So alive!

O prietenă de-a mea imigrantă (şi ea) mi-a povestit că timp de un an de la mutarea peste hotare a aşteptat să se întâmple ceva. Aseară mi-a trecut prin căpăţână că eu acum am început să aştept, iar azi am avut clarificarea: da, aştept să se termine transformarea, să mă găsesc într-o zi pe mine însămi mai frumoasă, mai deşteaptă, mai calmă, mai răbdătoare. Ce mă înspăimântă, însă, este faptul că această nouă „eu” va avea alte tâmpenii în tărtăcuţă, care vor trebui şi ele, la rândul lor transformate în altceva şi tot aşa. Prin caruselul ăsta nesfârşit care mă înnebuneşte în clipele de beţie sau de maxim romantism, mă privesc într-o oglindă spartă, bucăţită, şi nu mă pot opri să mă întreb: de fapt, de ce-aş vrea să se termine, când eu doar aşa mă simt VIE?