Nu pot s-o citez exact, căci am purtat-o de la serviciu, pe messenger, deci e arhivată acolo (dacă-i trece cuiva prin cap să se îndoiască de autenticitatea ei).
Enervată de situaţia absolut penibilă în care m-am pus singură-singurică acceptând o nouă relaţie nedefinită, complicată şi interesantă cu un tip la fel de complicat şi interesant (definit e, săracu’, poate chiar în exces), îi comunic uneia dintre prietenele mele că sunt „neagră de supărare”. După ce râdem o tură de nefericita alegere a cuvintelor, îi explic cine şi de ce m-a scos din minţi şi decidem, a catralioana oară, de comun acord desigur, că „bărbaţii au alte butoane decât noi” şi că nu are absolut nici un rost să încercăm să-i înţelegem sau să ne imaginăm ce le poate trece prin cap.
Ei, şi în acest minunat context de înălţare sufletească, eu zic că mai bine ne-am da un termen limită până la care să mai încercăm să coexistăm în arii restrânse (relaţii de cuplu, cum ar veni, cu sexul opus), după care să ne căsătorim una cu alta. Ea a zis că mi-a propus demult, dar eu nimic (şi citez: „Batman, batman” – ofer detalii suplimentare asupra acestui important reper cultural în viaţa mea şi a prietenilor mei, doar dacă e cazul, desigur). Şi când i-am zis că peste 10 ani (adică la 45 ai mei) voi fi având, probabil, şi cetăţenie spaniolă, ea zice: „Păi da, să mă scoţi şi că mă mărit cu tine din interes”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu