Am făcut clic

Îmi auzeam dinţii scrâşnind, în timp ce parcurgeam cu viteză redusă intrarea în oraş. Pe stânga, supermarketul de unde cumpăraserăm într-o seară vinul cu care ne-am dus în vizită la V&C, mai jos, pe aceeaşi parte, birtul unde am băut prima „cafe americano” din viaţa mea, cu ajutorul celor doi-trei de la bar care bâjbâiau pe englezeşte...

Vine apoi intersecţia bine-cunoscută, traversăm calea ferată, autogara, colţul, strada, intrarea pe strada lui.

Sunt demult înţepenită în scaun, husa e totuna cu spatele meu, privesc cu ochi mari locurile pe care le ştiu atât de bine, pe care le-am bătut de atâtea ori cu piciorul, comunic, intuitiv „la stânga”, urmăm micul sens giratoriu şi coşmarul continuă: magazinul, barul unde ne adunam, văd cu coada ochiului piaţa, copacii mari cu coajă albă (nu-mi amintesc cum îi cheamă şi nu mai am pe cine întreba).

Găsesc benzinăria (era unde o ştiam), oprim, intru, ca în transă şi plătesc, uitându-mă apoi ca o proastă la bonul pe care scrie „Las Gaunas” (numele cartierului, nu înseamnă nimic). Când ne suim în maşină îmi amintesc, intuitiv, pe baza unor amintiri pe care le sperasem uitate, care e drumul spre Burgos (îl făcuserăm odată, dar după vreo 20 de km ne certaserăm şi ne întorseserăm...).

Gata, am scăpat. Respir adânc după ceva vreme, trimit esemes la Amorsito, mi-aş şterge lacrimile, dar nu curg, sunt doar pe dinăuntru. Nu le vede nimeni.

Apoi începe din nou caruselul, acelaşi carusel pe care-l credeam terminat. Cu un mesaj inocent: „Am trecut prin oraşul tău, m-am gândit la tine şi sper că totul îţi merge aşa cum ai plănuit”. Clic, clic! Şi clic! 
Să aşteptăm deznodământul, zic, altă soluţie oricum nu e.