Dar nu le-am înţeles niciodată. Tata avea caseta asta în maşină (casetofonul de maşină avea obiceiul de a "roade" benzile, aşa că nu băgam în el orice casete, erau "definite": pentru drum) şi o ascultam, la variaţie cu Izvorinka Milosevic şi cu muzica italiană (Albano şi Romina... etc.) pe drumul de 400 de km între Braşov şi Timişoara, în fiecare vară, dus-întors (Cri, tu-ţi mai aminteşti?).
În timp ce scriu rândurile astea lălăiesc prin casă versurile, înţelend doar cuvinte separate, nimeni nu mi le-a tradus vreodată. N-aş fi crezut că după mai bine de 20 de ani sunt capabilă să mi le amintesc (bine că limba germană am uitat-o ca pământul, dar îmi amintesc versurile de la Lepa Brena!!!). De când cu imigraţia asta îl înţeleg mai bine pe tata care dovedea o melancolie profundă faţă de oraşul copilăriei lui, Timişoara, faţă de multiculturalismul în care crescuse, faţă de limbile străine pe care le vorbea încă de mic. Până la urmă, aşchia nu sare departe de trunchi (nu la limbi străine mă refer, la care sunt un dovedit anti-talent).
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu