Am fost comandant de unitate mulţi ani, probabil toată şcoala generală, începând cu clasa a II-a, când m-au făcut pionier. Iar pentru că să vorbesc a fost întotdeauna singurul lucru pe care l-am făcut bine, am fost repartizată la comisia de propagandă în cadrul grupului organizat pe oraş. Înainte de fiecare şedinţă „de lucru” la care trebuia să particip, tata începea: „Tăticule, dacă spui acolo, la pionierii tăi, că eu ascult Europa Liberă, or să mă închidă securiştii ăştia”. De speriat, nu m-a speriat niciodată, şi nici să mint nu prea mă descurc, aşa că presupun că s-a nimerit să nu-l dau de gol, nu oi fi făcut-o intenţionat. În fine.
Pe 16 decembrie ’89, a sunat tata la noi (erau deja divorţaţi părinţii) şi a spus ceva de genul „Am auzit la Europa Liberă că s-a întâmplat ceva la Timişoara”. Şi cam atât. Timişoara pentru mine era locul unde făceam hărţi ale grădinii casei cu vară-mea, unde mergeam la matinee de desene animate în parcul... Justiţiei, cred (pe colţ, era în ultima vreme – vorbim de anii 2000 – un biliard, cinema Parc, dacă-mi amintesc eu corect), nişte Lolec şi Bolec, unde locuia mama tatălui meu şi restul familiei sale. Ei n-au fost de găsit la telefon până pe 22 decembrie, dacă nu mă înşel.
După ani, în ’93, aveam să mă mut acolo, să mă apuc de jurnalistică, din pasiune, să cunosc Timişoara şi Banatul. O experienţă care trebuia trăită, Timişoara va avea întotdeauna un loc special în inima mea. Un om care a fost mai aproape decât mine povesteşte momentele acelea cam aşa.
Următoarea mea amintire e cu Duni, cu care ne-am dus la primăria din Braşov (CC, pe atunci) să scandăm şi noi. Să fi fost un 22 decembrie? Au pus tunurile de apă pe noi aşa că ne-am întors repejor acasă – iarna la Braşov sunt grade sub 0.
