niciodată (şi frustraţii care scriu/sună la "revistă" sunt o grămadă...).
Hm...
27 ianuarie 2009
Fără titlu
Mi-e ruşină să spun, dar cred că faptul că mi-am părăsit blogul are o semnificaţie bună: am început şi eu, într-un final, să trăiesc o viaţă adevărată.
Unde sâmbătă am invitat copiii (colegii şi două bucăţi românce din România pe care le cunosc fie de acolo, fie de aici - hic!) la o beută şi la o gustare românească. Şi care s-a soldat cu chiftele, salată de vinete (cerută reţetă de la italieni, am dat-o, să se mai civilizeze şi ei, ce atâta rizotto!), ouă umplute şi gata. S-au dovedit: o sticlă mică de horincă, 9 de vin (8 roşu, 1 alb), 1 şampanie plus o chestie denumită moscatel, vomităcios de dulce.
Ne-am luat cu mâinile de cap dimineaţă, în prezenţa Mariei Tănase şi a domnilor de la Phoenix (că altă muzică românească bună n-am şi CD-ul cu Dan Spătaru nu ştiu unde e - fac pariu că s-ar fi topit după Macarale, iar că eu mi-aş fi smiorcăit la De vrei să ştii ce înseamnă român...) când am calculat că a ieşit cam o sticlă de persoană (indiferent de naţionalitate, deşi fac pariu că cehoaica o dus mai mult).
Eh, acestea fiind spuse, mă duc să mă culc. În speranţa că voi mai găsi motive să scriu pe aici (dar nu legate de tristeţe, imigraţie sau deprimare) vă salut şi vă spun o zi cu soare (aici iar e frig, dacă mai citesc ceva cu încălzirea globală, pun o bombă).
Să nu uit că pe 28 e ziua Adevăratului Mitzy, să nu uit!
Unde sâmbătă am invitat copiii (colegii şi două bucăţi românce din România pe care le cunosc fie de acolo, fie de aici - hic!) la o beută şi la o gustare românească. Şi care s-a soldat cu chiftele, salată de vinete (cerută reţetă de la italieni, am dat-o, să se mai civilizeze şi ei, ce atâta rizotto!), ouă umplute şi gata. S-au dovedit: o sticlă mică de horincă, 9 de vin (8 roşu, 1 alb), 1 şampanie plus o chestie denumită moscatel, vomităcios de dulce.
Ne-am luat cu mâinile de cap dimineaţă, în prezenţa Mariei Tănase şi a domnilor de la Phoenix (că altă muzică românească bună n-am şi CD-ul cu Dan Spătaru nu ştiu unde e - fac pariu că s-ar fi topit după Macarale, iar că eu mi-aş fi smiorcăit la De vrei să ştii ce înseamnă român...) când am calculat că a ieşit cam o sticlă de persoană (indiferent de naţionalitate, deşi fac pariu că cehoaica o dus mai mult).
Eh, acestea fiind spuse, mă duc să mă culc. În speranţa că voi mai găsi motive să scriu pe aici (dar nu legate de tristeţe, imigraţie sau deprimare) vă salut şi vă spun o zi cu soare (aici iar e frig, dacă mai citesc ceva cu încălzirea globală, pun o bombă).
Să nu uit că pe 28 e ziua Adevăratului Mitzy, să nu uit!
21 ianuarie 2009
Bregovic
E un concert Goran Bregovic pe 18 martie, la Palau de la Musica. Eu şi Alexandra mergem. Mai vine cineva? Ţintim biletele ieftine, de la cucurigu, la 18 euro bucata!
20 ianuarie 2009
Ce-am mai făcut?
În ordinea importanţei pentru mine însămi:
- am fost să mi se ia sânge şi NU am leşinat (nici măcar n-am simţit starea de ameţeală);
- am vizitat un foarte frumos oraş (Tarragona, fostă capitală a provinciei romane Tarraco) unde am mâncat bine şi am băut ciocolată fierbinte cu mentă (aş fi pusă şi poză, dar nu-mi găsesc cablul de la telefon şi laptopu' n-are dinţişor albastru);
- am descoperit că în limba greacă în loc de semnul întrebării (?) se foloseşte punct şi virgulă (;);
- am colindat timp de o săptămână magazinele din pricină de reduceri şi mi-am cumpărat aproape nimic;
- mi-am planificat sfârşitul de săptămână în Tenerife (ce mă bucur, ce mă bucur!).
- am fost să mi se ia sânge şi NU am leşinat (nici măcar n-am simţit starea de ameţeală);
- am vizitat un foarte frumos oraş (Tarragona, fostă capitală a provinciei romane Tarraco) unde am mâncat bine şi am băut ciocolată fierbinte cu mentă (aş fi pusă şi poză, dar nu-mi găsesc cablul de la telefon şi laptopu' n-are dinţişor albastru);
- am descoperit că în limba greacă în loc de semnul întrebării (?) se foloseşte punct şi virgulă (;);
- am colindat timp de o săptămână magazinele din pricină de reduceri şi mi-am cumpărat aproape nimic;
- mi-am planificat sfârşitul de săptămână în Tenerife (ce mă bucur, ce mă bucur!).
29 decembrie 2008
Ca să ne înţelegem…
Am fost în România dar n-am avut timp de mai nimic, căci am stat prostită şi m-am bucurat de tot. Aşa că îmi cer scuze faţă de toţi prietenii pe care i-am ratat şi promit să revin când oi avea timp (refren pe care mi-l cânt de, cât să fie, 16 ani de când am plecat de acasă, de la Braşov).
Vreau să zic doar „La mulţi ani!” din inimă, să mulţumesc de urările pe care le-a primit blogulache în lipsa mea şi să doresc tuturor un an excelent. Revin cu istorii despre ţara MEA în curând.
Vreau să zic doar „La mulţi ani!” din inimă, să mulţumesc de urările pe care le-a primit blogulache în lipsa mea şi să doresc tuturor un an excelent. Revin cu istorii despre ţara MEA în curând.
19 decembrie 2008
Recapitulare
A trecut mai dedemult anul de când sunt aici, dar fix în acea glorioasă perioadă eram într-o pasă proastă.
Azi sunt extrem de bucuroasă şi asimilez bucuria de azi, complexă, cu „tăierea moţului” meu de imigrant român, căci:
- o să continui să lucrez cu colegii mei;
- o să fiu editor;
- încep să vorbesc oarecum fluent limba españolă (azi m-a sunat pe mobil unu’ de m-a căpiat, tot încercând să afle cum mă cheamă!!!! şi am ştiut să-l potolesc – naibii!);
- au ridicat ăştia restricţia de lucru pentru români (o să scriu o dizertaţie elaborată pe această temă sau poate o să public reportăjelul pe care l-am produs acu’ ceva vreme);
- voi acasă de Crăciun şi au anunţat ză-pa-dă (să nu uit să mă dau cu sania pe Dealul Melcilor);
- sunt bine, sunt ne-deprimată (uau, de trei ori uau!);
- ascult 100 de hituri franţuzeşti vechi, am băut o bere şi n-am chef să mă pachetez la bagaj;
- am apucat şi eu să-mi cumpăr haine, că eram cu două sezoane în urmă (păi, se poate?);
- miroase a fericire!
Azi sunt extrem de bucuroasă şi asimilez bucuria de azi, complexă, cu „tăierea moţului” meu de imigrant român, căci:
- o să continui să lucrez cu colegii mei;
- o să fiu editor;
- încep să vorbesc oarecum fluent limba españolă (azi m-a sunat pe mobil unu’ de m-a căpiat, tot încercând să afle cum mă cheamă!!!! şi am ştiut să-l potolesc – naibii!);
- au ridicat ăştia restricţia de lucru pentru români (o să scriu o dizertaţie elaborată pe această temă sau poate o să public reportăjelul pe care l-am produs acu’ ceva vreme);
- voi acasă de Crăciun şi au anunţat ză-pa-dă (să nu uit să mă dau cu sania pe Dealul Melcilor);
- sunt bine, sunt ne-deprimată (uau, de trei ori uau!);
- ascult 100 de hituri franţuzeşti vechi, am băut o bere şi n-am chef să mă pachetez la bagaj;
- am apucat şi eu să-mi cumpăr haine, că eram cu două sezoane în urmă (păi, se poate?);
- miroase a fericire!
Este!
Azi am primit două veşti bune: din ianuarie voi lucra ca editor (ura!, ura!, căci asta mi-e meseria!), iar Spania a ridicat restricţiile de muncă pentru români şi bulgari (ura!). Şi mâine mă duc la Bucureşti (încă un ura!, triplu)
17 decembrie 2008
Felices Pascuas y Año Nuevo!
Şi ca să nu spună nimeni că locuiesc degeaba în Spania de mai bine de un an de zile, mă alătur populaţiei şi trimit o felicitare ca din partea familiei regale. Adică asta de mai sus.
În mărinimia ei, familia a creat mai multe felicitări pe care le-a postat pe pagina oficială: www.casareal.es. Se pot descărca şi se pot trimite tuturor celor doritori.
Nu ştiu cine sunt copiii care le ilustrează, dar presupun că or avea ceva sânge albastru.
Recunosc, în necunoştinţă de cauză, când am descoperit aceste felicitări m-am pus să râd ca proasta (n-avem noi rege, dar o felicitare cu Băsescu ar da bine de Crăciun, nu?). Însă mi s-a explicat că şi în Marea Britanie (spre exemplu) oamenii îşi trimit unii altora felicitări semnate de Casa Regală, aşa că m-am ruşinat şi mi-am făcut autocritica.
Mi-a plăcut că aceste felicitări:
1. Nu sunt electronice (mare lucru că funcţionează site-ul şi cu altceva decât Explorer).
2. Nu sunt montate împreună - poza cu textul.
3. Sunt refolosibile: au mers şi de Paşti şi de Crăciun.
4. Sunt doar în spaniolă, în condiţiile în care în această ţară există mai multe limbi oficiale (fac pariu că catalanii - sic! - n-or să trimită aceste felicitări...).
Sângele apă...
Am tot felul de ticuri (da, mă rog, nimic nou), doar că unul dintre ele e recent. E involuntar, l-am descoperit de curând – mişc mâna aşa, incontrolabil, doar din încheietură. Nu mă durea, nu mă deranja, doar mi se părea ciudat. Însă de când am descoperit că am „copiat” inconştient acest gest de la mama mea, îmi place, mă surprind zâmbind când îl fac. Ca de exemplu... acum!
16 decembrie 2008
Despre imigranţi, cu dragoste
Parcă pentru a-mi îndulci gustul amar pe care mi-l lasă societatea spaniolă, dau - în căutare de noutăţi legate de Moratoria (aia prin care mi se interzice dreptul de muncă...) care ar trebui să se termine - peste o minunată campanie de integrare a imigranţilor.
Gând de Power Puff girl
Ca să-i dau ocazia lui D. să se plângă în continuare că sunt cheesy (şi ce, cântecul ăla cu Wham! e super-cool, habar n-ai!), revin cu ceva şi mai tâmpit: în timp ce-mi coloram aseară părul – descoperind cu stupoare că firele albe pun stăpânire din ce mai abitir pe mândreţea mea de podoabă capilară (chiar, oare cum aş arăta căruntă?) – mi-a venit în minte că am mare noroc că am emigrat în Spania. Căci culorile de vopsea predominante aici sunt închise, spre castaniu, cum ar veni (aşa cum, din amintiri, cred eu că am părul, varianta originală, fără subtitrare). Mă şi gândeam cum m-aş fi descurcat într-o ţară nordică, cu nuanţele de blond pai.
12 decembrie 2008
11 decembrie 2008
Yaaaawning
Sometimes I feel like I’m missing an important part of my body, like I have to hurry up in order to get a normal movement out of my legs and hands. I can still type fast, but the thoughts I’m trying to place on the white electronic paper are slower than the letters... Well now, I’ll just laugh and look interested and maybe, just maybe, I’ll survive another day.
All this whining is caused by the fact that I am extremely bored. At work: I need something to make my brain spin or all my neurons will fall asleep (or worse).
I’ve received a nice Leapsha from D., I’ll deal with it later (love it though).
All this whining is caused by the fact that I am extremely bored. At work: I need something to make my brain spin or all my neurons will fall asleep (or worse).
I’ve received a nice Leapsha from D., I’ll deal with it later (love it though).
09 decembrie 2008
02 decembrie 2008
Cado' de câine şi pisică
Carmencita, promit să-i aduc lu cuţu tău o carte din această colecţie. 
Şi o să caut ceva special şi pentru iepurele lu' Patrocla. Oare Cincila lu' Cri ce citeşte? Fac pariu că o să am cel mai mare succes cu cincila, din cauză că vorbeşte limba spaniolă (sau nu?). Să se verifice, vă rog, înainte de Crăciun.
Şi o să caut ceva special şi pentru iepurele lu' Patrocla. Oare Cincila lu' Cri ce citeşte? Fac pariu că o să am cel mai mare succes cu cincila, din cauză că vorbeşte limba spaniolă (sau nu?). Să se verifice, vă rog, înainte de Crăciun.
Christmas decorations in Bcn
As last year I was extremely busy feeling sorry for myself (and for my recent condition, that of an immigrant), I haven’t noticed the Christmas decorations on the streets. This year I have eyes for them, but from that to immortalize them in pictures… Well, let’s just say I’ve asked someone if I can borrow the pictures with the declared purpose on publishing them on my blog.
24 noiembrie 2008
Întrebări de imigrant
Dragilor, îmi bântuie prin minte două întrebări legate de statutul meu de imigrant (pe care nu-l mai resimt atât de acut, dar asta nu înseamnă că s-a schimbat):
- cine ştie dacă se termină la 1 ianuarie 2009 "Moratoriul" impus românilor şi bulgarilor referitor la piaţa muncii
şi
- în cât timp au învăţat limba ţării "ceilalţi" oameni pe care îi ştiţi locuinzi peste hotare (în condiţiile în care erau tufă de Veneţia la sosire?).
Ambele întrebări sunt legate de lipsa activităţii jurnalistice, care, pe scurt, mă tâm-peş-te! Şi vreau să ştiu cam cât timp - desigur, estimativ, căci mai sunt implicate în proces şi talentele mele lingvistice (extrem de reduse - cum oi fi învăţat engleză, habar n-am) - mai durează până mă voi putea întoarce la meseria mea.
Acum sunt la stadiul la care vorbesc cursiv (spun şi bancuri), probabil cu erori, citesc literatură plus ziare şi nu poţi vorbi în prezenţa mea - oricât de rapid - fără să pricep.
- cine ştie dacă se termină la 1 ianuarie 2009 "Moratoriul" impus românilor şi bulgarilor referitor la piaţa muncii
şi
- în cât timp au învăţat limba ţării "ceilalţi" oameni pe care îi ştiţi locuinzi peste hotare (în condiţiile în care erau tufă de Veneţia la sosire?).
Ambele întrebări sunt legate de lipsa activităţii jurnalistice, care, pe scurt, mă tâm-peş-te! Şi vreau să ştiu cam cât timp - desigur, estimativ, căci mai sunt implicate în proces şi talentele mele lingvistice (extrem de reduse - cum oi fi învăţat engleză, habar n-am) - mai durează până mă voi putea întoarce la meseria mea.
Acum sunt la stadiul la care vorbesc cursiv (spun şi bancuri), probabil cu erori, citesc literatură plus ziare şi nu poţi vorbi în prezenţa mea - oricât de rapid - fără să pricep.
23 noiembrie 2008
La mine acasă ninge
Nu, nu la Barcelona, unde, google zice că a nins prin 2004, în sensul că nişte fulgi au căzut pe caldarâm unde şi-au dat obşescul sfârşit.
Ninge la Braşov, iar mama mi-a trimis poze. Mi s-a făcut aşa un dor de zăpadă, de aer curat (nu fac nici un secret din faptul că mi se pare că Bcn pute îngrozitor, pe la toate canalele ei lăsate prea aproape de suprafaţă, după cum mi s-a explicat), de frig... Aici vremea e ca un ceai, se încălzeşte de la soare şi se răceşte, dar nu definitiv, când se taie razele.
Şi în elanul meu îi zic lui J. că ce mişto că o să prindem zăpadă de Crăciun, la care el s-a pus pe tremurat: "Îţi dai seama cât de frig o să fie?". Mda, la asta nu m-am gândit. Îmi dă Patrocla haine groase!
08 noiembrie 2008
Flysch
Mi se pare că blogul ăsta se simte la fel de părăsit ca şi mine însămi, care trăiesc de vreo lună pe muchie, veşnic obosită, stresată şi dându-mi impresia că sunt cu adevărat capabilă (că pot!); nu de alta, dar e mai simplu să-mi păstrez jobul ăsta, unde oamenii sunt mişto, decât să caut altul.
Încă nu s-a terminat, evenimentul care m-a pus la zid va fi abia săptămâna viitoare la Bruxelles, dar am un mic interval de scris dintr-un motiv extrem de prozaic: mi-e rău. Am fost ieri seară la ziua unui coleg care a pregătit o găleată de guacamole şi trei tăvi de tiramisu (ar fi făcut el şi pizza şi spaghetti, dar invitaţii nu mai putea a îngurgita), am mâncat ca descreierata, drept care azi zac, victimă a propriei dureri de burtă.
Şi neavând eu ce face, am descărcat pozele din aparat. Cum Granada merită un text mai romantic şi mai special, postez poze de astă vară, din Ţara Bascilor, de la Guipuzcoa, de la urteberiionii 1 şi 2.
Locul fotografiat este aproape de Berri-ul (pensiunea) unde am locuit, la 1 km de mers pe jos prin pădure, prin iarbă.
Fenomenul se numeşte flysch.
Încă nu s-a terminat, evenimentul care m-a pus la zid va fi abia săptămâna viitoare la Bruxelles, dar am un mic interval de scris dintr-un motiv extrem de prozaic: mi-e rău. Am fost ieri seară la ziua unui coleg care a pregătit o găleată de guacamole şi trei tăvi de tiramisu (ar fi făcut el şi pizza şi spaghetti, dar invitaţii nu mai putea a îngurgita), am mâncat ca descreierata, drept care azi zac, victimă a propriei dureri de burtă.
Şi neavând eu ce face, am descărcat pozele din aparat. Cum Granada merită un text mai romantic şi mai special, postez poze de astă vară, din Ţara Bascilor, de la Guipuzcoa, de la urteberiionii 1 şi 2.
Locul fotografiat este aproape de Berri-ul (pensiunea) unde am locuit, la 1 km de mers pe jos prin pădure, prin iarbă.
Fenomenul se numeşte flysch.
23 octombrie 2008
De ce, de ce, de ce…
Se încruntă aceşti oameni dis de dimineaţă, în autobuzele lor care vin „ceas”, care au scaunele curate şi geamurile transparente, fără noroi, care merg pe străzile lor fără gropi, fără bălţi, fără hopuri, care opresc în staţiile lor ergonomice, construite să nu trebuiască să depui nici un efort pentru a coborî?
Cu toate acestea, când îi văd aşa de supăraţi pe soartă (în ciuda muzicilor care li se susură din apărăţele ultraperformante şi în pofida cărţilor pe care le parcurg cu atenţie, ţinând gura deschisă precum copiii şi urmărind rândul cu degetul) mă umflă râsul şi mi se face un dor nebun de „pilaful” matinal din metroul bucureştean. Măcar acolo oamenii vorbeau, chiar dacă vorbele se limitau la înjurături...
Cu toate acestea, când îi văd aşa de supăraţi pe soartă (în ciuda muzicilor care li se susură din apărăţele ultraperformante şi în pofida cărţilor pe care le parcurg cu atenţie, ţinând gura deschisă precum copiii şi urmărind rândul cu degetul) mă umflă râsul şi mi se face un dor nebun de „pilaful” matinal din metroul bucureştean. Măcar acolo oamenii vorbeau, chiar dacă vorbele se limitau la înjurături...
15 octombrie 2008
De la Mioriţa la manele
Ştiu, n-am nici un drept să mă plâng de condiţia mea de imigrant (căci Barcelona e un oraş frumos!), de singurătate (căci prieteni mi-am făcut), de acreala oamenilor (cum zicea mama, până la urmă uite câţi emigranţi au primit! - şi da, mama are dreptate), de neînţelegerea obiceiurilor lor (şi mai ales de mania de a mă vedea transformându-mă cât mai repede în spanioloaică - voi fi pentru totdeauna româncă, parcă acum mai mult decât înainte!), de răutate şi de discriminare (ştiu că nu se vede când eşti turist în ţări străine!), de lipsa permisului de muncă şi de câte şi mai câte.
Acum sunt mai bine, am ajuns la o împăcare cu mine însămi şi cu statutul meu cel nou, şi, cu toate acestea, campaniile iniţiate de Guvernul României pentru Italia şi Spania mi-au făcut pielea de găină. Mi se par iniţiative bune, nu ştiu cât succes vor avea, dar tot e ceva. Mă bucur că există şi le-aş promova cu mare drag.
