Tac, o vreme, tac

Să spunem, doar să spunem, să pretindem, cum ar fi, că de această dată, luăm lucrurile în uşor. Şi că nu e sfârşitul lumii şi că... tac.

Poate, doar poate, lucrurile vor fi altfel, într-o zi, vor fi într-o lumină adevărată, de soare, poate, într-o zi, duşmanul nu va mai fi înăuntru, ci afară. Poate.

Dincolo de ce aş putea face şi spune, dincolo de panica pe care o simt la trecerea zilelor, rămân eu, cu tot ce am mai bun şi mai rău (în ultima vreme tot mai rău) pe dinăuntru. Şi cu mine în gând mă culc, cu mine în gând mă trezesc. Nu mai e nimeni vinovat – şi văd, deja radiografia e atât de transparentă - că văd că sunt doar eu acolo. Şi cum să fac să-mi placă, tot mai mult, zi de zi, de mine?

Dacă m-ai pus la perete, va trebui să aleg, să trimit un sms sau să dau un telefon. Trebuie să aleg între destinaţii în timp, între limbi, între semnificaţiile aceluiaşi cuvânt. Şi acelaşi cuvânt înseamnă mult, sau puţin, depinde de unde îl pun. Iar acelaşi cuvânt poate să taie ca o sabie sau să vindece ca un pansament. Dar nu e cuvântul meu, e cuvântul pe care-l aştept. Şi pe care nimeni nu-l mai spune.