.

Ştiu că sunt propria mea problemă, ştiu că sunt ani buni de când nu m-am mai iubit cu adevărat (probabil din momentul în care i-am spus băiatului pe care nu l-am uitat niciodată, aceluia care îmi apare în minte în momentele de singurătate care dor, în care mă întreb cum ar fi fost viaţa mea dacă...., când i-am spus, ziceam, acelui băiat că nu-l iubesc).
Când îmi fac un portret ideal mă imaginez întotdeauna eu cea de dinainte de acest moment, cea îndrăgostită de mine însămi, inconştientă de frumuseţea şi inteligenţa mea, doar o fată cu talent la scris şi cu prieteni, cu curaj şi cu optimism. „Aşa am fost cândva?” mă aud întrebându-mă şi mi-aş dori să pot răspunde cu „nu”, căci nu-mi vine să cred că nu mai sunt.
Am regrete, am mustrări de conştiinţă, îmi doresc să pot da timpul înapoi – toate aceste sentimente dureroase şi triste care nu mă lasă să privesc în viitor. Mi-e grozav de ciudă pe mine, când dau căutări pe google după numele meu şi descopăr că scriam articole minunate, care pe alţii îi inspirau – acum nu mai reuşesc să mi inspir nici pe mine însămi. Mă uit în oglindă şi nu recunosc nimic. E acolo o fată cu ochii goi, o fată care arată bine, care şi-a pierdut întrebarea din priviri. Şi mi-e şi mai ciudă. Mă vreau înapoi. Fac scenarii paranoice, mă afund într-o mocirlă de sentimente, arunc în stânga şi în dreapta cu supoziţii şi prietenii mă ascultă.
Când rămân singură, îmi scot din sertare impresiile, revin la nebunia mea, ştiind că nimeni, chiar nimeni, nu va putea înţelege vreodată ce spun. Pentru că nici eu nu înţeleg şi nici n-am încercat. Până acum. Tot îmi face impresia ca mă regăsesc, că pornesc spre ceva, că voi ajunge undeva, îmi spui că e o reacţie chimică (numită depresie) care poate fi explicată, recurg la artificii („să nu mai beau, că-mi face rău”), dar adevărul e în altă parte. Nu sper să mai ajung odată la adevărul ăla. Dar, nu se ştie niciodată (cum atât de mult îmi place să-mi spun).