Acum sunt mai bine, am ajuns la o împăcare cu mine însămi şi cu statutul meu cel nou, şi, cu toate acestea, campaniile iniţiate de Guvernul României pentru Italia şi Spania mi-au făcut pielea de găină. Mi se par iniţiative bune, nu ştiu cât succes vor avea, dar tot e ceva. Mă bucur că există şi le-aş promova cu mare drag.
10 octombrie 2008
Stimate prieten
Hahahahaha! Eu niciodată nu primesc spam-uri interesante, aşa încât primul care m-a făcut să zâmbesc şi-a găsit drumul spre blog.
"Stimate prieten
Aceasta este de salut de la Wan Li Bai electrice Company, unul din cel mai mare angrosist electrice şi Retailer de la Beijing, China, în principal Noi electrice vinde produsul, cum ar fi camerele digitale, mobil, TV LCD, Xbox, Laptop-uri, DV, MP4, GPS, vă rugăm să vă ne vizitaţi site-ul: www.wocutu.com pentru a găsi ceva s-ar putea să interesate şi liber, vă rugăm să ne contactaţi dacă aveţi orice întrebare, va vom oferi mai multe preţ competitiv şi de afaceri pentru cel mai bun serviciu de cooperare cu tine / compania ta.
simţiţi-vă liber să ne contactaţi la:
MSN: yyy
E-mail: zzz
TEL: xxx"
"Stimate prieten
Aceasta este de salut de la Wan Li Bai electrice Company, unul din cel mai mare angrosist electrice şi Retailer de la Beijing, China, în principal Noi electrice vinde produsul, cum ar fi camerele digitale, mobil, TV LCD, Xbox, Laptop-uri, DV, MP4, GPS, vă rugăm să vă ne vizitaţi site-ul: www.wocutu.com pentru a găsi ceva s-ar putea să interesate şi liber, vă rugăm să ne contactaţi dacă aveţi orice întrebare, va vom oferi mai multe preţ competitiv şi de afaceri pentru cel mai bun serviciu de cooperare cu tine / compania ta.
simţiţi-vă liber să ne contactaţi la:
MSN: yyy
E-mail: zzz
TEL: xxx"
08 octombrie 2008
Limba bunului simţ
I-am trimis unei doamne un e-mail – business related – în engleză şi, ce să vezi!, mi-a răspuns în franceză. Cum eu nu vorbesc această limbă, dar o deduc cu succes, m-am prins ce zice şi că nu este prea amabilă cu mine (deşi e interesul ei, i-am trimis nişte chestii care o ajută să-şi deducă toate cheltuielile legate de o deplasare). Drept care am răspuns extrem de politicos, cu mulţumirile de rigoare, adăugând în paranteză că, dacă madam nu doreşte comunicarea viitoare în engleză, mă pot exprima (chiar mai bine, aş zice cu modestie) în română. Şi ştiu din sursă sigură că ştie engleză, căci evenimentul la care va prezenta un discurs e, evident, în engleză.
Şi adaug de la mine, aparte, că statutul ei înalt, de profesor asociat, cu fiţe până peste cap, m-a umplut de draci. Poţi să stai 100 de ani la Paris, să ai şcoala-şcolilor, că dacă nu-i ai pe cei şapte ani de acasă, zadarnic!
Şi adaug de la mine, aparte, că statutul ei înalt, de profesor asociat, cu fiţe până peste cap, m-a umplut de draci. Poţi să stai 100 de ani la Paris, să ai şcoala-şcolilor, că dacă nu-i ai pe cei şapte ani de acasă, zadarnic!
03 octombrie 2008
01 octombrie 2008
Tucă
N-am avut cine ştie ce timp să scriu, în ultima vreme, dar, căutând ceva work related, dau de asta: adică eu nu l-am mai văzut pe Tucă (la tele, evident) de mult timp, iar când îl reîntâlnesc, ce să vezi? Se măsoară olimpian cu D-zeu. Hehe. Adică eu aşa am înţeles, la o primă privire.
22 septembrie 2008
Ce-am făcut, ce n-am făcut
Am reuşit să termin cu bine sarcina, invitaţii - peste sută, dl. Ministru prezent la apel (chiar m-a făcut mândră – a vorbit liber, frumos, fără ifose). M-am simţit, şi de această dată, ca un copil (am renunţat, de ceva vreme, să mai sper că mă voi maturiza, cândva), mirată de privirile rătăcite ale bărbaţilor şi de seriozitatea cu care am fost tratată.
Am mai reuşit: să mă văd cu fetele, la o ciorbă de burtă şi nişte papanaşi (în această ordine), să râd bine (dar bine!) cu ele (Helen a fost într-o formă de zile mari, ca şi Daniela şi Gabi şi Rux şi Ruxi şi vară-mea, care a zis până şi povestea cu mamografia), să beau nişte beri, să închid un cont şi aproape să-l închid şi pe celălalt, să merg la Braşov unde mi-a îngheţat direct nasul (dar ce frumos mi-a îngheţat, mai vreau!), să mă plimb pe Republicii, să stau la o tacla cu mama, să mă râd cu Patrocla (care m-a şi plimbat cu maşina-măgar), să mănânc un KFC adevărat.
Ce n-am reuşit: să merg în toate locurile frumoase (ceainăria, străzile de prin Romană şi cele de prin cartierul meu), să mă văd cu Gaba, Robert (ochiul a mai făcut o excursie), Dani, Cami, Stanca (şi alţii, dar de ei mă doare mai tare).
Totul a fost scurt, n-am apucat să mă bucur de soare şi m-am întors repede înapoi. Mda. Am citit mai înainte la cineva pe blog că a primit pricomigdale de la părinţi; mie mi-era poftă de aer, nu ştiu cum, de aer de Braşov... Ei, nu, că e frumos şi aici (mai ales aerul, umed, aşa...).
Am mai reuşit: să mă văd cu fetele, la o ciorbă de burtă şi nişte papanaşi (în această ordine), să râd bine (dar bine!) cu ele (Helen a fost într-o formă de zile mari, ca şi Daniela şi Gabi şi Rux şi Ruxi şi vară-mea, care a zis până şi povestea cu mamografia), să beau nişte beri, să închid un cont şi aproape să-l închid şi pe celălalt, să merg la Braşov unde mi-a îngheţat direct nasul (dar ce frumos mi-a îngheţat, mai vreau!), să mă plimb pe Republicii, să stau la o tacla cu mama, să mă râd cu Patrocla (care m-a şi plimbat cu maşina-măgar), să mănânc un KFC adevărat.
Ce n-am reuşit: să merg în toate locurile frumoase (ceainăria, străzile de prin Romană şi cele de prin cartierul meu), să mă văd cu Gaba, Robert (ochiul a mai făcut o excursie), Dani, Cami, Stanca (şi alţii, dar de ei mă doare mai tare).
Totul a fost scurt, n-am apucat să mă bucur de soare şi m-am întors repede înapoi. Mda. Am citit mai înainte la cineva pe blog că a primit pricomigdale de la părinţi; mie mi-era poftă de aer, nu ştiu cum, de aer de Braşov... Ei, nu, că e frumos şi aici (mai ales aerul, umed, aşa...).
16 septembrie 2008
Warning: de bine, despre Bucureşti
Am ajuns acum câteva ore aici. Stau la hotel, ca neoamenii, că am venit cu treabă. M-am plimbat puţin pe străzi, prin centru, cu colegele care, înainte de a vedea oraşul, au considerat că va semăna cu Sofia, care li s-a părut „sărăcuţă”. Well now, şi-au schimbat părerea (clădiri frumoase, terase elegante, oameni bine îmbrăcaţi).
Deşi e frig ca naiba, am haine aiurea în bagaj (nu suficient de groase), sunt obosită, mă doare spatele, nu sunt prea bine nici pe plan personal, ei bine, zic, în ciuda tuturor acestora, îmi place mult să fiu aici. Pot să-mi imaginez cum ar fi să locuiesc iar acasă.
Deşi e frig ca naiba, am haine aiurea în bagaj (nu suficient de groase), sunt obosită, mă doare spatele, nu sunt prea bine nici pe plan personal, ei bine, zic, în ciuda tuturor acestora, îmi place mult să fiu aici. Pot să-mi imaginez cum ar fi să locuiesc iar acasă.
12 septembrie 2008
Uragan pe scuter
Azi n-am făcut nimic interesant, doar ce fac de obicei. Dar doi dintre oamenii pe care îi cunosc au făcut chestii.
Primul, M. de la Cluuuuj, şi-o luat scuter. Negru. Şi îl conduce cu plăcere, închizând ochii când trece prin intersecţii.
Al doilea: colega mea Clotilde (singura persoană pe care o cunosc care posedă un apartament la Veneţia) a fost la Havana în timpul uraganului (nu ştiu cum îl cheamă, că n-am urmărit ştirile). Şi azi a povestit că, în afară de întârzierea de două zile la întoarcere pe care acest dezastru natural i-a provocat-o, totul a fost în regulă. A fost extrem de impresionată de faptul că autorităţile erau foarte bine pregătite să întâmpine vijelia.
Fapt confirmat cu câteva zile înainte de Daniele, care a fost, la rândul lui, la Havana, cu ani în urmă, în timpul altui uragan. Lui i s-a întâmplat ca fix la sosirea pe aeroport să pornească vijelia, să ajungă cu greu la hotel, iar la recepţie, odată cu cheia, să i se dea următorul sfat: „încuiaţi-vă în baie, vă rugăm, până vă anunţăm noi că puteţi ieşi!”.
Primul, M. de la Cluuuuj, şi-o luat scuter. Negru. Şi îl conduce cu plăcere, închizând ochii când trece prin intersecţii.
Al doilea: colega mea Clotilde (singura persoană pe care o cunosc care posedă un apartament la Veneţia) a fost la Havana în timpul uraganului (nu ştiu cum îl cheamă, că n-am urmărit ştirile). Şi azi a povestit că, în afară de întârzierea de două zile la întoarcere pe care acest dezastru natural i-a provocat-o, totul a fost în regulă. A fost extrem de impresionată de faptul că autorităţile erau foarte bine pregătite să întâmpine vijelia.
Fapt confirmat cu câteva zile înainte de Daniele, care a fost, la rândul lui, la Havana, cu ani în urmă, în timpul altui uragan. Lui i s-a întâmplat ca fix la sosirea pe aeroport să pornească vijelia, să ajungă cu greu la hotel, iar la recepţie, odată cu cheia, să i se dea următorul sfat: „încuiaţi-vă în baie, vă rugăm, până vă anunţăm noi că puteţi ieşi!”.
11 septembrie 2008
Găsit, râs, postat
Nu mai ştiu cum am ajuns aici, dar am avut două minute libere să descarc filmuleţul de prezentare. Nu mai ţin eu bine minte sau în faţă la Cocor chiar NU sunt copaci?
