Începe, începe

Un an nou, abia aştept, abia aştept.

Mirroring

Uneori, dacă nu se reflectă în mine așa cum s-au obișnuit, oamenii pleacă. Dar asta deja o știam.
Stați un pic, să mă șlefuiesc și puteți să vă reflectați din nou.
Uneori sunt doar umană, sufăr, am îndoieli, nu pot să fiu tot timpul la dispoziția voastră. Dar revin, într-o bună zi. Căutați-vă alte oglinzi între timp, să nu rămâneți ne-oglindiți.

Photo

Photo: "

"

Little Greenlies: The perfect sexual fantasy

Little Greenlies: The perfect sexual fantasy

Aproape gata pe anul ăsta (post luuung)

Am început prost, apoi, prin 8 ianuarie, m-am adunat și mi-am făcut abonament la fitness și m-am mai dezmorțit.

În februarie, deși nivelul meu de optimism era sub nivelul mării, m-am deplasat la Dublin, unde a fost între incredibil și genial de mișto.

Dublin

Din martie până în mai am avut treabă, de mai multe ori, la Timișoara și la Cluj-Napoca, ceea ce a fost perfect. Întâlnirile cu vechii prieteni sunt un excelent panaceu pentru problemele de corazon, iar succesul la serviciu, de asemenea. 

Cluj (stânga), Timișoara (dreapta)

Plus că la una dintre escale am apucat să petrec câteva ore din noapte cu Amorsito, la alta să zac într-un bar de pe Lipscani, înconjurată de prietenii mei dragi, în timp ce afară ploua cu găleata, iar la ultima am rămas mută de uimire în fața turnului din Pisa.

Turnul din Pisa

De Paști au venit au mei, și deși nu eram în cea mai bună formă, tot i-am lăsat mamei o amintire frumoasă sărbătorind învierea într-un bar din Raval, cu mojito.

Mai s-a materializat într-un week-end prelungit (să dea domnul câte mai multe fiestas în Barcelona, ca să am zile libere pe gratis) în Malta, de care m-am îndrăgostit iremediabil. Iar Laur și Violeta au adăugat câteva liniuțe binevenite la nivelul optimismului meu (vizibil în creștere).

Malta, cer și mare

Iunie – Lux cu Rux, frumos, frumos, frumos, verde și plin de energie. Repetăm (când se mută Rux în alt apartament).

Luxemburg

Iulie? Ei, de aici vorbim business: 10 zile prin Spania, biserici, orașe vechi, amor la prima vedere. Și un downside: într-o țară atât de mare, drumul spre Burgos a trebuit să treacă fix prin Logroño. Am pus benzină în locul unde o făcusem de atâtea ori înainte... Dar am supraviețuit (noroc cu Gabi).

Burgos

August a fost Roma (escală de șapte ore, cât să apuc să-mi revăd orașul preferat), Vama Veche, București, Sinaia, Brașov...

Roma

Locurile ca locurile, dar oamenii sunt cei care-mi lipsesc cel mai mult în starea mea de imigrație. Thank you Lord for that incredible treat!

Brașov (stânga), București (dreapta)

Vama Veche (Cri-Cri a făcut poza)

Septembrie a fost cu schepsis, cu amintiri despre o limbă pe care n-am vorbit-o niciodată, dar în care am fost capabilă să mormăi un „hvala”. Croația - frumoasă, am văzut Arena din Pola și am aruncat o privire prin Veneția, la întoarcere (și de ea mi-era dor, nici nu-mi dădusem seama).

Pola (stânga), Veneția (dreapta)

Desigur, faptul că:
- am pierdut avionul în timp ce mama mă aștepta deja pe aeroportul din Veneția
- a trebuit să împrumut urgent bani (mulțumesc, Petre)
- am cumpărat alt bilet de avion spre celălalt aeroport din Veneția (grazie, Daniele)
- am schimbat rezervarea de mașină (de gașcă ăștia de la Europcar)
- am zâmbit cu grație în timp ce tipul de la benzinăria la care am întrebat de direcție, noaptea, prin Slovenia m-a privit cu dispreț când a auzit că nu sunt spanioloaică (căci arăt), ci româncă și m-a făcut țigancă
- m-am învârtit ca nebuna noaptea prin Rijeka în căutarea unui loc de parcare
- a trebuit să-mi cumpăr de urgență sandale din pricina infecției de la piciorul stâng și imposibilității de a păși (ce lux!)
- am gonit cu mare viteză pe autostrăzile (prost marcate, prost marcate) din Italia în căutarea, la întoarcere, a aeroportului din Treviso, cu timpul trecând implacabil în defavoarea mea
- m-am rugat pentru 20 de minute întârziere a lui Ryan (mulțumesc, Doamne, că mi-ai dat o mână de ajutor), ca să nu pierd al doilea avion
- mi-am prins mâna (tot stânga) la ușa de la mașină și n-am avut încotro decât să țin volanul cu aceeași mână pulsândă, căci avionul pleca și eu nu găseam aeroportul!

Mama

- toate cele de mai sus s-au întâmplat de joi până duminică nu m-au împiedicat să mă bucur de faptul că mamei mele i s-a tăiat respirația când orchestra din restaurantul din Rijeka a început să cânte „Happy Birthday” și ea n-a știut că pentru ea.


A împlinit 60 de ani și de aceea toată tevatura cu întâlnirea la jumătatea Europei. Când mă gândesc acum, aventura din Croația a fost cel mai incredibil lucru de anul acesta. Bine, și faptul că s-a terminat cu bine.








La întoarcere, Barcelona avea altă culoare, căci între timp am descoperit că m-am îndrăgostit.

În octombrie s-au împlinit niște ani de când viețuiesc, i-am sărbătorit cu Rux, mojito, distracție maximă și dureri de cap oribile, chiar de ziua mea. Mi-am făcut cel mai frumos cadou, am fost sinceră! Ce prag, domnule, ce prag greu de trecut!

Lumea mea la 36 de ani

Vârful de lance al lunii a fost „excursia cu clasa” la Bordeaux, o călătorie de opt ore cu o mașină prea mare pentru mine, dar pe care am învățat să o stăpânesc și pe care am adus-o înapoi neatinsă. Am câștigat din deplasarea de serviciu o prietenă nouă și o gașcă de chuppipande (greu de explicat, dar e de bine).

Bordeaux

În noiembrie n-am mai plecat (așa îmi și propusesem), dar a venit Cri-Cri, în cinstea căreia am redecorat casa.

Decembrie a început cu locuitul la hotel (probleme cu baia) și cu beții cu Petre (ți-am zis că nu mai beau, da?), ajuns cu escală și după o noapte dormită în Otopeni, cu două chestii incredibile în bagaj (un laptop și un pix special!).

Avem papuci noi

A fost un an frumos, foarte frumos, trei ani de locuit aici mi-au adus niște maturitate și mulți prieteni. Ah, și am început și masterul pe care mi-l doream de mult timp.

Încă n-am descoperit „secretul”, dar sunt pe cale. Sunt foarte atentă la ce-mi doresc. Dacă se îndeplinește?

Prietenii

...sunt aceia care ascultă de 1.000 de ori aceeași poveste, despre IVM și despre alte tâmpenii din viața ta cotidiană (prezentă și trecută), care stau nopțile cu tine pe mess ca să nu te arunci de la etaj, învățându-te să respiri în pungă (și uitând să precizeze că punga tre să fie de hârtie, nu de plastic), care te ridică de pe trotuar când fierbi de draci și te-ai îmbătat ca porcu’ (situație care de altfel se repetă ciclic în viață, deși ai îmbătrânit), care îți dau bani împrumut când te arde cel mai tare, care nu mai vorbesc cu ecșii tăi (deși poate de unii le plăcea), care te critică și te zdruncină când ai luat-o (rău) pe arătură, care te adună de pe jos când cazi ca proasta de pe trotuar și care sărbătoresc cu tine zilele de naștere (deși poate aveau ceva mai mișto de făcut), care-și cumpără bilet de avion să vină la tine când declari că „viața s-a terminat”, care îți fac șnițele și supă cu spaghetti, care îți explică de ce să nu renunți la nimic din ce ieri ți se părea important doar pentru că azi cineva ți-a futut direcția, care-ți cumpără laptopul pe care ți-l dorești (și ți-l și încarcă cu programe și ți-l trimite cu avionul via Roma), care se sesizează când scrii pe blog că nu mai ai sânge-n pix (și-ți trimite un pix cu sânge – fals, dă doamne să fie fals), care te așteaptă la aeroport la cele mai improbabile ore ale zilei sau nopții și-și petrec ziua sau noaptea cu tine până la următorul avion, care îți explică în 400 de feluri că nu e importantă culoarea pielii (și când tu decizi că, în final, este, îți țin isonul), care-ți fac rezervări de bilete în doi timpi și trei mișcări când ai pierdut avionul, deși erai în aeroport), care fac pariuri cu tine pe o miză de genul „jos chiloții la trecerea de pietoni”, care-ți aduc Dilema, Eugenia și mici congelați și șaorma (care rămâne în continuare în top), care se gândesc la tine când își cumpără rățuște din plastic (și-ți cumpără și ție un set, just in case), care îți dau pastile mov (să le ai, pentru orice eventualitate, în poșetă - și pe care tu le porți, cu sfințenie, desigur, în poșetă), care se bucură alături de tine când te-ai lăsat de fumat (și nu te ceartă când te-ai reapucat, căci, se înțelege, erai stresată), care îți reamintesc că viața e frumoasă și că e mișto să te îndrăgostești, care-ți dau cadou cărți cu dedicație cu leuți, care vin pe capul tău să-ți despacheteze cutiile (căci nu mai poți trăi așa), care te pupă de fiecare dată pe ambii obraji (împotriva voinței tale), care-ți trimit horoscopul ca să-ți lumineze ziua și care te iubesc așa cum ești (și ești dificilă rău!).

What is it that you really want?

De mai bine de un an (să fiu corectă, de un an şi câteva zile), mi se transmite (nu râde!, n-am greşit exprimarea, ci chiar „mi se” generic, pe mai multe căi) că trebuie să-mi doresc ceva ca să pot avea.
Coincidenţele sunt prea mari ca să mai fie doar coincidenţe. Nu sunt, ştiu deja.

Acum un an, Fairy mi-a demonstrat că dacă îşi pune o dorinţă, i se împlineşte - şi, crede-mă, era cea mai puţin plauzibilă dorinţă, care implica îngenuncherea unei puternice convingeri ale mele (iar eu sunt relativ fixistă, mai ales când vine vorba de dansat) şi încă nişte elemente exterioare care nici de atunci, nici până atunci nu se aliniaseră. Şi i s-a împlinit. Mi-a spus cum face şi m-am distrat, mi s-a părut caraghios, dar mi-a intrat în cap. Am testat principiul cu dorinţe mai mici (nu, nu şi „mai mari”). Ei bine, funcţionează.

Pe parcursul anului care a trecut - un an de puternică transformare personală – „trucul” pe care Fairy mi l-a împărtăşit mi-a sărit în cale din mai multe direcţii. Apoteotic, cumva, s-a manifestat în întrebarea pe care un băiat mi-a adresat-o: „Have you ever wanted something badly? So badly that you would do anything to fulfill that wish?”
Am zis că nu, căci era adevărat. Mie viaţa mi-a „ieşit”, uneori şi împotriva voinţei mele (episodul cu mutatul la Barcelona se încadrează clar aici!), am avut „noroc” şi visele mi s-au împlinit. N-am luptat niciodată pentru nimic, nici măcar pentru iubire. Mi-a fost tot timpul teamă, jenă, lene, lehamite să o fac. Şi mi s-a părut că dacă merg mai departe, simplul gest de a face pasul înainte înseamna că am reuşit (deşi, sinceră să fiu, mă gândesc la reuşită doar de puţin timp, maxim un an şi jumătate).

Acum aproape doi ani, când mă simţeam rău de tot (din ăla ancestral, fizic, care nu trece cu nimic - era să zic nici măcar cu sex - dar chiar aşa e, nici măcar cu sex, căci da, eu sunt acel gen de persoană), mi s-a recomandat (professional advice, da?) să identific momentul în care m-am simţit cea mai fericită în viaţa mea, când mi-a plăcut la nebunie de mine, când am fost împăcată cu tot ce fac şi tot ce simt. Mi-a luat timp să-l identific, dar am făcut-o, eventually.
Şi l-am reprodus – ştiu că pare incredibil – dar chiar l-am reprodus. Să zic că am făcut-o cu puterea minţii, ar fi prea mult. Nu, nu cred că e doar meritul meu.

Trăiesc ce am trăit acum mulţi ani, practic în aceleaşi condiţii, sunt înconjurată de oameni incredibili cărora le-aş dărui (chiar de mai multe ori, dacă ar fi nevoie) sufletul meu, zâmbesc şi sunt creativă. Sunt eu însămi. Ce drum lung a fost până aici!

Şi chiar acum, după ce am ajuns, a apărut (din nou, desigur) răscrucea. Aceeaşi, deşi încă îi lipseşte un element, dar parcă îl văd venind... Dacă apare şi ultimul element care-mi reproduce tabloul (cum se poate, cum se poate, mă întreb în fiecare clipă), ce fac? Aleg la fel? Sau o iau pe celălalt drum, cel greu, mai sinous, mai încâlcit şi mai interesant (fără îndoială, mai interesant!), cu care e de luptă, nu glumă... Sau stau liniştită, zile, ani, şi trăiesc cum am mai făcut-o? Sim spune că e bine să faci de fiecare dată noi greşeli, nu să le repeţi pe aceleaşi. Sunt, desigur, de acord. Dar nu-i cam greu? Nu ştiu, că n-am încercat niciodată să o iau pe drumul sinuos, dar zău că pare greuţ.

În fine, dacă ai ajuns până aici, îmi cer scuze pentru „poluare”, dar îmi trebuia pusă pe hârtie şi, până la urmă, e blogul meu. Care se pregăteşte să se transforme într-unul mai... adevărat, pe care-l voi numi „Telegrafului 101”. Unde am fost eu cea mai fericită.

Easy?

Plimbându-mă printre pozele astea (genială idee, apropo), m-am gândit că viaţa noastră e cam complicată.
Atâtea ascunzişuri, atâtea probleme, atâta teamă să nu fim ridicoli/răniţi/înşelaţi sau cine-mai-ştie-ce (că nici definiţii suficiente parcă nu mai sunt)!
Mă holbez ca proasta la oamenii ăştia şi-mi dau seama că nu aveau probleme cu:
- dacă zic aia, el o să se gândească la... şi n-aş vrea să-i las impresia asta...
- dacă nu zic aia, el o creadă că...
- cum să-i zic că-l iubesc? Dacă el nu mă iubeşte înapoi?
- de ce nu sună/răspunde/intră pe mess/FB sau mai ştiu eu pe unde, atunci sigur...

Mi se pare că era mai uşor fără mobil şi internet şi că exista o apropiere sinceră, care dacă era, era, dacă nu, nu. Am trăit şi eu fără telefon (nici măcar fix nu aveam), locuiam departe de centrul oraşului şi oamenii care mă plăceau/iubeau veneau până la mine cu riscul să nu mă găsească acasă. Lăsau bileţele şi gata. Fără drame şi tragedii inutile. Cu un băiat care mă plăcea schimbam scrisori săptămânal, de ziua mea mi-a trimis prin poştă o orhidee (nu a comandat-o în oraşul meu, mi-a trimis-o pur şi simplu prin poştă, de la Ploieşti până la Timişoara), iar când mie mi s-a făcut dor de el, m-am suit în tren şi m-am dus să-l văd (de la Timişoara la Ploieşti). Fără să-l anunţ, desigur.
Un tip care mă iubea venea cu maşina (un motor diesel pe care-l auzeam de la depărtare), altul dădea cu pietricele în rulouri (că nici sonerie la poartă nu aveam) când venea şi dacă după a cincea nu deschideam, se cheamă că nu eram acasă.
Acum stau ca proasta şi mă uit dacă a sms-ul meu a ajuns, număr minutele până când răspunde, urmăresc FB să văd ce şi cum mi-a scăpat, despic firul în 415 cu prietenii pe mess, că de ce aia sau ailaltă, când situaţia e, practic, clară. Tot amor se cheamă, nu l-am inventat noi, doar l-am îmbrobodit cu explicaţii şi psihologii ieftine.
Prea ne complicăm, dom'le, zău aşa.

PS. Acest post este inspirat de situaţia ilogică în care un băiat mă iubeşte şi eu pe el, dar nu iese nimic.

Soarta

Azi am avut o teleconferință cu „clientul” (o entitate birocratică foarte, foarte mare, extrem de cârcotașă și de neînțelegătoare), iar coordonatoarea de proiect m-a lăsat singură să explic conceptul și realizarea unui website. Și m-am descurcat minunat, a fost un succes.

Faptul m-a făcut să mă gândesc (apropiindu-se, desigur, și momentul bilanțului – pe 29 noiembrie se împlinesc trei ani de când locuiesc la Barcelona și aproape un an de când trăiesc aici :D) ce coincidențe și întâmplări m-au adus aici.

Și, mai ales, cât m-am opus și cât am plâns și cât m-am lamentat când mi-a fost greu, când nu mi-a ieșit ce credeam eu că trebuie să-mi iasă și cum aș fi dat orice – dar orice – să fi fost, de atâtea, de nenumărate ori, în alt oraș, în altă țară, în pielea altcuiva.

Am ieșit râzând (la propriu) în hohote din întâlnire și m-am bucurat, sincer, că sunt aici, că sunt eu, că sunt în pielea mea.

Mai multă încredere în ce pregătesc unii sau alții acolo sus (că or fi îngeri, stele, elfi sau mai-știu-eu-ce) parcă n-ar strica!

Poveste de demult

“Ce frumoasă e poza aia cu voi din Cişmigiu”, îmi spune M. şi eu mă încrunt: „care poză?”. Nu eram eu în poza, era următoarea lui iubită, care semăna bine cu mine, atât de bine încât prietenul nostru a crezut că sunt eu. Câţiva ani mai târziu, ne-am reîntâlnit – forţaţi de împrejurări – în Cişmigiu.

Christmas gifts list now open

Please, chose from here: http://www.boredpanda.com/giant-plush-microbes-and-cells/

Jurnalul domnului Inginer: Reloaded: Honorabilului Ndudi Elumelu

Jurnalul domnului Inginer: Reloaded: Honorabilului Ndudi Elumelu: "Ndudi Elumelu"

Rimă

Eu sunt fata de la colţ,
Care tresaltă de bucurie
Când pantofii văzuţi în vitrină i se potrivesc
Mănuşă.
Sunt fata care visează ciocolată neagră
În fiecare zi
Şi uneori o mai şi mănâncă,
Dar nu atât de des cum şi-ar dori,
Însă şi dacă ar face-o,
Nu ar da în diabet
Sau în alte boli,
Căci ciocolata asta e magică
Făcută să trezească inimi obosite şi întristate.
Eu sunt fata de la colţ
Pe care inspiraţia o loveşte
În timp ce-şi taie unghiile.

Mixed feelings

Ingles 5.0, frances 5.0. En la lista de aprobados...
I think it makes me happy.
Or not? Should I feel anything? Except for the fact that three years were of my life were a waist of time as now the "fabulous" news makes absolutely no difference for me...
I just go on with what I have, pieces of a crumbled existence, distrust, pain and sadness.

Nu mai am sânge în pix

Acum mulți ani, când am început să lucrez ca ziarist și semnam din când în când texte împreună cu un amic, auzeam adesea – din partea lui – cum că femeile nu pot fi jurnaliști la fel de buni ca bărbații pentru că „nu au sânge în pix”. Gluma – așa obscenă cum e! – îmi smulge și acum un zâmbet.

Ieri seară mi-am amintit de ea pentru că am avut ocazia să mă joc din nou de-a ziaristul (lucru pe care – credeam – mi-l doresc mai mult decât orice, dovadă și visul de acum câteva nopți în care se făcea că iau un interviu pe care, desigur, nu l-am luat, căci dormeam ca scongsu’, și după care m-am trezit într-o profundă stare de tristețe care m-a urmărit câteva zile), dar n-am făcut-o din două motive simple:

1. am și uitat că pot face asta, drept care până mi-a venit ideea, până s-a cristalizat, până nu-știu-ce, practic oportunitatea plecase (adică subiectul);

2. nu aveam pix la mine.

Mă gândesc așadar la cât de departe (și de puțin cristalizată) e determinarea-mi de a-mi urma idealurile și dorințele și cum, în aceste condiții, chiar e de mirare că unele dintre ele chiar prind viață.

Mă duc să-mi cumpăr acum o duzină de pixuri, să mi le îndes prin buzunare, poate, poate, mă voi mai semna cândva în susul unei pagini de revistă (de preferință „Vanity Fair”, în engleză).

Smiling

O rază de soare se reflectă pe dulap, eu nu m-aş da azi jos din pat, n-aş mai pleca din camera mea albă şi luminoasă. Şi aş zâmbi pentru totdeauna ca acum, simţind cu sufletul plin, iubire. Can I, please, keep it?

The two words

it took to manipulate a guy's feelings: brandsoftheworld.com and stocklogos.com.

En catala

ooook, începe să-mi fie frică: am adăugat în lista de bloguri de urmărit pe google reader unul în catalană.

Am uitat cum se scrie acasă?

Una dintre reţele mele sociale o citează (venind de pe alt mediu de comunicare, recte mie-mi dă doar şapoul) pe o duduie căreia mulţi îi dau atenţie în România. Ea scrie, citez: "autobiografia lui nicolae ceausescu e un film genial. ma tem insa ca multi nu-l vor intelege la nivel de arta cinem (...)". Nu ştiu ce vine mai departe, că nu m-am îndurat să pierd o secundă din viaţă dând clic. Dar de unde ştie duduia cine şi ce înţelege, apriori, din film?

The way I smile lately

Makes it all worthwhile...

Umilinţa

Definesc în mod normal "umilinţă" faptul că cineva m-a pus - intenţionat - într-o situaţie de inferioritate, recte "m-a umilit".
Dar cred că nu asta aş vrea să fie umilinţa, ci ceea ce spunea Bogda acum câteva luni, pe o stradă lată din Cluj: umilinţa e puterea de a înţelege că nu poţi absolut orice. Umilinţa înseamnă să te simţi vulnerabil şi... uman. Nu se învaţă, dar se redescoperă.
Cineva mi-a spus mai demult un citat comun, al cărui autor nu l-am recunoscut. Era Isus. Nu l-am citat (şi nici citit) niciodată pe Isus. Oare trebuia?

Am făcut clic

Îmi auzeam dinţii scrâşnind, în timp ce parcurgeam cu viteză redusă intrarea în oraş. Pe stânga, supermarketul de unde cumpăraserăm într-o seară vinul cu care ne-am dus în vizită la V&C, mai jos, pe aceeaşi parte, birtul unde am băut prima „cafe americano” din viaţa mea, cu ajutorul celor doi-trei de la bar care bâjbâiau pe englezeşte...

Vine apoi intersecţia bine-cunoscută, traversăm calea ferată, autogara, colţul, strada, intrarea pe strada lui.

Sunt demult înţepenită în scaun, husa e totuna cu spatele meu, privesc cu ochi mari locurile pe care le ştiu atât de bine, pe care le-am bătut de atâtea ori cu piciorul, comunic, intuitiv „la stânga”, urmăm micul sens giratoriu şi coşmarul continuă: magazinul, barul unde ne adunam, văd cu coada ochiului piaţa, copacii mari cu coajă albă (nu-mi amintesc cum îi cheamă şi nu mai am pe cine întreba).

Găsesc benzinăria (era unde o ştiam), oprim, intru, ca în transă şi plătesc, uitându-mă apoi ca o proastă la bonul pe care scrie „Las Gaunas” (numele cartierului, nu înseamnă nimic). Când ne suim în maşină îmi amintesc, intuitiv, pe baza unor amintiri pe care le sperasem uitate, care e drumul spre Burgos (îl făcuserăm odată, dar după vreo 20 de km ne certaserăm şi ne întorseserăm...).

Gata, am scăpat. Respir adânc după ceva vreme, trimit esemes la Amorsito, mi-aş şterge lacrimile, dar nu curg, sunt doar pe dinăuntru. Nu le vede nimeni.

Apoi începe din nou caruselul, acelaşi carusel pe care-l credeam terminat. Cu un mesaj inocent: „Am trecut prin oraşul tău, m-am gândit la tine şi sper că totul îţi merge aşa cum ai plănuit”. Clic, clic! Şi clic! 
Să aşteptăm deznodământul, zic, altă soluţie oricum nu e. 

Chinuit

Trăiesc aşa o viaţă chinuită şi tristă aici că mă întreb în fiecare seară de ce nu mă întorc acasă...

I’m really, but really tired of this, de agăţatul de lianele mişcătoare de zi de zi, de strânsul din dinţi pe marginea paharului de vin, în speranţa că smalţul va rezista mai mult decât zâmbetului cuiva în inima mea.

Oboseala care s-a insinuat, adânc, deşi îi pusesem proptelele potrivite ca să poată face faţă, oboseala, zic, nu mai pleacă, nu mai pleacă, nu mai pleacă. Să plece, vreau să plece, să vină îngeraşul să mă elibereze, să mă scoată de aici, să-mi arate lumina. Să ceva, să orice, habar n-am, dar să nu mai fie aşa. 

Dual, zic să continuăm

Dacă nu intru în panică, sunt o gâscă, dacă intru în panică, sunt o control freek şi o Miss Noică (lipsesc două silabe în faţă, nimeni nu mă consideră atât de cultă sau de reprezentativă încât să..., mă rog, C-tin Noica nu e ideea aici). Dar dacă aş fi eu însămi?

I cannot decide

...which is worse: to suffer from being in love or to suffer from not being in love.

Under investigation...

Budapesta

În 1990, în august, am învăţat să schimb roata la maşină. Nu aveam forţă să o scot, dar cauciucul de pe jantă – da (a fost ambiţia mea şi bucuria tatei să mă înveţe). Plecaserăm cu rulota să vedem Budapesta (primisem paşaport, primul, cel verde închis). Nu-mi amintesc drumul până acolo (doar un han, la intrarea în ţară), am o vagă amintire despre străzile impunătoare ale capitalei (dar deja văzusem Moscova, nu era nici mare, nici mai frumoasă decât ea), magazinele pline cu chestii (mâncare pentru animale? oh, yeah) şi cafeaua espresso (ceşcuţele alea mici-mici cu cafea puţină-puţină pe care nu o pot bea nici acum). Am învăţat să spun „fagylalt” şi „köszönöm szépen”. M-am întors acasă cu o toxinfecţie alimentară, cu tone de siropuri exotice (de kiwi, mango) şi cu o tristeţe generalizată (m-am simţit tot timpul pe locul doi, căci tata avea o iubită care părea să aibă doar cu vreo doi – trei ani mai mult decât mine – aveam 15).

A fost prima Budapestă. A doua am văzut-o cu fostul soţ (desigur că nu ţineam neapărat să o revizitez). A meritat doar pentru că mi-a şters impresia de „locul doi” pe care o păstrasem din adolescenţă (să fi avansat până pe la locul întâi şi un pic, căci destinaţia şi excursia fuseseră hotărâte de mama-soacră).

A treia Budapestă a fost anul trecut în decembrie, cu Dana, între un zbor şi o călătorie spre Timişoara. Locul întâi, desigur. Nu e rău, în 20 de ani...

This introspection might work

Carry on, carry on.

Mă adoptă, oare?

Spania mi-a trimis o scrisorică oficială (în trei limbi, dintre care prima e spaniolă şi ultima engleză) prin care mă anunţă că pot să votez la alegerile municipale.

Tac, o vreme, tac

Să spunem, doar să spunem, să pretindem, cum ar fi, că de această dată, luăm lucrurile în uşor. Şi că nu e sfârşitul lumii şi că... tac.

Poate, doar poate, lucrurile vor fi altfel, într-o zi, vor fi într-o lumină adevărată, de soare, poate, într-o zi, duşmanul nu va mai fi înăuntru, ci afară. Poate.

Dincolo de ce aş putea face şi spune, dincolo de panica pe care o simt la trecerea zilelor, rămân eu, cu tot ce am mai bun şi mai rău (în ultima vreme tot mai rău) pe dinăuntru. Şi cu mine în gând mă culc, cu mine în gând mă trezesc. Nu mai e nimeni vinovat – şi văd, deja radiografia e atât de transparentă - că văd că sunt doar eu acolo. Şi cum să fac să-mi placă, tot mai mult, zi de zi, de mine?

Dacă m-ai pus la perete, va trebui să aleg, să trimit un sms sau să dau un telefon. Trebuie să aleg între destinaţii în timp, între limbi, între semnificaţiile aceluiaşi cuvânt. Şi acelaşi cuvânt înseamnă mult, sau puţin, depinde de unde îl pun. Iar acelaşi cuvânt poate să taie ca o sabie sau să vindece ca un pansament. Dar nu e cuvântul meu, e cuvântul pe care-l aştept. Şi pe care nimeni nu-l mai spune. 

Free advice

For any kind of situations.
You need to seem dumber than you are?
There is a way, just ask me. I lately have thousands of personal tricks.
Fresh stock on daily basis.
Like this one: "I will not apologize for liking you".

I'm very good

- at being crazy
- at loving
- at saying the wrong thing
- at getting drunk
- at falling in love with the wrong person
- at believing in people
- at keep trying

Lunch time

Am mâncat azi cu colegele mele spanioloaice (pe care le respect, în felul meu) și am ascultat fascinată conversația cu următoarea temă: când v-ați pierdut virginitatea? Noroc că mâncam salată și nu era lichidă, altfel sigur aș fi scuipat când am izbucnit în râs. Dar cum ele deja sunt obișnuite cu faptul că eu sunt „altfel”, practic m-au ignorat.

Cea care a deschis discuția a mărturisit că pentru ea a fost o mare dezamăgire, că a așteptat până la 18 ani (că așa e civilizat?!?) ca să facă pasul, iar tipul a părăsit-o dup-aia (la trei luni, dar na!). Alta a zis că și pentru ea a fost nasol, dar le-a zis prietenelor ei că a fost ge-ni-al. Apoi a apărut în discuție (în timp ce eu băgam tare la salată, să scap de acolo până când îmi venea rândul că nu știu cum aș fi putut răspunde la chestionar – adică știu, dar nici o apă nu m-ar mai fi spălat de păcate!) tema: tu de care ești, de aia care a făcut-o prima dată în pat sau în parcare? Una s-a înroșit de unde am dedus – cu toatele, chiar și eu – că era din ultima categorie.

Acum, despre sex vorbeam și eu cu prietenele (și încă o fac), dar în alți termeni (drept îi și că suntem fete de litere). Și, din câte știu eu, la noi nu s-a discutat niciodată despre o asemenea împărțire a locului de pierdere a virginității. Chiar, care dintre voi sunteți „tipa din parcare”? 

FB miau-miau

Unul dintre prietenii mei de tinerețe (nu din tinerețe, căci pe aceea încă o trăiesc) a apărut pe Facebook zilele trecute și mi-a cerut prietenia). Nu l-am văzut de extrem de mulți ani (să tot fie vreo 12...) și știu câte ceva despre el din auzite sau din rarele telefoane pe care ni le dăm. Deci, n-am ținut legătura.

Omul și-a pus ca poză de profil pe FB pisica (personală, presupun), iar eu mă minunez de atunci, ce l-o fi apucat? Aștept cu nerăbdare pozele lui din vacanță, de la lucru, de la clubul de șah sau de la cursul de salsa, orice care să-mi sugereze că el chiar este amicul meu biped, care folosea cu succes limbajul articulat. 

Ştiam eu!

Citiţi aici.

A drunkard’s confession

I’ve been drinking my brains out for over a year trying to figure out if I’ve done the right thing. So, trust me, I’d rather have you breaking my heart than spending one more day thinking about him. I’d rather have you make me feel for two minutes the way you make me feel than wonder “what if I would have done this another way?”. I’d rather have a sour muscle at my hand by writing all the feelings I have when I think of you than spend another moment thinking “what if I will never fall in love again?”. I’d rather feel the after pain than the emptiness of not feeling a damn thing. So you deal with that, and I’ll just see that my butterflies will keep on flying. I so much needed them back into my life.
And what if – just what if – you will not break my heart? And I’ll just break with yours, for a change? It’ll still be called living, you know? And I drink to that.

PS: I will not let you see this because you'll just get scared and you'll ruin the portrait I have of you. And the possibilities.

VCB

Dacă aş fi văzut „Vicky Cristina Barcelona” acum trei ani, mi s-ar fi părut o porcărie (da, ştiu că e din 2008, că nu s-a închis google). Dacă l-aş fi văzut acum doi ani, aş fi strâmbat din nas. Dacă l-aş fi văzut acum un an, aş fi murit de draci. L-am văzut acum şi mi s-a părut mişto de tot. Un Woody Allen mai ciudat, dar mişto. So, let’s enjoy some life! I know for sure that’s what I’m doing.

Conversaţie pe bune cu o prietenă

Nu pot s-o citez exact, căci am purtat-o de la serviciu, pe messenger, deci e arhivată acolo (dacă-i trece cuiva prin cap să se îndoiască de autenticitatea ei).

Enervată de situaţia absolut penibilă în care m-am pus singură-singurică acceptând o nouă relaţie nedefinită, complicată şi interesantă cu un tip la fel de complicat şi interesant (definit e, săracu’, poate chiar în exces), îi comunic uneia dintre prietenele mele că sunt „neagră de supărare”. După ce râdem o tură de nefericita alegere a cuvintelor, îi explic cine şi de ce m-a scos din minţi şi decidem, a catralioana oară, de comun acord desigur, că „bărbaţii au alte butoane decât noi” şi că nu are absolut nici un rost să încercăm să-i înţelegem sau să ne imaginăm ce le poate trece prin cap.

Ei, şi în acest minunat context de înălţare sufletească, eu zic că mai bine ne-am da un termen limită până la care să mai încercăm să coexistăm în arii restrânse (relaţii de cuplu, cum ar veni, cu sexul opus), după care să ne căsătorim una cu alta. Ea a zis că mi-a propus demult, dar eu nimic (şi citez: „Batman, batman” – ofer detalii suplimentare asupra acestui important reper cultural în viaţa mea şi a prietenilor mei, doar dacă e cazul, desigur). Şi când i-am zis că peste 10 ani (adică la 45 ai mei) voi fi având, probabil, şi cetăţenie spaniolă, ea zice: „Păi da, să mă scoţi şi că mă mărit cu tine din interes”.

Speranța din creier

Lectură obligatorie aici.

Te-aş fi părăsit chiar acum

Dragă blog, dacă Dear old love ar fi avut iar în primele cinci un post care se referea la mine. Dar n-a fost să fie, deşi le-am parcurs pe primele zece. O fi bine?

Castele în Spania

Ce înseamnă? Că toți deștepții și-au dat cu părerea, când i-am întrebat, dar nu știau, de fapt.

Some catalan food recommendations

Here.

How to chose in what language to drunk text?

Use the one you are more comfortable with (excluding Romanian - none of my boyfriends will ever be allowed to learn my language).

Play it, sweetie

Acum patru ani (give or take two weeks) am fost la un concert al lui Billy Idol la Bucureşti, cu Amorsito, D., dl. Ştefancu şi nu mai ştiu cine. La una dintre melodii l-am sunat pe băiatul pe care îl cunoscusem cu o zi sau două înainte şi care deja îşi pusese ambiţia să-mi schimbe viaţa. Nu i-am spus nimic, i-am pus doar gălăgia de la Arenele Romane (muzica mi-e greu să cred că a auzit-o).

Ieri am fost la concert la Pink Martini, la Auditori, loc elegant şi oarecum simfonic, fapt care m-a împiedicat să-l sun pe băiatul care îmi bântuie gândurile şi să-i fac o dedicaţie. Aş fi jucat tare, dacă chiar ar fi fost... 

Spania

Toledo

My love and hate relationship cu Spania se apropie de final. Balanţa se înclină îngrijorător spre "love".
Am fost printr-o călătorie de aproape 10 zile prin Aragon, Cantabria, Galicia, cele două Castille, m-am întors cu dor, o tonă de poze, dar şi dorinţa de a vedea ce-a mai rămas: Andalucia.
I-am povestit unui amic catalan că mi-a plăcut de-am murit ce-am văzut şi că "Spain is lovely!", la care el: "Hombre! Y tan!". Pues si, y tan.
Will definitely go back to Salamanca, Toledo, Burgos, A Coruña and Albarracin.

Push Ignore

M-a supărat un coleg mai demult și l-am ignorat de atunci. Știu că mă plăcea, nu-mi dau seama dacă la nivel personal sau doar profesional, cert e că sunt luni bune de când îl ignor. Azi, proaspăt întoarsă din vacanță și obosită ruptă, i-am răspuns extrem de amabil la o întrebare (căci m-a luat prin surprindere), am făcut chiar un spirit de glumă și am observat cu stupoare cum el se bucură ca un copil de reacția mea.
Împrejurarea m-a convins, încă o dată, că dacă oamenii ar știi cât rău le pot face celor din jur, ar fi un pic mai atenți.

Frivolitatea

Dacă nu era frumoasă, măcar din când în când, eu cred că nu-i dădeau un cuvânt atât de frumos.

Aventuri la pisica albă

Pisica albă e o chestie lunguiaţă şi haioasă, cu nişte pete negre. Prietenoasă foc. Când am ajuns la ea se petrecuse un mic accident, se spărsese o oglindă dincolo de o uşă, deci pe ea n-a afectat-o, iar mie mi-a luat puţin timp să adun urmele impactului cu solul. Când am terminat, am dus gunoiul jos, iar la întoarcere, când a auzit cheia în uşă, a început să miaune. Acum am ieşit pe terasă, că mi-era cald, dar mă duc repede înapoi la pisica albă care avea chef de mângâiat (cică pe burtă nu, dacă reuşesc să o conving că nu e nasol, sunt cam şmecheră). A, sunt artificii, oare de ce?
Serialul despre pisica albă va continua până vineri. Staţi pe recepţie!

You've been in hell, what have you brought me from there?

Sim asked me this once, and I kept thinking about a proper answer. Now I know it: freedom.

Love story cu Tolstoi

N-am ştiut că Tolstoi era aşa, nici că a avut o soţie tragediană. Am văzut The Last Station şi mi-a plăcut. Un film frumos şi rotund, despre amor. 
Mă pot duce liniştită la culcare, căci un regizor pe care nu-l ştiu şi un scenarist pe care nu-l ştiu mi-au întărit convingerea că dragostea poate să fie şi aşa. Şi că dragostea aceea încă n-a venit. Iar dacă a venit şi a plecat, ghinion!, dar dacă n-a venit?

I brought my work at home

...and my home at work. This is one of the reasons I am stil here, in Bcn, these people...

Unas cuantas pautas

Încercând să-i dau cuiva niște optimism (pe principiul „toate trec, o să râzi cândva de ce ți se întâmplă acum, nici nu-ți vei mai aminti), mi-au venit în minte niște repere (pautas) din trecutul meu apropiat. Eu nu țin minte nimic, nici un număr de telefon (aproape), datele de naștere sunt un mister (cu Cri-Cri mi se întâmplă încă să am dubii dacă e ziua ei pe 5 sau pe 6, iar pe Doamna Capră am sunat-o într-un an la o săptămână după ziua ei), când exact plec pe undeva, când vine cineva, cu ce plec de la Frankfurt la Lux (și se va întâmpla miercurea următoare).

Notez tot în telefon, îmi trimit mie însămi e-mailuri cu tot ce e important, iar prietenii care se pregătesc să vină în vizită sunt în permanență sâcâiți de întrebarea mea: „Și deci când ai zis că aterizezi?”. Nu e lipsă de respect, și nici (cu siguranță!) dezinteres, pur și simplu am capacitate de memorare limitată și, câtă e, o folosesc ca să mă descurc pe plan profesional fără să deschid la fiecare două minute o agendă (deși, recunosc, nu șterg nici un e-mail și nu arunc nici o foaie pe care am mâzgălit ceva la serviciu, just in case).

Ei, și cum ziceam, azi vorbind cu S., îi spun: „Din aprilie 2009 umblu cu pastiluțele mov în geantă, mi le-au dat băieții, la moment de mare criză.”

De la asta mi-am mai amintit următoarele date cu importanță (se pare) pentru mărunțica mea existență:

• 16 martie 2010 – este ziua în care voi da de băut la tot barul în care mă voi afla (dacă, desigur), căci se va plăti ultima rată la creditul pentru libertate (o mică șpagă, sau cum s-o numesc, că șantaj e urât);
• 12 iunie 2009 – ziua în care mi-am spus (și cu voce tare? Nu-mi amintesc...) memorabila frază „nu merit să trăiesc în căcatul ăsta”;
• 29 noiembrie 2009 – când a plecat Cami și mi s-a tăiat pe nepusă masă internetul (pentru incredibil de lunga perioadă de trei săptămâni, până a intrat în viața mea altă companie provedoare) am decis că sunt mai ambițioasă decât cred (și așa a fost, opusul iubirii nu e ura, ci indiferența);
• 6 aprilie 1997 – mai lipseau doar câteva luni până se termina facultatea și puteam pleca, în final, după patru ani de visare, la București. Mi-a mai luat încă trei ani și ceva până să o fac, căci pe 6 aprilie s-a produs un declic (și începutul unei beții lungi de nouă ani – hai, noroc!);
• 9 septembrie 2006 – ziua în care, după o doză de fum cu R. și T. și o așteptare de mai bine de o lună am decis, într-o unică secundă de luciditate, că n-a meritat să aștept și că mai bine renunț pe loc (n-am renunțat).

Mai departe de ‘97 nu bat, nici măcar cu aproximare de luni. Mi-e greu să-mi amintesc în ce an am divorțat (știu luna și ziua, dar asta e ușor, a fost cadou de ziua mea), când a murit tata (știu ziua și luna, dar iar e ușor, căci atunci s-a măritat Amorsito - anul cred că nu vreau să-l știu) sau Mari (știu luna și ziua, nu și anul), mamaia, tataia (iarna, dar atât), nu țin minte mai nimic. Mă înfioară că țin minte datele de mai sus, trebuie că mi-e tare greu cu ele în calendarul personal. Să-mi pun un reminder să le uit și să adaug și o notă de dead-line: până la anul pe vremea asta le voi fi uitat, n'est-ce pas?

Şi 6 sunt prieteni cu Dragoş Bucur

Tot pe facebook. Asta parcă se mai apropie de lumea reală. Dar cu Adrian Năstase? Come on...

Vintage ads

Mă documentez pentru ceva şi am dat peste site-ul ăsta, Vintage Ads.
Şi câteva postere din aceeaşi serie aici şi aici.

Clasic, Dracula

Bătută în cap de soare, mă îndreptam năucă spre staţia de tren ca să mă întorc în Barcelona, înfometată ca un lup. Un lup care-a stat ca ţăranu’ la plajă două ore şi ceva, bucurându-se de mare de parcă ar fi descoperit America.

Ei, şi se târa lupul pâş-pâş pe trotuar (gândindu-se că bună inspiraţie l-a mai lovit de şi-a pus blugi ca să meargă la plajă, ei fiind acum plini de nisip pe interior, ce cool, ca şi cum ar fi căptuşiţi cu şmirghel – presupun că funcţionează ca un exfoliant natural, de pe Costa Dorada, în fine...) când îi atrase atenţia un poster de îngheţată. Nu, lupul nu mănâncă îngheţată. Dar vede că Frigo produce o îngheţată clasică sub denumirea "Dracula".

Ce i-a atras atenţia lupului năuc de soare a fost aspectul îngheţatei, după cum se poate vedea şi din meşteşugitul print screen realizat de pe site-ul companiei: negru cu roşu.
Sus-numitul lup, chiar dacă n-ar fi fost momentan bătut în cap, tot n-ar fi putut adivina ce gust are negrul înveliş al îngheţatei, de unde pentru interiorul roşu ar fi votat o aromă de cireşe, vişine, ceva. Nicidecum nu este, nu-i aşa, o îngheţată clasică (sic!) cu gust de sânge – bleax, bleax, bleax – scuzaţi, dar lupul înfometat chiar la asta s-a gândit (timp de vreo 30 de secunde). 

Later edit: acum am văzut că are puţine calorii, vreo 50, să o încerc?

Eu şi Adrian Năstase

Avem patru prieteni în comun pe facebook.

Fără legătură

Vorbind cu S. despre (of course) sex, că zicea că se duce la Timişoara, mi-am amintit de o istorie auzită acum ceva vreme. Alex: „Şi mă uit la ea şi-i zic lu’ Horaţiu: uite la ăla, ce se dă la ea, n-are nici o şansă. Şi peste două minute, ce crezi? Ea se săruta cu ăla în mijlocul barului, de zici că venise sfârşitul lumii. Şi a mai venit acasă dimineaţa”.
Asta, împreună cu mesajul de acum câteva minute, tot pe mess: „Vrei să te lansezi în show-biz?” urmată de linkul acesta. Replica ei a fost: „Sunt singura gagică din mess-ul tău care are ţâţele mari?”.
Plus că ştiu să scriu corect „mă-sii” (mi s-a făcut dor de vară-mea, care înjură cu „pisicii mă-sii”.

Chestii

Nu vedeam o împrejurare mai nimerită să mă duc la Sex and the City 2 decât într-o marţi seara, când aveam un text de predat şi nici un strop de inspiraţie. A, şi singură (fetele sunt la Bucureşti – ăsta era film de văzut cu fetele cu care vorbesc despre sex...).
Ce-am văzut (în afară de sala plină de gagice care când Carrie s-a pupat cu Aidan sub cele şapte coloane au făcut în or Oy!)? Un film cel mult interesant, plătit de arabi (mă înşel?), la care un pic (dar numai un pic) am şi râs şi care mi s-a părut ca o revistă glamour în plin proces de concepere (arăboaicele cu Louis Vuitton sub burka? Come on!). Mi-a plăcut, pe bune, plus că femeia aia cu prezervativele ei m-a umplut de speranţă (sunt sinceră). Aveam mai multe idei în autobuz până acasă, dar mi-au fugit, căci am citit revista cinematografelor Renoir (VOS – difuzează filme în versión original subtituladas en español) care are 24 pagini, e pe hârtie de ziar, capsat (cu doua capse), dimensiune de ziar normal (nu tabloid) şi e foarte interesantă. Ah, are şi reclame (de la cei care difuzează filme şi de la cei care vând DVD-uri). Noi avem? Şi dacă nu, nu putem face?

Invidie

Cineva îmi spunea, săptămâna trecută, auzind că între două avioane (în care mă suisem în interes de serviciu) am ajuns să petrec două ore la Pisa, că e foarte invidios pe mine. Am zâmbit strâmb şi m-am abţinut.
Să-i spun că am fost de trei ori anul acesta în România cu serviciul şi că niciodată n-am apucat să ajung la mama (în oraşul meu), că la unul dintre drumuri am făcut un efort supraomenesc şi între avioane am petrecut câteva ore cu prietenii (care pentru mine au fost incredibil de valoroase)...
Să-i spun că el aici are foşti colegi de grădiniţă, de şcoală generală, de liceu şi eventual de facultate, verişori, unchi, mătuşi, că vorbeşte limba ţării lui fără eforturi şi că are un paşaport la care nimeni nu strâmbă din nas când îl vede...
Să-i spun că nu pot nici să plec, nici să rămân, că sunt spânzurată într-un prezent incredibil de tâmpit pe care nu sunt capabilă să-l depăşesc, că m-am căsătorit şi am divorţat, că am început o relaţie şi am terminat-o, că cineva m-a înşelat cândva şi m-a rănit de moarte, şi încă îmi ling rănile...
Să-i spun că majoritatea fetelor de vârsta mea şi-au făcut şi o carieră şi o familie, în vreme ce eu la carieră am renunţat ca să-mi fac o familie şi acum sunt singură...
Să-i spun că am riduri, că mă tem că va veni ziua în care chiar şi oamenii care mă iubesc vor vedea că am îmbătrânit...
Să-i spun că a vedea locuri noi, a cunoaşte oameni şi a auzi lucruri interesante e tot ce am, pe moment...
Mai bine că nu i-am spus.

Am îmbătrânit, zău

Am nevoie să pun textul în word la 120% ca să văd bine ce scriu...

La mulţi ani, doamna Capră!

O dilemă (veche)

Am cumpărat o „Dilema veche” de la primul chioşc cu care m-am întâlnit pe stradă, încă năucă, în timp ce mă îndreptam spre locul de băut cafea şi de mâncat (dar despre mâncare scriem în altă parte). Vânzătorul mi-a spus că îi pare rău, dar „e veche”. Ş-ş-ştiam... Se referea la faptul că nu e ultimul număr, dar m-am prins doar după ce am început să bag cafeina în stomac şi să o frunzăresc (e numărul despre droguri, să se legalize au ba cele uşoare? – asta am priceput eu).
N-am apucat să o termin, căci aveam treabă cu domnul primar (ah, ah, ce importantă sunt, şi cum m-am îmbrăcat în blugi ca să mă văd cu el – n-am ştiut că avem întâlnire).
De la Cluj m-am dus fuga-fuga la Pisa, unde era sa cad pe jos de emoţie când am trecut de porţile oraşului – iar eu nu sunt chiar atât de uşor de impresionat (sau ba da?) –, la vederea turnului şi a celorlalte clădiri care alcătuiesc Piazza dei Miracoli.
Am scos „Dilema” din geantă după ce am comandat o pizza mimoza (sau cam aşa ceva), o birra Moretti şi am terminat de holbat rânjindu-mă ca o proastă (de fericire) la vederea italienilor simpatici din jur (la o masă erau patru femei, până m-am prins că una mă privea fix, cred că deja o băgasem în sperieţi). Acţiunea s-a petrecut la pizzeria Tana, de cartier, ascunsă bine pe una dintre străduţele adiacente (m-am dus şi eu cât de departe am putut de zona de turistică, nu de alta, dar era plină de spanioli, iar eu aveam nevoie de o pauză).
În fine, dilema cu „Dilema” e că acum eu ce fac cu ea? Mai am una, de acum un an, a adus-o Alina, am uitat de ea, am pus-o în raft şi am citit-o cam acum aproximativ o lună de zile, în autobuzul 17, în drum spre Barceloneta, făcând-o pe amabila doamnă catalană de lângă mine să mă întrebe în ce limbă e scris ziarul şi, cu ochii mari, la auzul răspunsului meu, să puncteze „în România toate ziarele sunt fără poze?”. Hehehe...

De ce vreau acasă?

Trăiesc o permanentă nostalgie a timpurilor pe care le-am lăsat în urmă, mi-e incredibil de dor de oameni (dar asta e normal, sunt „oamenii mei”, nimeni nu se poate compara cu ei) şi mi-ar plăcea să simt iar acel calm care mă înconjura acolo. În timp ce-am scris ultimele cuvinte mi-am amintit că numai calmă nu eram: cât am plâns, cât am suferit, cât m-am zbătut cu datorii după divorţ, câtă ambiţie am pus ca să avansez la serviciu şi câte probleme aveam, zi de zi. Per total, însă, acolo e „acasă”.
Azi am primit o veste: cineva drag mie nu mai locuieşte „acasă”, s-a stabilit peste ocean (trebuie musai să mă duc în vizită). Şi, cum deja inventariasem acum câteva zile, când Rux mi-a trimis asta pe mess, „acasa mea” nu mai există. La Edprs nu mai e nimic cum era, fetele au plecat, toate (să le număr, să nu le număr?), Cri a divorţat, D. şi T. nu mai sunt împreună, familia mea urbană nu mai există. Nici unul dintre grupuri, practic, nu mai există. T. crede că singură îmi fac rău vrând acasă, că, dacă aş deschide ochii, aş vedea că nu e nimic care-mi lipseşte aici şi că, în plus, am baftă cu toţi oamenii pe care mă pot baza, chiar dacă ei sunt la distanţă de un clic. Ei există, iar asta e extrem de important. Mă duc să arunc un ochi la mare, căci unde am „acasa” acum e mare, iar marea e importantă pentru mine.

A treia poveste scurtă

Era joi, deci aveam, de la 8 la 10, oră la nebunii mei. La 10 seara m-am întâlnit cu Sim în Piața Universității și am zăcut împreună pe pietrele fierbinți până când au venit celelalte două fete. Le-am dus la un restaurant catalan aproape de casa mea, unde s-au îndopat cu creveți, bravas și (nu-mi amintesc, dar presupun) calamares a la romana.

Am ciripit toată seara, eu oarecum bine dispusă, și pe când închideau ăia localul ne-am mobilizat să plecăm acasă. Am căutat un taxi pe stradă (1 noaptea să fi fost? Sau chiar 2...) la colț, la statuia lui Miro, și n-am găsit. Cândva, în acest interval, telefonul îmi sunase de mai multe ori. N-am auzit, căci distracția pe stradă cu fetele era mare, nici urmă de taxi – fusese un meci sau ceva, toate taxiurile treceau pline-ochi, prosteală...

Îmi amintesc perfect seara căci Sim era bucuroasă să-și fi petrecut ziua de naștere alături de mine, iar eu mă relaxasem în final (întâlnirile cu grupul de nebuni nu au fost niciodată distractive, dar au fost utile, or so I heard).

Când am ajuns acasă, mutre lungi, tristețe, reproșuri. Mi-am promis în sinea mea că “e ultima dată când mai accept așa ceva”, am completat cu “merit mai mult” și cu toate porcăriile de îmbărbătare pe care le foloseam ca mantră să pot avea dubla personalitate pe care o aveam în vremea aceea. A fost ultima dată (sau aproape ultima, D. a închis ceremonia). Am sunat-o pe Sim anul ăsta de LMA și ea mi-a zis că anul trecut pe vremea asta era aici. Știu prea bine, mult prea bine, unde eram anul trecut pe vremea asta...

Lectură suplimentară obligatorie: Cimitirul marilor iubiri...

Puţină încredere, ce D-zeu

În loc să mă uit la un Grey, nu ştiu ce m-a apucat de am dat căutare pe numele unui om pe care îl cunoşteam mai demult. E o oarecare persoană publică, am descoperit cu această ocazie, posesorul unui stil (îndoielnic) care m-a înfricoşat, cumva. Fie el aşa a fost tot timpul şi eu m-am schimbat, fie s-a schimbat (sper eu, dragi prieteni, vă rog, nu mă contraziceţi - am amintiri plăcute din acea perioadă).
Cu jenă, mă duc să mă culc, împăcată cu idea că e bine unde sunt.

5 Terre

Impresionată profund - dar profund (şi eu rezist la senzaţii tari) - de către insula numită Malta, mi-am amintit că este un loc aşa, special, unde cred că m-aş simţi bine. Să pun destinaţia, vorba Cameliei, pe planul cincinal. Meet Cinque Terre.

Banc

Veverita lipseste o noapte intreaga de acasa. A doua zi vine toata smotocita, cu blana jumulita, vai de ea.
- Ce s-a intamplat? o intreaba sotul.
- Pai m-a prins bursucul, m-a dus la el acasa si 3 zile m-a bursucit intruna.
- Dar tu lipsesti doar de o zi!
- Pai am venit numai sa ma schimb si ma intorc.

Poveste cu impozit

„Spune-mi şi mie de unde să descarc programul ăla de impozite, că trebuie să facem şi noi, poate primim bani înapoi...”
I-am dat toate detaliile, linkurile, cum să-şi facă certificatul digital (hlizindu-mă în sinea mea, că anul trecut când cineva mă bătuse la cap să obţin sus-numitul certificat mă umplusem de draci căci „îmi conducea viaţa...”), i-am explicat cum să descarce programul, în fine. I-am zis să facă probe cu programul, să treacă chiria fie pe salariul lui, fie pe al el, să iasă cât mai bine (adică să nu fie de dat, ci de luat).
Ea zice: o să fie dificil de calculat, că el (soţu’) are mare parte din salariu la negru... Mi-am controlat reacţia, dar sincer, credeam că aici aşa ceva nu se întâmplă, economia subterană, fentarea impozitelor, pe bune acum, în ce ţară trăiesc?

Și mie mi-e tare dor de voi...

(4:26:28 PM) Ruxandra D: Aseara m-am intalnit cu niste prieteni vechi in oras (rar imi mai permit luxul de a-mi face timp pt mine), ne-am simtit bine, am baut ceva (moderat, deh, sunt mama responsabila) si apoi am plecat.
Intentia era sa opresc un taxi sa merg acasa, dar cred ca aseara aveam o moaca de ciumata ca altfel nu-mi explic de ce nu oprea niciun taxi.
Si cum injuram eu maruntzel ca nu opreste niciun taxi mi-am amintit cand am plecat de la ziua ta, afumata bine si cu juma de sul de hartie igienica care imi atarna din poseta fluturand in bataia vantului turbat.
M-a bufnit un ras isteric, dar in acelasi timp un ras din ala din tot sufletul. Se pare ca rad foarte frumos ca un taximetrist "vrajit" de rasul meu a oprit. Avea comanda undeva dar a zis ca ma duce pe mine daca ii povestesc de ce rad cu atata pofta.
(4:28:28 PM) Ruxandra D: I-am povestit dar mi s-a facut dor de tine.

Bucurie, turism, tinerețe

Am văzut prin presa românească câteva articole ca acesta care se plâng de faptul că se vor construi săli de sport prin orașele țării (știu și eu că altele sunt prioritățile țării, dar, ca idee, nu e rău să se înceapă de undeva).

Asta este una dintre principalele diferențe pe care le văd între țara Spania și țara România (și acum urmează o maximă frivolitate): aici băieții de vârsta mea sunt în formă fizică bună, aleargă, merg cu bicicleta, fac fitness. În România, băieții de vârsta mea arată ca și cum s-ar pregăti să iasă la pensie și, cum cineva mi-a comunicat, li se strică pantofii doar la partea superioară, unde se îndoaie de la atâta ținut pe ambreiaj.
Aici e important să faci sport și ai și condiții: un abonament la “sală” (majoritatea au piscină și saună și tot ce le trebe, și sunt multe, răspândite prin tot orașul) costă în jur de 40 de euro pe lună, bicicleta e mijloc de transport în comun (costă vreo 30 euro pe an), se organizează maratoane și alte chestii “fizice”.

Voi fi incoerentă

Dar, până la urmă, ăsta e şarmul meu... Corectez mâine gramatica şi ortografia.
Am fost la un bar irlandez (mă rog, ce idee, în Barcelona, no bravas, no tapas, no nada). Cu patru catalani (pe trei îi ştiam, recte ştiam că-mi place de ei). O fată nouă - douăzeci şi un pic de ani - doamne, ce făceam eu la vârsta aia, îndrăgostită de un om care nu m-a iubit niciodată? - cu care m-am împrietenit imediat, clar. Actriţă. În fine, în devenire. Dar nu asta vroiam să comunic. Ci că, în afară de faptul că ei ţin neapărat să-i duc joi - când ne-am dat următoarea întâlnire - la restaurantul românesc (miiiiiici!), când am început să vorbim despre jocuri (eu sunt din Ardeal, ştiu, îmi tot zice C. că noi ne jucăm mult acolo), unul dintre ei ştia "jocul cu lupii". Deci, băăăăi, mie îmi lipseşte "casa" pentru lucruri d-astea. Dacă ele se găsesc şi aici (să ne înţelegem, nu-mi revin, ştia "jocul cu lupii"), de ce îmi mai e mie dor de acolo?

PS: Two pints of Murphy's, nu aveau Killkenye's (sau cum naiba se scrie, preferata mea, cred).
PS2: Recitit, pare că face sens (hahahaha, ştiu că nu se spune aşa, EU aşa spun, na!).

My Angel, my father

I woke up to finish up my book. It was just 10 in the evening and I was asleep. As I woke up, I saw the Angel mirrored in the mirror, the Angel my mother made for me. He’s there for one night now and what a night he had passed!
I woke up thinking of my father again – lately, he keeps appearing in my dreams and by now I couldn’t figure it out why.
I woke up thinking: this is who I wanna be? No alcohol, no craziness whatsoever will prevent me from feeling “that”. I’ve been crumbling day in and day out, I’ve been refusing to face the reality every fucking moment with the only hope that it will, eventually, go away. Well, it doesn’t. It’s been almost a year, so I’m rushing towards something, some kind of closure, anything. It doesn’t come, I knew it wouldn’t, but what if I don’t actually need it?

Vââââj

În lumea mea, încerc să păstrez totul curățel: dau cu aspiratorul cel puțin o dată pe săptămână, șterg frumușel praful, mă schimb în hăinuțe de casă când intru și, mai ales, nu mă culc murdară în pătuțul din dormitor. Cam asta era, îmi place curățenia.

A doua poveste scurtă

Nu era formă de mers mai departe, să ştii, că nu era. Oriunde întorceam privirea un cerc de foc mă urmărea (şi oricât de mult îmi place mie căldură, mă ardea înainte de a mă încălzi). D-aia, să ştii, am pus tot sufletul, că văzusem cercul încins încă de la început, dar ştiam că îmi făcusem dinainte făcut provizii de gheaţă. Ce să vezi, atâta soare şi palmieri, mi le-au topit. „Love will tear us apart”, mi-a spus odată, cineva. Nu ştia despre ce vorbeşte, sau vorbea, desigur, singur. Acum m-am dat jos din pat să-ţi scriu asta, că amintindu-mi de toată durerea, de agonia care se producea de câte ori întindeam mâna şi atingeam cercul, mi-am dat seama de ce trebuia să plecăm. Acum nu e nici cald, nici frig, deşi uneori se face incredibil de fierbinte, dar sunt în siguranţă. Ştii, nu?

Îţi aminteşti prima noastră poveste scurtă?

Ce ne mai lipsea?

O fată deşteaptă punând în cuvinte ceea ce gândeşte. D-aia mi-e dor, mă frate, de casă, d-aia, pentru trip-uri din astea (şi când de ireal se pupă asta cu claxoanele şi nu-ştiu-cum-le-zice la alea pe fanii Barcei le suflă în draci chiar acum ca să se bucure că a câştigat echipa lor... ceva).

This year's exams

I've been fighting with the urge of checking up the dates of this year's exams. I won. And, on the other hand, I would like to see D. happy, so maybe, being there, seeing each other will do the trick.
Nobody's pushing me to try again, so, like I said, no exams for me this year.

Îmi iubesc sufletul

Așa de mult, încât mă întreb unde a fost până acum. Nu, nu în chiloți, gata cu insinuările.

Decizia mea

Pe seara asta a fost să nu beau alcool, deşi plouă ca naiba şi e frig. Am vin, cognac şi chiar un Moet în casă, indianu' deschis până la 12 şi la colţ, dar nu, am decis. "Mai bine mănânc ciocolată", ceea ce am şi făcut. Ciocolata are lichior. A naibii treabă...

Despre sex

Dacă m-aş mobiliza să scriu despre sex, serios, o carte (adică mai multe), în afară de faptul că aş face o grămadă de bani şi aş inspira nenumărate filme erotice, mi-aş teroriza puţintei cititori care mă citesc şi care nu-şi imaginează, desigur, adevărata dimensiune a acestui subiect în viaţa mea.
Dacă m-aş mobiliza să scriu despre sex şi aş avea curajul să pun aici – unde toţi ştiţi cine sunt – senzaţii, trăiri, dorinţe, crâmpeie, mi-aş deschide o nouă portiţă, spre celălalt orizont, pe care-l pândesc de câţiva ani buni de după colţ.
Dacă m-aş mobiliza să scriu despre sex, aş suci minţile cititorilor ocazionali, le-aş trezi poftele acelea pe care şi le ascund sub masca intelectuală şi le-aş produce teribile gânduri necurate, pe care apoi, de altfel, le-aş cultiva cu o nesimţire diabolică.
Dacă m-aş mobiliza să scriu despre sex, aş scăpa de anumite cuvinte nespuse şi aş obţine, poate, răspunsurile la întrebările pe care mi le pun acum, ca, de exemplu, „când eu aveam 25 de ani, sexul – practicat – era la fel de mişto/mai puţin mişto”? Şi, mai ales, de ce nu-mi amintesc cum era?
Păcat însă, că nu par a mă mobiliza să scriu despre sex poate şi pentru că, nu-i aşa, chiar aş avea ce să spun şi, atunci, n-aş mai avea timp să-l fac... Spirituală mai sunt!

Life's a beach

Am primit pe e-mail un newsletter de la hostelworld şi mă întreb când vine şi aici timpul de beach, că am ploaie şi frig de moment.

Ce am primit pe e-mail

Da la o fostă colegă de serviciu de acum şde ani... Cred că a dat la toţi, ca să exprim aşa.
Cine dracu' scrie astea? Apropo, de ce nu e semnat? Am subliniat unde exprimarea mi s-a părut interesantă, mai ales "instrucţia" 'ceea.


PROGRAMUL ULTIMA SPAGA

Motiunea de cenzura a cetateanului roman

Articol unic: Se reduce cu 25% saracia prin reducerea 100% a guvernului actual
Programul "Ultima Spaga" este o manifestare a cetatenilor liberi prin care isi exprima dezaprobarea fata de incompetenta, coruptia si cinismul guvernului Boc-Udrea condus de premierul Traian Basescu. Prin aceasta actiune le oferim guvernantilor ultima spaga si ii poftim sa ne paraseasca.

AJUNGE!

Ii invitam pe toti cetatenii liberi ai tarii acesteia ca VINERI 28 MAI 2010 ora 18.00 sa depuna o moneda de 10 bani pe trotuarul din fata cladirii Guvernului Romaniei si a Prefecturilor judetene. Haideti sa le dam ultima spaga si apoi sa ne lase in pace!


NE-AM SATURAT:

- sa suferim noi ca sa prospere ei;
- sa fim intaratati unii impotriva celorlalti, cultivandu-ne ura, intr-o tara cu o religie a iubirii;
- sa inchidem ochii la incompetenta, coruptie si dezgustul guvernului fata de propriul popor;
- sa ne vedem parintii, bunicii si prietenii plangand in fata alimentarelor;
- sa vedem profesori, medici, functionari publici tanjind in fata galantarelor din supermarket;
- sa fim stropiti de limuzinele scumpe ale unor analfabeti ale caror unice calitati sunt lipsa de cultura si instructie si apropierea de banul public
Rugam pe toti cei care impartasesc aceste credinte ale noastre sa se alature demersului nostru. Rugam mass-media, partidele politice, organizatiile civice si sindicale sa se alature demersului nostru.
E timpul ca acest guvern sa plece impreuna cu primul sau ministru. E deja ceasul al doisprezecelea. Mamaliga nu mai trebuie sa explodeze inca o data.

Pauză de prânz, deci citim

Asta.

Linkuri, că n-am avut timp de scris

Salata de la McDonalds (nu știu dacă și aia de la Buzești, dar presupun) îngrașă.

Lovemarks.

Niște Șerban Foarță.

What if...

Eu pun răul înainte, aproape tot timpul, deşi sunt o optimistă, naivă şi credulă. Cel mai mult cred în oameni, în faptul că sunt buni, că nu-mi vor face rău intenţionat, că se străduiesc cât pot ei de mult. Intimidez, din păcate, par rece şi intransigentă (chiar sunt).
Azi cineva a făcut o greşeală, profesională, care m-a încurcat într-un plan de deplasare şi m-am supărat şi am fost rece şi intransigentă. Ca să se repare greşeala, mi s-a oferit o portiţă pe care am deschis-o şi în urma căreia ajung să petrec o jumătate de duminică la Bucureşti. Ceea ce mi-a produs o bucurie indescriptibilă (din categoria: dacă aş fi un iepuraş, aş ţopăi din cameră în cameră de încântare, dar nu sunt...).
Ce vreau, de fapt, să zic, este că nu tot nasolul e nasol până la final.

La fix

Dacă era să o joace careva pe tipa din "Eat, Pray, Love", ei bine, chiar ea trebuia să fie. Io cred că sunt un pic cam kitch.
Oh, no, nu Javier Bardem, por favor!

De pe mail

Uşurel, de luni dimineaţa.

Prima poveste scurtă

M-am trezit în noua mea viaţă într-o cameră albă. Era frig, aşa că nu m-am dat jos din pat. Sub pătură – încă am pătura aia, pufoasă – era cald şi bine. Mobila albă, soarele altfel, totul alb. Şi frig, foarte frig. El m-a întrebat dacă vreau ceva – cred că fără „Bună dimineaţa!”. Am zis că vreau cafea, aşa că a dispărut. El nu bea cafea, doar ceai, drept care era normal să nu fie cafea în casă înainte de venirea mea. S-a întors cu cafea şi cu un filtru electric, mare şi urât. M-a impresionat, m-am dat jos din pat în frig şi am început să ţopăi: „Mulţumesc, ce surpriză!”. M-a privit rece şi mi-a spus: „Nu e o surpriză, ai spus că vrei cafea, m-am executat.” S-a întors şi a plecat, lăsându-mă în frigul din sufragerie cu ochii în lacrimi. Ştiam să fac cafea şi pe aragaz...

In my very silent world

In my very silent world (but really silent, where the music struggles with its high amount of decibels to get through me – a side effect of my prolonged cold or flu or whatever it is) the reality seems clearer (and I am not on pills – T. will say “too bad”).
He was actually right to tell me that I need to be ok, I need to have something else to offer than sorrow.
Waking up happy just to breath (while coughing), seeing the weak sun, thinking about that cute boy struggling with his feelings (and mine), no headache, no strong pain, just my silence, well, waking up like that has its advantages. I’m happy! An interior, very lonely happiness, but still here.

Întoarcere

Am întrebat-o pe Amorsito când crede că mă voi întoarce acasă, la care ea a răspuns prompt: "În septembrie". În afară de faptul că m-a lăsat mască explicaţia ("pentru că atunci vremea acolo va fi ca vremea aici, vei fi făcut destulă plajă etc." plus "voi fi şi eu bine"), mi-am dat seama că aşa frumos aş putea fantaza pe această temă, incredibil de frumos. Chiar pot să mă întorc acasă? Ce mă ţine? Nişte poze tâmpite? Soarele? Plaja? Marea? Nu cred.
Când se va stabili de ce, de fapt, sunt aici, atunci se va stabili şi când pot pleca (contractul de închiriere al apartamentului expiră la sfârşitul lui septembrie, să fii ştiut Amorsito?).

:o)

Sant Jordi la Timișoara.

Felic Sant Jordi

Ştiu că a trecut...

Na, bine că nu stau în Badalona

Fac şi eu haz de necaz.

Don't read if you blush when talking about sex

From Books@theGuardian.

My Cinderella shoes

Poveste de Sant Jordi (care n-are nici o legătură cu el).
Mi-am pus întâmplător papucii de Cenuşăreasă (a doua pereche - mulţumesc, Camelia!, prima s-a rupt şi a dus cu ea visurile mele - la gunoi, desigur) şi m-am simţit ca Frumoasa din Pădurea Adormită.
Un singur gând: prea mulţi ani pierduţi în căutarea fericirii, când ea stă de fapt într-o piaţă, nişte "bravas", un grasshopper şi bere. Conversaţia face banii. Toţi banii.
The story of my life is now over, if you ever want to share it, please, do not buy the copyrights. They are for free.

Shortcuts

Utile, zic.

Lectură de prânz

Din Dilema veche.

Sex la birou

Doamne, ce-am râs! Fiecare cu motivele lui.

Când a murit Kurt Cobain

…eram pe stradă, între Piaţa Maria şi Iosefin (Bălcescu, să zic eu aşa) în 1994, aprilie; şi am fost toată seara în doliu. Eram într-o vrie nu mai ştiu de ce (dar pentru că-mi amintesc că eram cu H., explicaţia e intrinsecă, din cauză că eram cu el eram în vrie), am ascultat descrierea vieţii lui Cobain de la toţi oamenii cu care ne-am întâlnit în noaptea aia şi am transmis, la rândul nostru, vestea mai departe (nu, nu aveam mobile, nici pagere, nici telefon fix).
Ce m-a apucat cu moartea lui Cobain? Mi-amintesc de multe ori acest pasaj (pe care-l leg, recunosc, de scena din Piaţa Unirii, ani după, în care fetele de la Lenau se holbau la D. cel cu pleată frumoasă, frumoasă, de culoarea paiului, şi ziceau „ce seamănă cu Kurt!”). E un oarecare punct de reper în spaţiul studenţiei mele (ca şi relaţia explozivă – foc de paie, ca să mă păstrez în spiritul comparaţiei anterioare) cu H. Înainte de acest moment (şi de H.), nu mi se întâmplase nimic la Timişoara, deci moartea lui Kurt a deschis o nouă epocă. A apus, demult, rămân pe amintiri.
Acest post e rezultatul adunării laolaltă a mai multor crâmpeie care m-au bombardat azi, de la pozele scanate de Roxana pentru FB, în care era îmbrăcată doar în negru (ah, tinereţe), la hip-hop-ul de acum 450 de ani pe care l-am ascultat pe trilulilu.ro (Mihoane oare îşi mai aminteşte când am ascultat noi prima dată B.U.G.?) şi a fost declanşat de luarea la cunoştinţă a faptului că vârsta de 25 de ani e mişto (pentru mine o fost acum hăhăhă…).


Vezi mai multe video din Muzica

Totul până la Mozart

Mă enervează că amintirile mele frumoase de la Nessebar, Veneţia, Madrid sunt în strânsă legătură cu tine, dar am decis să te ignor, să te şterg din trecutul meu (de iertat nici nu încape vorbă!), căci nu pot să te las să-mi iei Mozart. Totul până la Mozart!

Ce mai ascult pe heavy rotation

Durerea de dinţi

Pe mine mă doare adesea capul, în special din pricină de migrenă (din ultimele informaţii oferite de unul dintre doctorii care m-au consultat încă nu s-a inventat un tratament). Durerile mele de cap pot ţine zile întregi sau chiar săptămâni, şi, pentru că ştiu, din experienţa ultimilor cel puţin 25 de ani, că nu le pot îndepărta, nu iau nimic. Pastilele nu ajută, alcoolul, somnul, exerciţiile fizice, sexul, nu au absolut nici un efect asupra migrenelor mele. Aşadar, eu şi cu ele am învăţat să coabităm armonios.
Altfel stau lucrurile, însă, cu durerile de dinţi. Din cunoştinţele mele, am fost dusă la dentist când eram foarte, foarte mică. Mi-a fost toată viaţa teamă de dentistul meu, l-am urât din toată inima pentru că nu mi-a putut niciodată rezolva problemele. Cu timpul – şi cu înaintarea în vârstă – a merge la dentist a devenit pentru mine o mică nelinişte. Am grijă de dinţii mei pentru că ştiu că orice le-aş face, îi voi pierde. Cu toate acestea, nu pot să suport durerile de dinţi, nu mă descurc cu ele, habar de unde să încep să le manevrez. Aşa că le duc la dentist, dentistul mă prost-dispune, eu tac şi suport, viaţa continuă. Am de mulţi ani un vis recurent: dentistul meu mă priveşte şi-mi spune „Nu ai nici o problemă, ai o dantură perfectă”. Da, poate când niciunul dintre dinţii mei nu va mai fi pe gingii, când voi avea doar minunate copii lucioase, voi avea o dantură perfectă.
De la aceste două dureri fizice taman expuse mi-a venit ideea cu durerile ascunse, cele despre care oamenii nu vorbesc, cele despre care nimănui nu-i place să audă. Să ai o durere de cap sau una de măsele e explicabil, dar să suferi ilogic, din caute invizibile, izvorâte din capul tău, e de neconceput. Eu sunt prietenă şi cu acest tip de dureri, le am de ani de zile.
Cea pe care am ţinut-o până acum în echilibru se numeşte gelozie. Am învăţat să o ascund sub jachetă, să o înec într-un pahar de vin, să o fac să obosească şi să plece. Ea, la rândul ei, a învăţat să-mi contracareze eforturile invitându-şi prietenele la petrecerile din capul meu: neîncrederea şi paranoia. Pentru o vreme, am continuat să câştig lupta cu ele (vede cineva paralela cu migrena?).
Amorul mi-e durere-parteneră de mulţi ani, încă din dimineaţa când am recunoscut, pe Telegrafului 101, că pentru băiatul acela cu ochi frumoşi îmi bate inima mai repede. Prima iubire, prima durere. De atunci, odată ce am prins curaj, am mers zi de zi, pas de pas, alături de durerea mea cu care nu mă descurc. Ne privim din când în când în ochi, eu strâng din pumni şi scrâşnesc din dinţi, uneori oftez a pagubă şi atât. Ea a câştigat întotdeauna, negreşit, fără drept de apel, m-a pus în situaţiile cele mai ridicole şi cele mai măreţe pe care le-am trăit. Şi în măsura în care îmi doresc să nu mai sufăr, când nu o fac (ceea ce se întâmplă rar), tânjesc după această dulce suferinţă.
A început să mă doară o măsea; am dus-o la dentist, ignorând însă faptul că această durere vine aproape invariabil împreună cu cealaltă (mai vede cineva vreo paralelă?).

Do you wanna go and fluff upstairs?

Cultura mea cinematografică s-a îmbogăţit suplimentar în urma episodului 17 din "The Good Wife": "Do you wanna go and fluff upstairs?". OMG. Şi continuă: "And we fluffed, and fluffed...".

Ai mei...

Link.

Dacă tot n-am bani

Să am măcar planuri.

Day dreaming

Because of these.

Ce mai face România?

Tot cum o ştiam!

Atâta pot

Zilele astea, mă scuzaţi.

"Pusulinele"

Zâmbesc la asta.

Un buchet

de raţe roz sălbatice pentru mine. De aici.

Am descoperit

Gray's Anatomy.

Veve nu mai există

Ian te uită aici.

Ce (nu)-mi place

Ce-mi place aici: să trecem peste partea cu „uuuuu” (parcă o şi aud pe Amorsito exclamând, da, sunt lucruri care-mi plac) şi să purcedem spre lucrururi serioase: că se bea (mult şi des), că oamenii se împrietesc repede unii cu alţii, că se călătoreşte enorm, că e soare, nisip şi mare.

Ce nu-mi place aici: că există situaţii (cum e cea prin care tocmai am trecut) în care oamenii vorbesc în catalană, eu răspund în spaniolă, ei continuă în catalană şamd. Am încheiat o conversaţie de 10 minute cu o astfel de persoană, în interes de serviciu, el sunând să ceară ceva de la noi legat de un proiect de multilingvism (!). Mrrr!

Asta nu mă face decât să am un respect tot mai mare pentru cei care au bunul simţ să schimbe limba când văd că nu mă descurc cu catalana!

Soc futut (are şi varianta feminină adjectivul ăsta?)!

Adevărat a-nviat!

Acum doi ani mă întorceam cu trenul dinspre nordul ţării într-o stare de spirit oribilă: petrecusem încă un set de sărbători cu nişte oameni care mă urau din toată inima (ceea ce n-ar fi o problemă, aceia nefiind, desigur, singurii de pe lume care nu mă plac, dar erau printre puţinii care insistau să-mi comunice acest fapt cu fiecare cuvânt – sau privire – care mi-era adresat). Atunci am decis să nu mai accept să fiu atacată pe nedrept; mi-a luat încă un an de zile să reuşesc să mă rup.
Acum un an mă întorceam cu avionul din România, unde stătusem zece zile aproape fără să vorbesc, dar decisă: până aici! N-a fost să fie, hotărârea a rezistat până la aeroport.
Anul acesta nu m-a chinuit nimeni, m-am întors de la aeroport pe lumină şi m-am bucurat că sunt cine sunt, unde sunt şi că mă simt eu însămi. M-a sunat D. chiar atunci: „sunt bine, pisi, sunt bine”, l-am asigurat. Am reuşit să o fac şi pe asta. Dau o bere de ziua ta (un Bergenbier).

România mea e o amintire

Am uitat că o fost colegă de serviciu de la Bucureşti mi-a zis că nu se mai poate avea încredere în mine dacă m-a părăsit bărbatul, că un amic m-a întrebat ce voi face când spaniolu' se va plictisi de mine (deci ce rost are să mai plec la Barcelona, că oricum voi îmbătrâni, deci vor veni altele mai tinere din urmă, să mă scoată din joc), că mama spune despre nu ştiu cine că "şi-a măritat fata" (???) etc.
Mi-am amintit mai multe pe această temă când am citit comentariile la acest articol. Am 35, aproape 36 de ani, ţara mea mă consideră bătrână şi ratată. Iar eu sunt fericită, de fapt, şi n-aş schimba viaţa mea de acum pentru nici o căsnicie din lume. Nici măcar pentru a Vanessei Paradis.

1 din 10

Am văzut unul, la vară mai văd unul.
Nessebar e până acum locul meu preferat de pe pământ (am văzut puţine, dar totuşi). Lista aici.

Eu

Când o să mă fac mare, voi putea spune acelaşi lucru ca şi nenea ăsta. Mi-a atras atenţia pasajul cu Baha'i. Mda.

Câte vieţi mai am?

Astăzi a murit Pablo, un cincilă pe care îl cunosc de mulţi ani (sau doilă, sau treilă). Nu era aşa bătrân, dar era bolnăvior în ultima vreme. Ştiu că lui Cri o să-i pară tare rău de el, şi mie la fel. A locuit în Berceni, apoi pe Baba Novac... A fost luat în grijă cât stăpânii lui au fost plecaţi de diverşi oameni, printre care Robert, care-l numea „pisica”. A convieţuit cu pisicile mamei mele şi iepurii lui Patrocla, pe timp de iarnă, la Braşov. Cea mai apropiată relaţie pe care eu am avut-o cu el a fost în săptămâna cât l-am găzduit în apartamentul de pe Calea Victoriei şi despre care relaţie am o amintire extrem de plăcută (chiar făcea ca trompeta noaptea!). L-am scos la „aerisit” într-o seară pe balcon (era o căldură sufocantă în Bucureşti) şi n-am mai putut să-l prind ca să-l bag înapoi în cuşcă. Era iute ca o zvârlugă, iar blana lui foarte mătăsoasă îl făcea imposibil de prins. De când întindeam eu mâinile până când le făceam căuş, el dispărea. Iar când apucam să-l prind, practic, aveam sentimentul că am o pasăre nefericită în mână (nu se zbătea, era doar... iute rău). Am râs grozav în seara aceea, căci nu vedeam nici o soluţie pentru a închide bila de blană înapoi în cuşcă şi fiecare încercare eşuată mă binedispunea şi mai tare. Nu-mi amintesc cum l-am prins, până la urmă.
Cert e că azi, când am aflat că a murit (şi mi-au trecut prin minte momentele în care îmi amintesc de el), m-am gândit aşa, generic, cum ni se schimbă viaţa, cum trecem de la etapă la etapă, de la stare la stare, cum avansăm, stagnăm, ne aruncăm înainte, întoarcem foaia şi ştergem cu buretele când nu mai putem altfel. Eu, personal, sunt la a treia viaţă, total distinctă de cele de dinainte (ar mai fi şi a patra, practic, între ele, dar a fost atât de scurtă, că n-am apucat să mi-o definesc prea bine). Şi cred că mă mai pregătesc pentru câteva de acum înainte.