Ca şi mine

M-am urcat liniştită în tren, cu Helen făcându-mi cu mâna de pe peron. Domnul lângă care aveam bilet: "Mică, mică, dar uite ce forţă are!" (căci mi-am urcat singură bagajul în suportul dedicat). Prima ridicare nedumerită din sprânceană. Mă aşez, scot cartea, la care acelaşi domn cu care împart bou-vagonul: "Îmi dai şi mie cartea să citesc?". A doua ridicare nedumerită din sprânceană plus: Hopa, ne tutuim... Am zis că nu, mi-am scos muzica, mi-am înfipt-o în urechi. A început să vocifereze (nu auzeam ce, doar îi vedeam buzele mişcându-se şi simţeam cum mă umplu de draci!). Am ridicat ambele sprâncene, în cel mai dispreţuitor gest subconştient pe care am descoperit că-l fac conştient (sic!). Am respirat adânc, am scos caietul şi am umplut 10 pagini. Măcar bine că am inspiraţie! Omul citea cu mare interes ce aşterneam eu. Asta a fost! Sprâncenele nu mai ajută, m-am ridicat şi m-am dus lângă un tânăr bine crescut. Avea şi el două telefoane, ca şi mine, unul pe o reţea spaniolă.