10 septembrie 2008
De scris
M-am gândit să scriu o carte. Într-o zi, nu acum, că nu sunt coaptă (până ajung eu să mă fac mare, sigur ies la pensie, dar mă rog, te mai uiţi?). Dar... M-am gândit că nu o să pot schimba niciodată numele personajelor. Like D. e D., Cri-Cri e Cri-Cri, Gaba e Gaba, Mihoane e Mihoane şi tot aşa. Şi apoi, cine ar vrea să citească o carte cu personaje reale? Şi o carte care e, de fapt, viaţa mea. În plus, trecută, nu viitoare. Eh! Mai bine mă duc să înot.
Discuţii
Am fost aseară la un vin cu un amic din România venit aici în vacanţă. Un amic ziarist, cu cultură, vocabular, stil şi interes în discuţii. Şi, la sfârşitul celor trei ore de vorbit despre orice (marea gaură neagră ce va să vină, conchistadori, Viena), am înţeles că astea sunt discuţiile pe care doar doi români le pot purta şi care îmi lipsesc mult.
06 septembrie 2008
Are mama un geniu de fată
Din poziţia semi-culcat, înghesuită pe canapeaua de două persoane, durerea de cap pare suportabilă, permiţându-mi să dezvolt aberaţii.
Şi una dintre ele, care m-a lovit văzând în ce dată suntem, se referă la faptul că acuşica e ziua mea. Nu's genul să mă deprim din atâta lucru, iar pentru a contracara efectele neplăcute am cumpărat bilete de avion şi de intrare, am rezervat hotel şi mă voi duce la... Alhambra! Şi de bucurie că imediat se va petrece momentul, postez asta.
Şi una dintre ele, care m-a lovit văzând în ce dată suntem, se referă la faptul că acuşica e ziua mea. Nu's genul să mă deprim din atâta lucru, iar pentru a contracara efectele neplăcute am cumpărat bilete de avion şi de intrare, am rezervat hotel şi mă voi duce la... Alhambra! Şi de bucurie că imediat se va petrece momentul, postez asta.
Help!
Durerile mele de cap au atins apogeul, azi noapte una mai revoltată m-a trezit din somn. Cred că a venit momentul să cer ajutor (şi nu, nu de la medici, cel puţin aici, o s-o fac în România - ăştia m-au trimis acasă, că sunt bine).
Aşadar, cine ştie remedii alternative, fitoterapeutice sau homeopatice pentru sinuzită cronică sau acută, îl/o conjur să mi le împărtăşească. Azi încerc inhalaţiile cu sare marină recomandate de mama. Altceva?
Aşadar, cine ştie remedii alternative, fitoterapeutice sau homeopatice pentru sinuzită cronică sau acută, îl/o conjur să mi le împărtăşească. Azi încerc inhalaţiile cu sare marină recomandate de mama. Altceva?
05 septembrie 2008
Soarta
Azi, fix când aveam eu una dintre zilele cele mai ocupate ale ultimelor şase luni, primesc un request pe mess (online, da, n-am jucăria instalată şi vorbesc doar cu mama, că e important). O fată, îi dau Add şi o întreb cine e. S-a dovedit a fi o bună prietenă de-a mea de care nu mai auzisem de ani buni (să tot fie vreo cinci, şase) şi pe care, ce să vezi, o cununasem, cândva, la prima ei căsătorie (îmi amintesc şi acum cum m-a rugat să nu-mi zburlesc tare părul pentru mersul la biserică şi cum D. fix zburlit mi l-a aranjat). Ei, ea a divorţat, n-am mai lucrat împreună şi viaţa ne-a despărţit. Am văzut-o cum vreo trei ani, la un eveniment social. Se recăsătorise şi îi mergea bine. Şi azi o regăsesc, mă bucur ca un copil (ăsta este unul dintre principalele efecte ale imigrării: prietenii rămaşi sunt incredibil de valoroşi) şi îi promit că dau un semn când ajung în ţară (şi anume fuguţa, peste cam două săptămâni – de unde şi aglomerarea de la lucru, căci muncesc cu sârg la ceva!). La care ea mă lasă paf! şi-mi face pielea de găină: „Locuiesc la Barcelona!”. Fapta s-a petrecut de dimineaţă, dar eu şi acum, povestind, simt fiori pe şira spinării. In-cre-di-bil! La 2,500 de km şi ani buni depărtare mă regăsesc cu ea. Viaţă, viaţă...
Să mă duc să mă culc, zic, că am zis ce-aveam de zis. Şi acum îmi veni în minte, de altfel, că oarecum similar m-am regăsit şi cu Gaba, după un catralion de ani de distanţă (Gaba fiind prietena mea din şcoala generală, de când aveam şi eu ani sub 10). Şi cu R., care mă ameninţă că-mi ia carotida dacă scriu de ea la mine pe blog. Nah! Să te văd ce-o să-mi faci.
Să mă duc să mă culc, zic, că am zis ce-aveam de zis. Şi acum îmi veni în minte, de altfel, că oarecum similar m-am regăsit şi cu Gaba, după un catralion de ani de distanţă (Gaba fiind prietena mea din şcoala generală, de când aveam şi eu ani sub 10). Şi cu R., care mă ameninţă că-mi ia carotida dacă scriu de ea la mine pe blog. Nah! Să te văd ce-o să-mi faci.
04 septembrie 2008
Bilingv
Am primit un mesaj pe e-mail. Prima dată când l-am citit, părea a fi scris în română. A doua oară (că parcă nu eram sigură), în engleză. Am decis că ajunge pentru azi şi mă împachetez să mă duc acasă.
Sunt convinsă că mâine o să-mi fie foarte clar în minte în ce limbă este.
UP-DATE: Mai odihnită, dar cu durere de cap, am descoperit că era în engleză.
Sunt convinsă că mâine o să-mi fie foarte clar în minte în ce limbă este.
UP-DATE: Mai odihnită, dar cu durere de cap, am descoperit că era în engleză.
Chanson
Când primul ministru al acestei ţări (care are rege, dacă vă întrebaţi) a făcut guvernul şi a inclus nu ştiu câte femei îl el, făcând apoi o grămadă de publicitate pe tema asta (fotografiile extrem de circulate în care apărea DOAR alături de reprezentantele sexului frumos mi-au produs o oarecare jenă, deşi sunt destul de feministă), m-am cam enervat. Nu că femeile nu pot să aibă acelaşi randament ca bărbaţii (dovada vie fiind chiar eu!?!), dar...
Ei, acest "dar" vine de la faptul că la Apărare a fost numită o duduie pe numele ei Chacon (eu o alint Chanson...), o blondă aflată într-o relaţie cu un domn cu care tocmai produsese un copil. "Tocmai" în sensul că a fost numită ministresă când era gravidă în şase luni sau cam aşa. Ei, şi s-a dus doamna, odată numită pe post, în Irak, să viziteze trupele (prima mea senzaţie la vederea pozelor a fost de milă, că era cald acolo şi suferea), apoi a născut şi nu s-a mai auzit nimic de ea (ceea ce mi se pare absolut evident, căci naşterea, din câte am auzit eu, implică alăptare şi alte chestii care te împiedică să mergi o vreme la serviciu - nu?).
Iată însă că a trecut, probabil, momentul de înţărcare a copilului, şi vacanţa, iar doamna Chacon s-a întors la lucru. Ca să decreteze ca urgenţă ajustarea uniformei militare pe trupului femeilor (care, zice la articolul citit de mine, este diferit de al bărbatului - nu, nu discutăm calitatea jurnalismului din La Vanguardia). Şi, în plus, a lansat ideea câtorva programe pentru a-i ajuta pe părinţii militari să se descurce mai uşor cu copiii pe perioada vacanţelor...
Well now, bravo ei! Îmi şi imaginez acelaşi personaj la acelaşi minister într-o ţară zbuciumată, ca Georgia.
Ei, acest "dar" vine de la faptul că la Apărare a fost numită o duduie pe numele ei Chacon (eu o alint Chanson...), o blondă aflată într-o relaţie cu un domn cu care tocmai produsese un copil. "Tocmai" în sensul că a fost numită ministresă când era gravidă în şase luni sau cam aşa. Ei, şi s-a dus doamna, odată numită pe post, în Irak, să viziteze trupele (prima mea senzaţie la vederea pozelor a fost de milă, că era cald acolo şi suferea), apoi a născut şi nu s-a mai auzit nimic de ea (ceea ce mi se pare absolut evident, căci naşterea, din câte am auzit eu, implică alăptare şi alte chestii care te împiedică să mergi o vreme la serviciu - nu?).
Iată însă că a trecut, probabil, momentul de înţărcare a copilului, şi vacanţa, iar doamna Chacon s-a întors la lucru. Ca să decreteze ca urgenţă ajustarea uniformei militare pe trupului femeilor (care, zice la articolul citit de mine, este diferit de al bărbatului - nu, nu discutăm calitatea jurnalismului din La Vanguardia). Şi, în plus, a lansat ideea câtorva programe pentru a-i ajuta pe părinţii militari să se descurce mai uşor cu copiii pe perioada vacanţelor...
Well now, bravo ei! Îmi şi imaginez acelaşi personaj la acelaşi minister într-o ţară zbuciumată, ca Georgia.
01 septembrie 2008
31 august 2008
Aproape de lumea dezlănţuită
Am fost aseară într-o scurtă excursie nocturnă în localitatea La Floresta, la 20 de minute (cu trenul) de Barcelona, cu scopul declarat de a lua cina la nişte amici români care ne-au aşteptat cu grătar şi vinache (de Navarra). După o distracţie de câteva ore (cu vorbe), a venit momentul să galopăm spre gară, căci trebuia sa prindem ultimul tren spre casă. Orăşelul amintit – superb, case ascunse printre copaci pe o parte, doar copaci pe cealaltă. Ei, şi la 1:30 trecute fix ale nopţii, cum J. mă trăgea voiniceşte de mânuţă să nu pierd ritmul (şi trenul), se aude din stânga, din pădure, un foşnet, iar eu înţepenesc aproape instantaneu: Ursu’! (fiind eu de la Braşov şi „ursul” fiind fantoma copilăriei mele de pe Dealul Melcilor – nu l-am văzut niciodată, decât la zoo). Nu, nu era ursu’ era o mamă-mistreţ cu trei puiuţi care amuşinau printre maşinile parcate în locul special amenajat. A zis J. că nu muşcă şi că n-au coarne să ne atace, aşa că m-am relaxat, m-am benoclat la ei o vreme (erau mici, cam cât Patita lui Carmen) şi am continuat să mă grăbesc. Dar mi s-a părut aşa, ireal, iar azi dimineaţă când m-am trezit eram cu ei în gând, cu familia de mistreţi.
