Urmare

Azi am primit un e-mail de la D. care-mi zice că are nevoie de inspiraţie ca să nu-şi închidă blogul. Mda. Eu nu-l închid, trec doar printr-o fază în care nu prea mai scriu.
Nush ce m-a apucat azi de mi-am făcut curat prin e-mailurile de pe yahoo, cele din sent (pe alea care ştiam că o să mă enerveze le ştersesem demult, ordonându-le după destinatar, dar pe astea după dată, nu m-am mobilizat). Ce emoţie! Primul e-mail trimis de aici (oarecum, din Spania, după imigrare, dar nu din Barcelona, căci nu aveam net acasă) e pentru Amorsito. Apoi urmează o serie de e-mailuri pentru o grămadă de prieteni, povestiri despre creveţi (pt. Robert, în traducere, mâncare cu ochi) şi alte minunăţii cu care îndeletniceam la început (apropo, am scris pentru România aproape tot timpul acela, doar în amintire pare fad şi plicisitor şi stresant tot ce mi se întâmpla).
Am şters fără ezitare e-mailurile care conţineau CV-uri şi am descoperit, cu stupoare, că la două luni de când m-am mutat în această ţară deja aveam un job (în amintirile mele durase o veşnicie!), o amică irlandeză şi un blog.
Mie acele două luni mi s-au părut infinite, ce ţi-e şi cu răbdarea omului. Mă întreb foarte serios dacă aş fi fost în aceeaşi stare de depresie şi nefericire acum... Nu-mi mergea rău, dar Barcelona începuse, săraca, rău. Atâta tot!

PS. Am păstrat toate e-mailurile către prieteni, o să le public pe aici, fără dată. În timpul scurs de atunci, două dintre prietene, destinatarele mesajelor mele, nu se mai numără printre apropiaţi. Cumva, îmi pare rău, dar nu foarte.

Later update (10 minute mai târziu): m-am răzgândit, le pun dată.