Jos şi sus

Mi-a spus cineva de curând o poveste: că atunci când eşti la pământ trebuie să stai liniştit acolo şi să înveţi din tot ce ţi se întâmplă. Că, după părerea lui, aşa e viaţa: sus, jos, dar că majoritatea oamenilor când sunt jos se luptă să fie iar sus şi nu învaţă nimic din pilda ce li se oferă când sunt la pământ. El a produs filosofia asta în vreme ce îşi făcea meseria, cu camera de filmat pe front, în războaiele lumii. Desigur, eu nu sunt în război decât cu mine însămi.
Că sunt jos, n-am absolut nici o îndoială, lucrurile au mers din prost în mai prost: trebuia să împart apartamentul cu cineva care s-a răzgândit în ultimul moment, ceea ce m-a făcut să pierd, dintr-un foc, nişte bani, şi mult timp să caut – repede – alt loc de locuit. Am găsit, nu perfect, dar tot e ceva.
Ca să mă mut, mi-am luat o zi liberă, pe care mi-am petrecut-o în pat, căci am fost răcită cobză. Prietena care trebuia să vină cu maşina luni, să mă ajute la mutat, a vândut-o sâmbătă. Am închiriat o maşină, dar, din cauza aceleiaşi răceli, am fost nevoită să-i cer fostului meu iubit să facă pe şoferul, căci frisoanele nu-mi permiteau să conduc prea bine.
După al doilea transport de lucruri de sus în jos, de la etajul 7, ascensorul s-a stricat, lăsând televizorul – piesa de rezistenţă – sus, în casa veche. Am executat transportul numărul 3 – cutiile cu cărţi, evident, rămăseseră printre nefericitele care au fost coborâte pe scări – la ora 10 seara, când nu-mi mai simţeam nici mâinile, nici picioarele, şi când şi-a amintit şi stomacul – fix atunci – că am uitat să-i dau de mâncare toată ziua.
La culcare, am făcut un duş jumătate fierbinte, jumătate rece ca gheaţa, căci boilerul s-a oprit pe parcurs. După o ultimă ţigară fumată pe balcon, când am tras ruloul în jos – să nu mă vadă toţi vecinii cum dorm – el s-a precipitat spre jos prăvălindu-se la podea cu totul (şi închizându-mi şi ţigările prizoniere afară). Azi e mare nevoie să vină cineva să-l repare, căci mâine vin oamenii cu maşina de spălat care, evident, se va instala pe balcon.
Considerând eu că acestea sunt suficiente şi recunoscând că nu m-am opus nici o secundă stării de fapt, ci am luat-o ca atare, căutând soluţii, mărturisesc că am învăţat ceva: că nu ajută la nimic să te enervezi. Ceea ce nu înseamnă că nu-mi vine să plâng de ciudă, dar mă abţin, că mâine cine ştie ce mai vine.
Să fiu anunţată, vă rog, când vine urcuşul spre în sus, căci altfel mă ia pe nepregătite şi n-o să mai ştiu cum să-l tratez (poate, Doamne fereşte, îl confund din greşeală cu ceva rău).