29 august 2008
Mulder
Abia îmi ţin ochii deschişi (căci azi se lucrează "intensiv", de la 8 la 15, şi să nu fac - iar - opinie separată, m-am mobilizat - paranteză la paranteză: cine reuşeşte să-mi explice de ce peste vară aici s-a introdus programul intensiv, de la 8 la 15, în care se presupune că se dă mai mult randament, căci plata e aceeaşi, să o facă!) şi citind ştirile, în căutare de imbold de trezire, descopăr că David Duchovny merge din nou la reabilitate pentru a-şi trata dependenţa de sex! Hahahahahahahahahahaha!
27 august 2008
Povestindu-i Evei
Azi, povestindu-i Evei am uitat ce (sincer, ăsta e un titlu bun de roman „povestindu-i Evei”, că-i aşa, cu dublu sens), ne-am benoclat pe marea hartă pe care o posedăm în birou şi eu am desenat cu degetul pe plasticul lucios cum ne-am petrecut noi vacanţa de anul trecut (care, apropo, pare a fi la cel puţin două secole-lumină depărtare – uau!).
Fuserăm anul trecut în mai multe locuri din care toate mi-au plăcut, dar cel mai mult îmi amintesc de două. Fiind ele ambele cu plajă, soare şi mare, dedusei că am o mică mare obsesie şi că n-ar strica dacă aş scrie mai des despre mările mele (n-am văzut chiar atâtea, dar am marcat şi un ocean...).
Reluăm, deci, cei care locuiesc pe aproape de România (asta a fost o introducţiune, ci jmecheră sunt!) n-ar strica să dea o raită pe la Nessebar. E undeva după Varna, pe o şosea bună, iar mai multe detalii plicticoase se găsesc aici. Eh, şi în localitatea asta, unde era ud de se lipea absolut orice haină pe tine la exact un minut de la ieşirea din duş, am stat la un hotel frumos şi cu stil, de trei stele, care a costat fix 50 euro/noapte, unde micul dejun s-a servit afară, pe terasă, într-o atmosferă aşa, de mal mediteranean italian (nu că aş fi văzut cum e ăsta, dar există poze pe net) şi de mare romantism. Aşadar, că tot nu apucai să scriu de Tossa de Mar, m-am tot gândit de unde staţiunea asta de pe Costa Brava mi-era cunoscută, aşa, ca senzaţie. Era de aici, de pe malul bulgăresc al Mării Negre, căci ele două se aseamănă. Pun poză cu Nessebar, că Tossa e deja.
PS. Pentru conformitate, al doilea peisaj care mi-a rămas în minte din vacanţa de anul trecut e o localitate mică-mică din Grecia. Nu-i ştiu numele, nu i l-am ştiut niciodată şi nici n-o să-l ştiu. Avea un singur bancomat şi un singur local/braserie, unde chelnerul-tată l-a chemat pe chelnerul-fiu (deranjându-l de la ceva joc pe calculator) pentru a ne lua comanda şi a ne traduce meniul, căci pe elenă noi – nimic, iar el pe altă limbă – idem. Am mâncat acolo cea mai bună salată grecească şi am făcut baie în mare singuri, căci plaja era doar o prelungire a satului, nicidecum loc de distracţie şi comerţ estival. Nisipul era de fapt un pietriş fin, extrem de rotund (fiecare bob, nu toţi laolaltă). Frumos de tot!
Fuserăm anul trecut în mai multe locuri din care toate mi-au plăcut, dar cel mai mult îmi amintesc de două. Fiind ele ambele cu plajă, soare şi mare, dedusei că am o mică mare obsesie şi că n-ar strica dacă aş scrie mai des despre mările mele (n-am văzut chiar atâtea, dar am marcat şi un ocean...).
Reluăm, deci, cei care locuiesc pe aproape de România (asta a fost o introducţiune, ci jmecheră sunt!) n-ar strica să dea o raită pe la Nessebar. E undeva după Varna, pe o şosea bună, iar mai multe detalii plicticoase se găsesc aici. Eh, şi în localitatea asta, unde era ud de se lipea absolut orice haină pe tine la exact un minut de la ieşirea din duş, am stat la un hotel frumos şi cu stil, de trei stele, care a costat fix 50 euro/noapte, unde micul dejun s-a servit afară, pe terasă, într-o atmosferă aşa, de mal mediteranean italian (nu că aş fi văzut cum e ăsta, dar există poze pe net) şi de mare romantism. Aşadar, că tot nu apucai să scriu de Tossa de Mar, m-am tot gândit de unde staţiunea asta de pe Costa Brava mi-era cunoscută, aşa, ca senzaţie. Era de aici, de pe malul bulgăresc al Mării Negre, căci ele două se aseamănă. Pun poză cu Nessebar, că Tossa e deja.
PS. Pentru conformitate, al doilea peisaj care mi-a rămas în minte din vacanţa de anul trecut e o localitate mică-mică din Grecia. Nu-i ştiu numele, nu i l-am ştiut niciodată şi nici n-o să-l ştiu. Avea un singur bancomat şi un singur local/braserie, unde chelnerul-tată l-a chemat pe chelnerul-fiu (deranjându-l de la ceva joc pe calculator) pentru a ne lua comanda şi a ne traduce meniul, căci pe elenă noi – nimic, iar el pe altă limbă – idem. Am mâncat acolo cea mai bună salată grecească şi am făcut baie în mare singuri, căci plaja era doar o prelungire a satului, nicidecum loc de distracţie şi comerţ estival. Nisipul era de fapt un pietriş fin, extrem de rotund (fiecare bob, nu toţi laolaltă). Frumos de tot!
22 august 2008
Vânt din sud
În vreme ce la noi Gone with the wind s-a tradus cu Pe aripile vântului, pe cehă a ieşit Între nord şi sud. Well, now...
20 august 2008
Like, the life...
Is so, so fragile. We watched, at work, the news about the plane crash in Madrid. I just thought we should be more careful on how we live it, day by day. We should pay more attention to those little sparkles that enlighten us.
The thing that impressed me the most was that the people in that plane were probably going on holiday.
The thing that impressed me the most was that the people in that plane were probably going on holiday.
19 august 2008
Ce mi-a făcut dimineaţa
M-am trezit cu somn, ceea ce mi se mai întâmplă, din când în când. Eh, şi citind eu ştirile de la La vanguardia, să văd ce mai face Catalonia (gata cu râsu’ acolo în ultima bancă!) găsesc acest articol. Zice că 40% dintre spanioli suferă de sindromul post-vacanţă. Ce-am râs! A se ghici cum se manifestă.... Cu tristeţe, depresie şi lipsă de chef de muncă. Ceea ce orice străin care a locuit o vreme în această ţară îţi va spune că e natural. Eu, personal, am perceput doar ideea de „lene” la spanioli, nu am cunoscut reprezentanţi de seamă. Da, mă scoate din minţi faptul că totul e închis acum (cafenele, mercerii, mici şi mari magazine – până şi supermarketurile au pauză de masă de 3 ore!) şi să mă plimb printr-un oraş fantomă, dar ca şi confort personal, nu e deranjant. În fine, dacă n-aveţi ce face, citiţi comentariile oamenilor în josul articolului (mi-a plăcut cel care spunea că restul de 60% sunt încă în vacanţă!). Mi-a luminat ziua textul ăsta!
PS. Eu am fost în vacanţă în iulie şi nu am suferit de depresie când m-am întors, am suferit de bucurie că a fost frumos. But, then again, eu sunt româncă.
PS. Eu am fost în vacanţă în iulie şi nu am suferit de depresie când m-am întors, am suferit de bucurie că a fost frumos. But, then again, eu sunt româncă.
18 august 2008
Păsărica din vecini
Ieri dimineaţă ne-am trezit (la cât o fi fost) şi, în pat încă, ne-am întrebat ce l-a apucat pe vecin să fluiere fără oprire. După o vreme, ne-am prins că nu fluiera el, ci un papagal (sunet metalic, aşa, robotic, plus că am mai auzit piţigăitul respectiv în parc, unde papagalii verzi sunt prieteni la cataramă cu porumbeii şi împart aceiaşi palmieri). Ascuţind urechea (unul dintre efectele secundare are imigraţiei mele constă în faptul că nu-mi amintesc locuţiunile de nici un fel şi nici expresiile astea mai populare – se zice ascuţind urechea sau auzul? Ceea ce-mi aminteşte că am râs de alţii, înainte, când făceau „străinisme”!) aud că papagalul cu pricina vorbea! Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu n-am auzit niciodată o pasăre spunând cuvinte coerente (ştiu că doar imită, dar mai sunt şi alte necuvântătoare care pot?), aşa că mi-am petrecut zilele de week-end în absolută fascinaţie faţă de el. Noroc că am avut multe de spălat (şi de pus la uscat, pe balcon), că aveam drum încolo (papagalul e gri, mare, la vreo 25 cm lungime şi vrei 5 cm diametru corp – ca medie – şi stă într-o colivie metalică pe balconul lipit de al nostru, despărţit doar printr-un paravan subţire de rigips, din alea specifice hotelurilor de la mare), altfel J. ar fi zis că m-am sonat. Cum ajungeam pe balcon, cum mă aplecam peste balustradă (a mea, nu a vecinilor) să văd ce face bestia. Şi bestia se uita la mine cu un ochi portocaliu şi zicea câte ceva! Foarte tare! Zicea propoziţii scurte, de genul „ce faci dom’le?”, şi multe repeta a proasta saluturi şi interogaţii specifice limbii spaniole. Spre duminică seara, oarecum plictisită de spectacolul auditiv (care e, din păcate, repetitiv), m-am întrebat cum aş putea să-l învăţ nişte chestii pe româneşte (şi nu, nu mă gândeam la poezii). O să caut pe internet şi dacă există o metodă rapidă („o înjurătură românească în trei zile – curs intensiv pentru papagali”) zău că-l fac pe păsăroiul vecinului să zică o nezisă.
15 august 2008
Amor, amor
Nişte cunoscuţi s-au despărţit şi s-au împăcat, iar după asta şi-au reorganizat toată viaţa. În bine. Mă gândii eu puţin la variaţiuni pe această temă şi am ajuns la concluzia că, în a vedea limpede, iubirea ne încurcă. Adicătelea, de câte ori ne-am certat la cuţite cu prietenii? Ei, cu iubitul ne certăm, că pare, cumva, că avem nişte drepturi, ce Dumnezeu. Şi de aici am concluzionat că e mai bine să ai prieteni, nu iubiţi. Plus că avantajul e că poţi să ai mai mult de unul, pe când iubiţii se oftică dacă îi multiplici.
13 august 2008
Bruscă
Vorbesc la telefon cu oameni pe care îi cunosc, de când lucram în România, dar faţă de care mă încearcă aşa o târşeală să le zic că ne cunoaştem. Din cauză că tre’ să le zic cum mă chema înainte, şi pur şi simplu n-am chef. Strange thing, no? Or să fie tare surprinşi când ne-om întâlni faţă în faţă, că doar numele mi s-a schimbat, nu şi mecla.
În altă ordine de idei, o să primesc o carte de la un autor care scrie bine. Just like that! Life can make us such wonderful surprises! Thanks, doc!
În altă ordine de idei, o să primesc o carte de la un autor care scrie bine. Just like that! Life can make us such wonderful surprises! Thanks, doc!
Pentru posteritate
Dacă tot mi-au făcut băieţii capu' pătrat cu melodia asta, să se bucure şi urechile domniilor voastre de ea.
De poftă
Scriu şi text, dar acu' n-am chef. Tossa de Mar (Camiiii, câtă dreptate ai avut, absolut superb!)
"Nu am chef aziiiii, nu am chef aziiiii, n-am chef de nimic..."
12 august 2008
This magic moment…
Vineri seara am împachetat un rucsac mic cu cele trebuincioase şi am ieşit în stradă unde mă aştepta J. într-o maşină mică, mică, dar drăguţă. După indicaţiile GPS-ului şi pierderea drumului drept o dată, de două ori (but who’s counting?) am ajuns, la 10 şi 20 (noaptea) la Sant Feliu de Guixols (google, please, dar nu-i mare lucru de capul lui). Am mâncat repede câte un sanviş frământând nişte nisip şi am întrebat unde găsim Espai Port. Căci aveam o treabă acolo.
Pe domnul din imagine îl cheamă Ruben Blades, e din Panama (s-ar citi, ca pe spaniolă şi pe română, cu „es” la coadă, dar el îşi pronunţă numele pe americăneşte) şi joacă rolul de ministru al turismului în ţara lui (despre care ţară, după cum bine se gândeşte acum vară-mea, habar n-aveam unde locuia – am cercetat aici, când m-am întors). Ei, în Cataluña a venit să cânte. Căci dacă youtube acum după numele lui (recomand Decisiones şi Pedro Navaja, reiese că ştie să cânte salsa.
Acest domn – pe care îl ştiam anterior de pe CD-urile din casă – mi-a produs o mare bucurie. Dar n-a fost doar vina lui. Spaţiul în care se desfăşura concertul era ceva incredibil: pe dreapta un perete de piatră (nu-mi dau seama cât de mare şi nici cât de aproape era) colorat din lumini (albastru sau roşu, ciclic), estrada şi gradenele din ţevi subţiri (o structură extrem de aerisită), scena întunecată în faţă, iar pe stânga (la nici 100 de metri) un port de ambarcaţiuni mici (recte yole şi bărci cu pânze). Trupa lui Ruben era formată dintr-o gaşcă de bărbaţi cu voci incredibile (şi sonorizarea i-a ajutat, ce să zic!), toţi îmbrăcaţi în negru (mai puţin domnul solist, care purta pe bluza de trening culorile patriei).
Concertul a fost, adică, în aer liber, cu miros de mare şi uşor zvon de valuri, cu un pescă fâlfâind din când în când (normal că nu auzeam, dar pot să-mi imaginez că asta făcea).
Şi aşa a cântat domnul acesta timp de trei ore şi jumătate fără oprire, că nu m-am mai săturat. Iar a doua zi... Dar despre a doua zi mâine, că mi-e somn şi e păcat să încurcăm borcanele cu dulceaţă de zmeură (făcută ca la Câmpulung, niam niam) cu cele cu dulceaţă de nuci verzi (după cum se poate deduce, iar am o poftă de românisme).
Pe domnul din imagine îl cheamă Ruben Blades, e din Panama (s-ar citi, ca pe spaniolă şi pe română, cu „es” la coadă, dar el îşi pronunţă numele pe americăneşte) şi joacă rolul de ministru al turismului în ţara lui (despre care ţară, după cum bine se gândeşte acum vară-mea, habar n-aveam unde locuia – am cercetat aici, când m-am întors). Ei, în Cataluña a venit să cânte. Căci dacă youtube acum după numele lui (recomand Decisiones şi Pedro Navaja, reiese că ştie să cânte salsa. Acest domn – pe care îl ştiam anterior de pe CD-urile din casă – mi-a produs o mare bucurie. Dar n-a fost doar vina lui. Spaţiul în care se desfăşura concertul era ceva incredibil: pe dreapta un perete de piatră (nu-mi dau seama cât de mare şi nici cât de aproape era) colorat din lumini (albastru sau roşu, ciclic), estrada şi gradenele din ţevi subţiri (o structură extrem de aerisită), scena întunecată în faţă, iar pe stânga (la nici 100 de metri) un port de ambarcaţiuni mici (recte yole şi bărci cu pânze). Trupa lui Ruben era formată dintr-o gaşcă de bărbaţi cu voci incredibile (şi sonorizarea i-a ajutat, ce să zic!), toţi îmbrăcaţi în negru (mai puţin domnul solist, care purta pe bluza de trening culorile patriei).
Concertul a fost, adică, în aer liber, cu miros de mare şi uşor zvon de valuri, cu un pescă fâlfâind din când în când (normal că nu auzeam, dar pot să-mi imaginez că asta făcea).
Şi aşa a cântat domnul acesta timp de trei ore şi jumătate fără oprire, că nu m-am mai săturat. Iar a doua zi... Dar despre a doua zi mâine, că mi-e somn şi e păcat să încurcăm borcanele cu dulceaţă de zmeură (făcută ca la Câmpulung, niam niam) cu cele cu dulceaţă de nuci verzi (după cum se poate deduce, iar am o poftă de românisme).
07 august 2008
Music is the best...
heart healer. I already found that out some two years ago. Hit me, guys.
Update: what is a real link-up between the four people of different nationalities? All that she wants… is another baby….
Update: what is a real link-up between the four people of different nationalities? All that she wants… is another baby….
06 august 2008
Ochiul
Anul trecut am fost la Istanbul (am şi poze, le adaug de acasă). Înainte de plecare, Robert m-a rugat să-i aduc un ochi din ăla (de sticlă ar fi, dar nu scriu asta, căci sună prost). Iar eu i-am adus. E drăguţ, rotunjor, bine modelat. De atunci (imediat se împlineşte anu’), ochiul turcesc şi protector al lui Robert e la mine în neseser (nu şitu cum se scrie), pentru că nu s-a nimerit să-mi amintesc să i-l dau când l-am văzut. Nu mă îndur să-l scot de acolo, căci poate data viitoare când merg în România mă văd cu Robert. Mi se pare foarte cool că este acolo...
31 iulie 2008
Just like that
The nicest Catalan guy I’ve met decided he has to move on. To Amsterdam. So he quitted his job and he left. He no longer liked his life here!
Răbdarea e o virtute
Dar cum niciodată nu mi-am dorit să fiu sfântă, nu mi-am dorit să am răbdare. Nu ştiu dacă o să o învăţ vreodată. Încă un an... :o(
30 iulie 2008
Baftă! Să fie!
Azi e o zi importantă, când unul dintre oamenii de care îmi place mie mult-mult are un examen greu. Aşa că mă gândesc de bine la el, iar dacă mai sunt şi alte gânduri îndreptate înspre acolo, zic că o fi de bine. Nu-i mare bai dacă nu trece, dar ar fi mai mişto să-l treacă.
Şi, inspirată de deplasarea lui la Madrid cu trenuţu’ rapiduţu’ (pe numele lui AVE) mi-a venit această expresie în minte (şi pentru că m-a distrat şi mă plictisesc singură acasă o împărtăşesc cu neantul internetului): trenul ăla care merge repede ca avionu’. Special pentru Andix: eh?
Şi, inspirată de deplasarea lui la Madrid cu trenuţu’ rapiduţu’ (pe numele lui AVE) mi-a venit această expresie în minte (şi pentru că m-a distrat şi mă plictisesc singură acasă o împărtăşesc cu neantul internetului): trenul ăla care merge repede ca avionu’. Special pentru Andix: eh?
29 iulie 2008
O poveste scurtă cu urte...
(oamenii aceia de se cheamă başti, iar apoi mă uit şi eu la un film)
Mergem să mâncăm, în prima seară în tărâmul de nord de Spanie. Cu maşina, de la căsuţa noastră rurală, căci altminteri nu era chip (era în rampă, nu de alta, că pe drept zic să tot fi fost vreo 4 - 5 km). Şi comand la mare artă o salată drăgălaşă (ştiam de când fusesem la San Sebastian că băştinaşii sunt atenţi rău la aspectul bucatelor, nu ca spaniolii, care trântesc nişte neapetisante în farfurie...) şi felul doi nişte răţi cu nişte cartofi, care au sosit pe o farfurie de ceramică bine încinsă...
Şi port o discuţie frumoasă cu J. despre „uite, ăştia ştiu să vorbească direct spaniolă, nu ca (!) catalanii ăia (nu cred că J. ştie că asta e o cacafonie nasoală, dar încetul cu încetul se va prinde)”, şi beau din cidrul împrăştiat jumate pe masă, jumate prin interiorul pocalului (căci dacă nu se toarnă de la înălţime, n-are gust – am încheiat citatul) şi ne-am simţit cu toţii bine. Când să vină desertul, J. îmi spune că are un accent ciudat chelnerul şi că el până acum n-a auzit cum vorbesc bascii spaniolă. Şi când chelnerul se întoarce şi îi arunc eu aşa o privire şi îi văd părul blond, ochii albaştri şi perciunii bine ajustaţi (bine, poate că şi ecusonul pe care scria Irinel m-a ajutat!), îi zic că românii mei au ajuns şi aicişa. Iar pentru că oarecum el nu m-a crezut, când să plătim, la bar, unde era şi fata-chelnerină care servea alături, scot eu cardul (spaniolesc) şi actul de identitate (românesc, sub forma permisului de conducere, că-i mai mic decât paşaportul, recte buletinul). Şi fata (Cristina, după ecuson) îmi zice: „Sunteţi români?”. Unii dintre noi da, iar ceilalţi care nu eram români s-au minunat, că prea suntem, nene, răspândiţi pă peste tot (cât să răspundem la apel cu 700.000 de reprezentanţi).
