Telectuală

În vreme ce laptopul se chinuie să verifice bateriile (de unde Doamne iartă-mă mai multe, habar n-am), iar J. şi-ar dori să-mi instalez nuş’ ce certificat digital ca să-mi depun declaraţia de „renta” (bleax, bleax), întorc pe toate părţile problema cu cartea Elfului (detalii sub formă de leapşă, acum nu mai pot să link, şi-a schimbat omul blogul, m-am încurcat pe acolo). Deja devine o chestiune de onoare să răspund (iar eu am, vorba aia, onoarea nepătată), şi, când colo, nu sunt în stare. Căci problema n-ar fi complicată în sine (eu citind cărţi nenumărate, grupate pe autori – până îi dăm gata producţiile sau dăm de una mai neispirată, care ne taie elanul, nu ne lăsăm), doar că... Ei bine, io nu ţin minte mai nimic. Aşa că am parcurs cuminţel lista doamnei foste teroriste (pe care blog i-l citisem mai de demult, dar nu mi-o plăcut cum recenza acolo) şi drept urmare aleg să comentez despre cartea asta, pe care o cheamă Zâtul, de Tatiana Tostaia (1 şi 2 pe blogul amintit).
Am citit-o acum un an, mi-a plăcut căci era deosebită (iar acum citind critica LuciaT m-am minunat un pic că era primul rus contemporan parcurs de blogeriţă, mă rog).
Ce mi-a plăcut la carte şi de ce o ţin minte (aş fi ales Anna Gavalda, „Cea care alină” sau Anne Tyler, „Digging to America”, dar nu apăreau printre recenzate)? Păi în primul rând că era plină de cuvinte inventate, că prezenta o situaţie de stres neînţeleasă, care îmi plăcea (mă făcea să nu las cartea din mână), că era bine pusă în propoziţii şi pentru că stilul e cursiv şi legat. A continuat bine cartea, îmi amintesc, până i s-a stricat schepsisul (când cu Puşkinul) şi a încetat să mai facă sens.
Eh, oarecum m-am scos (şi mă scuz că n-am luat destulă lecitină să fiu în stare să scriu de alte cărţi care mai că-mi stau pe limbă – ceea ce tocmai îmi dă ideea să scriu io, de capul meu, despre ele, fără lepşe).