What is it that you really want?

De mai bine de un an (să fiu corectă, de un an şi câteva zile), mi se transmite (nu râde!, n-am greşit exprimarea, ci chiar „mi se” generic, pe mai multe căi) că trebuie să-mi doresc ceva ca să pot avea.
Coincidenţele sunt prea mari ca să mai fie doar coincidenţe. Nu sunt, ştiu deja.

Acum un an, Fairy mi-a demonstrat că dacă îşi pune o dorinţă, i se împlineşte - şi, crede-mă, era cea mai puţin plauzibilă dorinţă, care implica îngenuncherea unei puternice convingeri ale mele (iar eu sunt relativ fixistă, mai ales când vine vorba de dansat) şi încă nişte elemente exterioare care nici de atunci, nici până atunci nu se aliniaseră. Şi i s-a împlinit. Mi-a spus cum face şi m-am distrat, mi s-a părut caraghios, dar mi-a intrat în cap. Am testat principiul cu dorinţe mai mici (nu, nu şi „mai mari”). Ei bine, funcţionează.

Pe parcursul anului care a trecut - un an de puternică transformare personală – „trucul” pe care Fairy mi l-a împărtăşit mi-a sărit în cale din mai multe direcţii. Apoteotic, cumva, s-a manifestat în întrebarea pe care un băiat mi-a adresat-o: „Have you ever wanted something badly? So badly that you would do anything to fulfill that wish?”
Am zis că nu, căci era adevărat. Mie viaţa mi-a „ieşit”, uneori şi împotriva voinţei mele (episodul cu mutatul la Barcelona se încadrează clar aici!), am avut „noroc” şi visele mi s-au împlinit. N-am luptat niciodată pentru nimic, nici măcar pentru iubire. Mi-a fost tot timpul teamă, jenă, lene, lehamite să o fac. Şi mi s-a părut că dacă merg mai departe, simplul gest de a face pasul înainte înseamna că am reuşit (deşi, sinceră să fiu, mă gândesc la reuşită doar de puţin timp, maxim un an şi jumătate).

Acum aproape doi ani, când mă simţeam rău de tot (din ăla ancestral, fizic, care nu trece cu nimic - era să zic nici măcar cu sex - dar chiar aşa e, nici măcar cu sex, căci da, eu sunt acel gen de persoană), mi s-a recomandat (professional advice, da?) să identific momentul în care m-am simţit cea mai fericită în viaţa mea, când mi-a plăcut la nebunie de mine, când am fost împăcată cu tot ce fac şi tot ce simt. Mi-a luat timp să-l identific, dar am făcut-o, eventually.
Şi l-am reprodus – ştiu că pare incredibil – dar chiar l-am reprodus. Să zic că am făcut-o cu puterea minţii, ar fi prea mult. Nu, nu cred că e doar meritul meu.

Trăiesc ce am trăit acum mulţi ani, practic în aceleaşi condiţii, sunt înconjurată de oameni incredibili cărora le-aş dărui (chiar de mai multe ori, dacă ar fi nevoie) sufletul meu, zâmbesc şi sunt creativă. Sunt eu însămi. Ce drum lung a fost până aici!

Şi chiar acum, după ce am ajuns, a apărut (din nou, desigur) răscrucea. Aceeaşi, deşi încă îi lipseşte un element, dar parcă îl văd venind... Dacă apare şi ultimul element care-mi reproduce tabloul (cum se poate, cum se poate, mă întreb în fiecare clipă), ce fac? Aleg la fel? Sau o iau pe celălalt drum, cel greu, mai sinous, mai încâlcit şi mai interesant (fără îndoială, mai interesant!), cu care e de luptă, nu glumă... Sau stau liniştită, zile, ani, şi trăiesc cum am mai făcut-o? Sim spune că e bine să faci de fiecare dată noi greşeli, nu să le repeţi pe aceleaşi. Sunt, desigur, de acord. Dar nu-i cam greu? Nu ştiu, că n-am încercat niciodată să o iau pe drumul sinuos, dar zău că pare greuţ.

În fine, dacă ai ajuns până aici, îmi cer scuze pentru „poluare”, dar îmi trebuia pusă pe hârtie şi, până la urmă, e blogul meu. Care se pregăteşte să se transforme într-unul mai... adevărat, pe care-l voi numi „Telegrafului 101”. Unde am fost eu cea mai fericită.