Mergem să mâncăm, în prima seară în tărâmul de nord de Spanie. Cu maşina, de la căsuţa noastră rurală, căci altminteri nu era chip (era în rampă, nu de alta, că pe drept zic să tot fi fost vreo 4 - 5 km). Şi comand la mare artă o salată drăgălaşă (ştiam de când fusesem la San Sebastian că băştinaşii sunt atenţi rău la aspectul bucatelor, nu ca spaniolii, care trântesc nişte neapetisante în farfurie...) şi felul doi nişte răţi cu nişte cartofi, care au sosit pe o farfurie de ceramică bine încinsă...
Şi port o discuţie frumoasă cu J. despre „uite, ăştia ştiu să vorbească direct spaniolă, nu ca (!) catalanii ăia (nu cred că J. ştie că asta e o cacafonie nasoală, dar încetul cu încetul se va prinde)”, şi beau din cidrul împrăştiat jumate pe masă, jumate prin interiorul pocalului (căci dacă nu se toarnă de la înălţime, n-are gust – am încheiat citatul) şi ne-am simţit cu toţii bine. Când să vină desertul, J. îmi spune că are un accent ciudat chelnerul şi că el până acum n-a auzit cum vorbesc bascii spaniolă. Şi când chelnerul se întoarce şi îi arunc eu aşa o privire şi îi văd părul blond, ochii albaştri şi perciunii bine ajustaţi (bine, poate că şi ecusonul pe care scria Irinel m-a ajutat!), îi zic că românii mei au ajuns şi aicişa. Iar pentru că oarecum el nu m-a crezut, când să plătim, la bar, unde era şi fata-chelnerină care servea alături, scot eu cardul (spaniolesc) şi actul de identitate (românesc, sub forma permisului de conducere, că-i mai mic decât paşaportul, recte buletinul). Şi fata (Cristina, după ecuson) îmi zice: „Sunteţi români?”. Unii dintre noi da, iar ceilalţi care nu eram români s-au minunat, că prea suntem, nene, răspândiţi pă peste tot (cât să răspundem la apel cu 700.000 de reprezentanţi).
Sau nu!
„Şi ca să fie evenimentul complet, eu zic că ar fi bine să invităm şi o asociaţie de ţigani”. Am zis nişte ¤%”#!?* (în gând) şi m-am pregătit să argumentez cum că „nu”, când aud: „Şi din Germania o asociaţie de nazişti, nu?”. Thank you, Sir! Q.e.d.
Specificul ţării
Îmi zice şefa, în timp ce îi căutam cazare în Bucureşti pentru un eveniment de top, la care vin nişte mahări de la CE: „Aş prefera ceva aşa, cu specific românesc, să fie deosebit”.
Şi mă gândesc io că, datorită faptului că hoteluri cu specific eu n-am văzut prin capitalele ţărilor prin care m-am flendurat (mai ales la alde 4 steluţe), poate mă ajută niscaiva prieteni să-i montăm femeii noaptea, pe la 12, pe balconul de la Golden Tulip sau Howard Johnson o scurtă scenetă cu Dracula. Că altceva specific în afară de domnul cu pricina şi ţiganii nu cred că aşteaptă (iar ţiganii sunt deja aici, la toate colţurile de stradă – se vede că i-au fugărit bine italienii…).
Şi mă gândesc io că, datorită faptului că hoteluri cu specific eu n-am văzut prin capitalele ţărilor prin care m-am flendurat (mai ales la alde 4 steluţe), poate mă ajută niscaiva prieteni să-i montăm femeii noaptea, pe la 12, pe balconul de la Golden Tulip sau Howard Johnson o scurtă scenetă cu Dracula. Că altceva specific în afară de domnul cu pricina şi ţiganii nu cred că aşteaptă (iar ţiganii sunt deja aici, la toate colţurile de stradă – se vede că i-au fugărit bine italienii…).
23 iulie 2008
Urteberrionii
[Copiii deştepţi ca noi pleacă în vacanţă cu aparatul de fotografiat la purtător. Doar că aceiaşi copii se dovedesc mai puţin deştepţi când nu-şi iau şi baterii de rezervă. Drept urmare, n-am poze cu ceea ce vreau să povestesc, aşa că o să caut una pe net, că altfel n-are sens.]
Locuim la mare, la Mediterană, într-un oraş şi provincie atât de pline de turişti, încât litoralul românesc, prin comparaţie, pare pustiu (exagerez. Un pic). Aşa că o vacanţă acasă n-avea nici un haz; am auzit că în frumos în nord, în ţara oamenilor cu bască şi, cercetând pe internet, am descoperit că rezultatul zonei este o combinaţie de munte cu mare care, în ochii mei, nu poate să fie decât delicioasă. Când cazarea s-a dovedit a se realiza în principal în pensiuni rurale (numite pe spaniolă „agroturism” – fix aşa şi atât!) într-un peisaj de Maramureş (şi la un preţ de dumping), am decis. Iar ideea că puteam lua şi maşina (că tot spre nord, acolo, locuieşte, săraca de ea) şi să ne preumblăm cu ea pe şoselele fără gropi, m-a cucerit total. Am ales casa rurală Errota Berri (care înseamnă Moara nouă, dar cred că şi altceva, că prea le chema pe toate acolo cu „berri”).
Eu pe limba bască ştiu doar atât Urte berri on ceea ce semnifică „La mulţi ani” sau „An nou bun”. Dar pentru că nu mă puteam referi la „baştii ăştia” chiar cu aceste cuvinte, căci mi se strepezea limba şi mi se împleticeau dinţii, le-am zis „urteberiionii ăştia”, ceea ce, dacă traducem, sună haios de tot.
Mă rog, nu asta scriu (şi despre întâlnirea cu plaja mai încolo, căci încă nu mi s-a cristalizat), ci despre faptul că această zonă de nord, pe care majoritatea dintre noi o ştim datorită atentatelor organizaţiei teroriste ETA (Euskadi Ta Askatasuna = Patria Bască şi Libertatea), este extrem de bogată, frumoasă foc şi plină de oameni harnici (nu mă întrebaţi cum ştiu, dar ştiu, că se vede cu ochiul liber – plus că, fiind răcoare la ei, nu-şi fac siesta...).
Şi ţara asta aşezată printre munţi şi printre văi este extrem de industrializată. Ia să ne imaginăm valea aia de la Timişul de Jos plină de fabrici... Sau zona de la Sfântu Gheorghe – Miercurea Ciuc puternic industrializată... Nu-i aşa că s-ar duce naibii natura? Ei bine, aceşti domni cu bască (spaniolii îi consideră mai ciobani, căci se ocupă cu mioritul/păşunatul) au construit fabrici (poligoane industriale, deci ceva de dimensiunile zonei Pipera) printre brazi, cu şosele şi tot ce le trebe, fără să clintească inutil nici măcar un fir de iarbă. Şi le-au şi lăsat pitite după verdeaţă, să nu jeneze la ochi. Pe mine chestia asta grozav m-a impresionat, nu ştiu de ce.
Despre Bulgaria şi România
Din ţărişoara mea de mâna a doua oamenii răspund la e-mailuri. Unii şi ca să-mi spună că au trimis mesajul meu la un coleg. Alţii ca să-mi spună alte chestii. Dar răspund...
Din ţărişoara de mâna a doua, raportul Comisiei Europene cu privire la problemele pe care încă le mai are de depăşit nu menţionează "crima organizată". Cum e cazul Bulgariei.
Până la urmă, ţărişoara mea de mâna a doua merge binişor şi, ca să se bucure dl. Constantinescu de la minister, cred că o să fie mai bine la noi ca la bulgari. Despre eveniment vorbesc, că el ar vrea să dovedim că suntem mai mişto ca ei.
Şi, în aceeaşi notă, ţările unde e mai naşpa ca la Românica oare cum sunt numite de occidentali? De mâna a treia?
Din ţărişoara de mâna a doua, raportul Comisiei Europene cu privire la problemele pe care încă le mai are de depăşit nu menţionează "crima organizată". Cum e cazul Bulgariei.
Până la urmă, ţărişoara mea de mâna a doua merge binişor şi, ca să se bucure dl. Constantinescu de la minister, cred că o să fie mai bine la noi ca la bulgari. Despre eveniment vorbesc, că el ar vrea să dovedim că suntem mai mişto ca ei.
Şi, în aceeaşi notă, ţările unde e mai naşpa ca la Românica oare cum sunt numite de occidentali? De mâna a treia?
22 iulie 2008
Acum s-a deschis sezonul la întrebări, văd
Când eram eu copil, cu câteva zeci de ani în urmă, am învăţat o poezie pe germană. Auzind acum la serviciu vorbindu-se în minunata limbă a lui Goethe (da' de ce a lui Goethe? De ce nu a altui autor? Dacă Thomas Mann, care-mi place mie, era austriac, îmi cer scuze, că în seara asta gata, s-a închis google) mi s-a făcut poftă să mi-o reamintesc (că o ştiam bine de tot).
Şi, în acest context, îmi vine azi în minte un început de poezie: Funf (n-am umlaut, habar n-am unde e) kleine Mauschen, spitzen... Spitzen ce? Că gata, nu e ca mersul pe bicicletă, mi-am amintit doar cum să ţin ghidonul, mai multe...
Ce făceau şoarecii ăia? Mizez pe faptul că vară-mea are cea mai bună memorie de pe planetă şi mă va scăpa de nefericire, îmi va comunica în curând ce fac ăia micii. Şoriceii, că sunt diminutivaţi.
Şi, în acest context, îmi vine azi în minte un început de poezie: Funf (n-am umlaut, habar n-am unde e) kleine Mauschen, spitzen... Spitzen ce? Că gata, nu e ca mersul pe bicicletă, mi-am amintit doar cum să ţin ghidonul, mai multe...
Ce făceau şoarecii ăia? Mizez pe faptul că vară-mea are cea mai bună memorie de pe planetă şi mă va scăpa de nefericire, îmi va comunica în curând ce fac ăia micii. Şoriceii, că sunt diminutivaţi.
O coadă de maimuţă de-aş avea...
Ie-te, mi-am găsit un subiect. Când schimb şi anume tastatura pe limba românească (să se bucure ochiul de o diacritică) nu ştiu unde locuieşte coada de maimuţă (apropo, cum îi zice într-un singur cuvânt la asta? Around?). Care ştie îmi zice şi mie, frumos rog eu...
Perezosa
Nush ce am, mi-e aşa de lene să scriu… Şi la e-mailuri am întârziere şi coadă. Am reuşit, însă, să mă plimb iar cu bicicleta prin oraş şi, în ciuda aglomeraţiei inutile de pe Rambla (partea lată, dinspre Diagonal, nu circul turistic), să admir clădirile. M-au impresionat scările blocurilor (pe interior), ce cochete şi deosebite sunt (unele de celelalte).
