Blogger Backgrounds

18 iunie 2010

Unas cuantas pautas

Încercând să-i dau cuiva niște optimism (pe principiul „toate trec, o să râzi cândva de ce ți se întâmplă acum, nici nu-ți vei mai aminti), mi-au venit în minte niște repere (pautas) din trecutul meu apropiat. Eu nu țin minte nimic, nici un număr de telefon (aproape), datele de naștere sunt un mister (cu Cri-Cri mi se întâmplă încă să am dubii dacă e ziua ei pe 5 sau pe 6, iar pe Doamna Capră am sunat-o într-un an la o săptămână după ziua ei), când exact plec pe undeva, când vine cineva, cu ce plec de la Frankfurt la Lux (și se va întâmpla miercurea următoare).

Notez tot în telefon, îmi trimit mie însămi e-mailuri cu tot ce e important, iar prietenii care se pregătesc să vină în vizită sunt în permanență sâcâiți de întrebarea mea: „Și deci când ai zis că aterizezi?”. Nu e lipsă de respect, și nici (cu siguranță!) dezinteres, pur și simplu am capacitate de memorare limitată și, câtă e, o folosesc ca să mă descurc pe plan profesional fără să deschid la fiecare două minute o agendă (deși, recunosc, nu șterg nici un e-mail și nu arunc nici o foaie pe care am mâzgălit ceva la serviciu, just in case).

Ei, și cum ziceam, azi vorbind cu S., îi spun: „Din aprilie 2009 umblu cu pastiluțele mov în geantă, mi le-au dat băieții, la moment de mare criză.”

De la asta mi-am mai amintit următoarele date cu importanță (se pare) pentru mărunțica mea existență:
  • 16 martie 2010 – este ziua în care voi da de băut la tot barul în care mă voi afla (dacă, desigur), căci se va plăti ultima rată la creditul pentru libertate (o mică șpagă, sau cum s-o numesc, că șantaj e urât);
  • 12 iunie 2009 – ziua în care mi-am spus (și cu voce tare? Nu-mi amintesc...) memorabila frază „nu merit să trăiesc în căcatul ăsta”;
  • 29 noiembrie 2009 – când a plecat Cami și mi s-a tăiat pe nepusă masă internetul (pentru incredibil de lunga perioadă de trei săptămâni, până a intrat în viața mea altă companie provedoare) am decis că sunt mai ambițioasă decât cred (și așa a fost, opusul iubirii nu e ura, ci indiferența);
  • 6 aprilie 1997 – mai lipseau doar câteva luni până se termina facultatea și puteam pleca, în final, după patru ani de visare, la București. Mi-a mai luat încă trei ani și ceva până să o fac, căci pe 6 aprilie s-a produs un declic (și începutul unei beții lungi de nouă ani – hai, noroc!);
  • 9 septembrie 2006 – ziua în care, după o doză de fum cu R. și T. și o așteptare de mai bine de o lună am decis, într-o unică secundă de luciditate, că n-a meritat să aștept și că mai bine renunț pe loc (n-am renunțat).
Mai departe de ‘97 nu bat, nici măcar cu aproximare de luni. Mi-e greu să-mi amintesc în ce an am divorțat (știu luna și ziua, dar asta e ușor, a fost cadou de ziua mea), când a murit tata (știu ziua și luna, dar iar e ușor, căci atunci s-a măritat Amorsito - anul cred că nu vreau să-l știu) sau Mari (știu luna și ziua, nu și anul), mamaia, tataia (iarna, dar atât), nu țin minte mai nimic. Mă înfioară că țin minte datele de mai sus, trebuie că mi-e tare greu cu ele în calendarul personal. Să-mi pun un reminder să le uit și să adaug și o notă de dead-line: până la anul pe vremea asta le voi fi uitat, n'est-ce pas?

Niciun comentariu: