Prolece na moje rame slece

Palau de la Musica (Catalana – sic!) este pe lista monumentelor care nu trebuie ratate de turistul de Barcelona. Eu l-am vizitat azi (ieri) pe dinăuntru, m-am minunat de florile fondante din ceramică, de incredibilul tavan, de candelanbre, de caii albi cu căpăstru de piele care încadrau scena (de sus, de la „cucurigu”, cum am văzut-o io).
Ei, şi la monumentul acesta (cam colorat, cam încărcat, dar mă mai duc să-l văd, că mi-o plăcut) am fost să ascult (că de văzut prea puţin) un concert cu... Goran Bregovic. Foarte, foarte tare. A îmbătrânit săracu’ (să fie mai mult de 10 ani de când l-am văzut prima dată, la Sala Olimpia din Timişoara, pe invitaţie, într-o tristă iarnă când nici măcar n-am vrut să ies din casă), avea părul cărunt, pantofi din piele de crocodil şi era aşa, la fel de şarmant ca de obicei. M-am cam plictisit la prima parte, dar când a început cu Ringe ringe raja nu m-am mai putut aşeza pe scaun (e ca şi cum m-aş fi dus la concertul ăsta la Opera din Timişoara, total nepotrivit). Nu mi-am amintit nici un cuvânt (nici ce înseamnă, nici cum se zice – ceea ce e explicabil, căci e o limbă pe care, practic, n-am vorbit-o niciodată, am tresărit la un „Bravo, majstore”, din sală), dar m-am simţit de milioane.
Aşa că la Mesecina deja îmi amintisem cum se zice soare şi mă bucuram şi mai tare. I-am trimis un mesaj de bine omului datorită căruia ştiu măcar cinci cuvinte pe sârbeşte, dar nu cred că era cazu'. Eh!
A cântat Ederlezi, în timp ce io am lălăit Djurdjevdan peste. Iar la întoarcerea acasă, Alexandra a găsit o melodie pe care o caut demult, căci pe vremuri îi ştiam versurile. Am avut o seară foarte, foarte bună (plus că ieri am primit flori de la un necunoscut, într-un bar). Să mă culc cu Plavi moj safiru, zic.