Acum îmi caut un zbor bun de ziua mea la Alhambra, unde J. a zis că e superb şi unde mă duc, să-mi mai împlinesc o dorinţă.
A, şi s-a răcorit afară, deci se poate locui şi în casă fără toate geamurile închise, recte fără curent! Ura!
Acum îmi caut un zbor bun de ziua mea la Alhambra, unde J. a zis că e superb şi unde mă duc, să-mi mai împlinesc o dorinţă.
A, şi s-a răcorit afară, deci se poate locui şi în casă fără toate geamurile închise, recte fără curent! Ura!
20 iulie 2008
Pe noapte, cu turnul Akbar
Habar n-am dacă-l cheamă cu "k" sau "c" pe turnul ăsta (mai mult ca sigur fără "k", dar mi-e lene să verific).
Povestea e de când ne-am întors acasă, că pe alea din vacanţă le pregătesc într-un loc mai organizat - n-am şi eu ce face! -, de când m-am dus eu la outletul meu (mall de outleturi, cum ar veni) să-mi iau pantaloni subţiri, căci în blugi mi se coace totul (şi nu exagerez). La orele zece ale nopţii, când mallul s-a închis, mi-am încărcat pungile pe bicicleta închiriată de la Generalitat (aia de la care am io abonament) şi am pornit în mişculaţie spre casă. Ea aşa, ca idee, Barcelona, adică, pare mică, mai ales dacă ai hartă (ceea ce fix azi nu aveam, deşi de obicei sunt prevăzătoare). Planul iniţial era să mă dau jos de pe bici când ajung la o staţie de metrou şi să călătoresc pe sub pământ. Însă... când am văzut eu cât de frumos e pe acolo, pe Avenida Meridiana şi întrebând eu antes un nene cu ce mare bulevard se întâlneşte şi ăla zicându-mi că cu Diagonal (pe care îl ştiam), am pedalat şi anume vitejeşte în jos. Oameni pe stradă puţini, semafoarele sincronizate (chiar, oare cu cât la oră am mers?) doar că, la un moment dat, mi s-a părut că am ajuns la mare, spre Barceloneta, aşa, ceea ce se putea dovedi chiar departe de casă.
Eh (da, da, tind spre Canada, uf, ce drăguţ ar fi, măcar acolo aş vorbi limba), şi cum m-am trambalat eu în jos, văd deodată relativ aproape turnul Akbar. Ăla, ştiu de pe hartă şi din poze, e hăt departe. De tot, căci nu l-am văzut niciodată în carne şi oase.
Noroc că un nene arhitect, atunci când a construit lărgirea oraşului (Eixample, pe limba locului, care e de Dreapta şi de Stânga), s-a gândit cu capul lui şi a făcut străzile perpendiculare unele pe celelalte şi fără cotituri. Aşa că am nimerit eu pe Carrer Arago şi am pedalat 400 de numere, căci eu locuiesc spre capătul la care începe.
Dar ce aventură! Abia aştept să mai exersez, căci o fost tare frumos. Când am dat de Paseig de Gracia şi de Casa Battlo, mai că mi s-a înmuiat lanţul.
Rambla era în construcţie, aşa că oamenii (turisticii, adică) erau ascunşi pe după panouri, nu i-am văzut...
Concluzionez însă că aşa se îndrăgosteşte omul de un oraş, mai ales că la viteza bicicletei n-am distins dacă cei din preajmă vorbeau pe catalană sau pe ce mama lor vorbeau.
Povestea e de când ne-am întors acasă, că pe alea din vacanţă le pregătesc într-un loc mai organizat - n-am şi eu ce face! -, de când m-am dus eu la outletul meu (mall de outleturi, cum ar veni) să-mi iau pantaloni subţiri, căci în blugi mi se coace totul (şi nu exagerez). La orele zece ale nopţii, când mallul s-a închis, mi-am încărcat pungile pe bicicleta închiriată de la Generalitat (aia de la care am io abonament) şi am pornit în mişculaţie spre casă. Ea aşa, ca idee, Barcelona, adică, pare mică, mai ales dacă ai hartă (ceea ce fix azi nu aveam, deşi de obicei sunt prevăzătoare). Planul iniţial era să mă dau jos de pe bici când ajung la o staţie de metrou şi să călătoresc pe sub pământ. Însă... când am văzut eu cât de frumos e pe acolo, pe Avenida Meridiana şi întrebând eu antes un nene cu ce mare bulevard se întâlneşte şi ăla zicându-mi că cu Diagonal (pe care îl ştiam), am pedalat şi anume vitejeşte în jos. Oameni pe stradă puţini, semafoarele sincronizate (chiar, oare cu cât la oră am mers?) doar că, la un moment dat, mi s-a părut că am ajuns la mare, spre Barceloneta, aşa, ceea ce se putea dovedi chiar departe de casă.
Eh (da, da, tind spre Canada, uf, ce drăguţ ar fi, măcar acolo aş vorbi limba), şi cum m-am trambalat eu în jos, văd deodată relativ aproape turnul Akbar. Ăla, ştiu de pe hartă şi din poze, e hăt departe. De tot, căci nu l-am văzut niciodată în carne şi oase.
Noroc că un nene arhitect, atunci când a construit lărgirea oraşului (Eixample, pe limba locului, care e de Dreapta şi de Stânga), s-a gândit cu capul lui şi a făcut străzile perpendiculare unele pe celelalte şi fără cotituri. Aşa că am nimerit eu pe Carrer Arago şi am pedalat 400 de numere, căci eu locuiesc spre capătul la care începe.
Dar ce aventură! Abia aştept să mai exersez, căci o fost tare frumos. Când am dat de Paseig de Gracia şi de Casa Battlo, mai că mi s-a înmuiat lanţul.
Rambla era în construcţie, aşa că oamenii (turisticii, adică) erau ascunşi pe după panouri, nu i-am văzut...
Concluzionez însă că aşa se îndrăgosteşte omul de un oraş, mai ales că la viteza bicicletei n-am distins dacă cei din preajmă vorbeau pe catalană sau pe ce mama lor vorbeau.
11 iulie 2008
03 iulie 2008
Amintiri (comune) din copilărie
Ce fac patru oameni din ţări foste comuniste când n-au chef de lucru? Caută pe net imagini din desenele lor animate preferate şi le trimit celorlalţi colegi, să vadă dacă şi ei le-au văzut. În Germania Democrată au transmis Bălănel şi Miaunel, spre exemplu, iar lupul cel rău, rusul, care îl teroriza pe iepuraşul inocent, a rulat în toate copilăriile noastre.
Teatru
Aşadar, ce te binedispune de dimineaţă? Să mergi la doctor (cu inima strânsă, că ai mai fost o dată şi ţi-a vorbit în catalană, limbă pe care o înţelegi doar intuitiv – şi apoi, mai ai parte şi de un plus de ironie, căci te-ai dus la el cu o problemă la ureche! Nu, nu vorbiţi mai tare, că tot aşa prost „aud” catalana!), la prima oră şi să ai parte de teatru „de păpuşi”.
Asta pentru că doctorul Prats mi-a explicat gestic cum să folosesc picăturile pe care mi le-a prescris. Ne strângem de nas cu mâna, aplecăm capul spre o parte, ca şi cum am dormi, turnăm picăturile (cred că era şi un număr recomandat, dar l-am ratat), respirăm normal, ne aşezăm pe spate ş.a.m.d. (nu mi-a zis dacă sforăi sau nu, pun eu acest detaliu de la mine).
Iar pentru a completa tabloul, asistenta doctorului, o blondă platinată, fardată puternic la ochi cu negru (care se mai şi adunase sub formă de kaka-miţi pe la colţuri, nimic neobişnuit pentru standardele de aici), completa nişte fişe cu gura întredeschisă (cred că le învaţă la şcoală să stea aşa, ca şi cum ar gândi), absolut imună la spectacolul montat impromptu de şeful ei.
N-am decât o răceală, care se va vindeca. Cel puţin aşa am interpretat eu discursul ORL-istului...
Asta pentru că doctorul Prats mi-a explicat gestic cum să folosesc picăturile pe care mi le-a prescris. Ne strângem de nas cu mâna, aplecăm capul spre o parte, ca şi cum am dormi, turnăm picăturile (cred că era şi un număr recomandat, dar l-am ratat), respirăm normal, ne aşezăm pe spate ş.a.m.d. (nu mi-a zis dacă sforăi sau nu, pun eu acest detaliu de la mine).
Iar pentru a completa tabloul, asistenta doctorului, o blondă platinată, fardată puternic la ochi cu negru (care se mai şi adunase sub formă de kaka-miţi pe la colţuri, nimic neobişnuit pentru standardele de aici), completa nişte fişe cu gura întredeschisă (cred că le învaţă la şcoală să stea aşa, ca şi cum ar gândi), absolut imună la spectacolul montat impromptu de şeful ei.
N-am decât o răceală, care se va vindeca. Cel puţin aşa am interpretat eu discursul ORL-istului...
02 iulie 2008
Make me proud!
Finally, the days to really work with my Romanian co-nationals have arrived (they actually hired me for my Romanian language skills, haven’t they?). I am promoting a civic initiative that will improve road safety. I did it for Portugal and a little bit for Slovenia before that. By comparison, I feared that in MY country, they might not respond that well. I was totally wrong. They are sharp, they answer my e-mails, they think! Thanks! Keep on the good work, eh?
30 iunie 2008
Podemos!
Oamenii de la canal Cuatro, cei care au transmis Euro 2008, au inventat o prostie de melodie care o ţine langa cam aşa "Podemos, si, podemos" (asta în ţara în care n-au cuvinte la imn! - să se dea puţină atenţie momentelor când acesta se intonează, că atunci spaniolii fac "lalalalala"). Eh, şi de când sunt acuşi ăştia campeoni, îmi vâjâie prin cap melodia.
Plus: claxoane, petarde, artificii, la ora 1 din noapte, când io mă duc dis-de-dimineaţă la serviciu...
Şi aici e Catalonia, da?, adică nu e Spania, iar zidurile gem de afişe care anunţă acest fapt istoric.
Să înţeleg eu, deci, în neînţelegerea mea, că noua campioană europeană la fotbal e provincia asta? Păi vezi? D-aia n-are ursu' coadă...
Plus: claxoane, petarde, artificii, la ora 1 din noapte, când io mă duc dis-de-dimineaţă la serviciu...
Şi aici e Catalonia, da?, adică nu e Spania, iar zidurile gem de afişe care anunţă acest fapt istoric.
Să înţeleg eu, deci, în neînţelegerea mea, că noua campioană europeană la fotbal e provincia asta? Păi vezi? D-aia n-are ursu' coadă...
Abonați-vă la:
Postări (Atom)