Violența de gen

M-am trezit cu o zi mai târziu (25 noiembrie e ziua internațională de luptă împotriva violenței de gen sau în familie, cum s-o spune), dar țin să pun linkurile și cifrele astea.

Să descopăr că în Spania violența împotriva femeilor se manifestă la un nivel atât de ridicat a fost de la început un șoc pentru mine. El s-a adâncit când am început să văd cum sunt tratate femeile aici și că nu există absolut nici un semn de schimbare.

Harta violenței de gen (Spania 2010).
Arhiva El Pais pe tema asta (graficul din 2004 e șocant, violența crește, nicidecum nu scade).

Și pentru că cifrele nu înseamnă nimic dacă nu se compară, puțină Românie. Desigur, populația Spaniei e de două ori mai mare decât a României.

Cam astea sunt campaniile pe care eu le-am văzut în cei patru ani de imigrație. Nu sunt un geniu publicitar, dar pot să-mi dau cu părerea dacă au sau nu impact. N-au.

România mea

Nu-mi găsesc somnul. M-am întors în toiul nopții acasă și am găsit un offline de la o amică: „gata, ți-am citit și comentat, să dea cu pietre și în mine, dacă e cazul”. Mi-a stat inima în loc. A apărut articolul.

Am citit cu înfrigurare cele câteva comentarii postate în cele trei ore de la publicare. Mi s-a tăiat respirația. Locuiesc de câțiva ani în altă țară și am o mare nostalgie față de România. Față de România mea. Un Brașov civilizat, o Timișoară educată și un București cosmopolit. Uitasem că România e, de fapt, alta. Dar eu tot mai sper în ea, deși chiar acum îmi lasă un gust amar. Dar trece și asta. Sper să public în curând o carte și sper să trezească cel puțin tot atâtea comentarii. Îmi doresc, desigur, o altă calitate a lor.

Locul magic

O prietenă e la Timișoara acum. Vorbesc cu ea pe mess și îi spun unde să se ducă, ce să vadă. Desigur, acolo e și mai noapte decât aici, e frig și ea e singură. Și dacă s-ar duce în Piața Unirii, nu ar vedea ce văd eu cu ochii minții: pe mine și pe Dani, tineri de tot, așezați pe banca de piatră, eu plângând pentru o iubire, el consolându-mă. În „complex”, nu ar vedea locul unde Borco a intrat în plin în mașina lui S., căci desigur s-a reasfaltat demult și s-a schimbat arhitectura. N-ar vedea nici căminul 15, unde stăteau Lucaciu și Mihoane, căci și dacă mai e, sigur nu e cum era pe vremuri.

Am rugat-o să facă o poză cu casa de pe Telegrafului 101, dar știu că mai sunt doar zidurile cum le știam. Unde am locuit eu în facultate, casa tatălui meu, e acum o tipografie.

Locurile magice mai există doar în amintirea mea.

Marea

Acum marea e la zece minute de mers cu bicicleta. Cât de mult îmi place marea...
Doar că acum mama e departe, Cri-Cri la fel, tata nu mai e deloc. Gaba stă la munte, nici vorbă să mai călcăm Năvodari-ul împreună. Dani crede că va îmbătrâni singur (spre deosebire de mine, care consider că voi muri singură), Robert a dispărut, Bogda, Borco, Alin, well, sunt și ei departe. Amorsito înfofolită în cearșaf e acasă la ea, tot departe, la fel și ceilalți oameni cu care am împărțit de-a lungul timpului, an de an, marea.

3, 2, 1, E, B

Urc în lift de la serviciu, de la etajul al treilea, căci eu acolo lucrez. La al doilea se suie o duduie care întreabă dacă cobor (liftul afară are săgeți cu urcat și coborât; în fine, da coboram). A apăsat pe toate butoanele, spre marea mea hlizeală. Și la etajul I și la Entreplanta dă să coboare. La parter (planta baja), n-a mai îndrăznit. Ce distracție, dom’le, ca pentru o zi ploioasă.

Cerul

Cerul stă aproape atârnat de clădiri, căldura ireală a vremii fără soare m-a făcut să mă gândesc că astăzi ceva-ceva se va întâmpla.

Muffin

- Un muffin de iaurt, vă rog (am pronunțat muffin pe englezește, deși vorbeam pe spaniolă).
- Un ce?
Eu mă adun și prounț pe spaniolește:
- Un muffin de iaurt (desigur, pentru ochiul experimentat, nu este nici o diferență între cele două cuvinte). Spaniolii pronunță cuvintele englezești cum se scriu, în cazul acesta, „mufin”.
- A, un muffin. Oricum nu contează cum îl pronunți, e un cuvânt fără sens.

Să vizionăm: muffin pe englezește și muffin pe spaniolește.

Apropo, că tot vorbirăm, care știți a pronunța pe spaniolește, citiți cu voce tare cuvântul „iceberg”. Eh?

Îmi place când oamenii mei se schimbă

Nu-mi place când devin niște ”plante” patetice care nu mai știu să gândească și înghit pe nemestecate ce le vând alții.

Scurtă istorie

Pe stradă, din întâmplare, te întâlnești cu rude, foști colegi de școală, foști colegi de serviciu, foști vecini. Eu, pe stradă, mă întâlnesc cu oameni pe care i-am cunoscut acum cel mult patru ani. Căci n-am făcut grădinița și școala aici, iar actualul meu loc de muncă e același de când am venit. Drept care mă încearcă o mare bucurie când dau din întâmplare pe stradă peste cineva cunoscut. Acum vreo trei ani și jumătate, mi-am întâlnit coafeza. Am sărbătorit vreo două ore, în gând, faptul că nu mă mai simțeam chiar atât de străină.

De vinete

Dintre toate mâncărurile, mi se pare că salata de vinete trece prin cea mai profundă metamorfoză: de la vinetele pârlite, care lasă un sos urât și cleios, la masa verde deschis care îmbie la înfulecare.

The nicest thing

“You’re smiling like that again. The other day I found myself smiling the way you do when you think about something; it’s a strange smile. I like it.”

Barcelona mea

Am un album pe FB pe care-l cheamă chiar așa. În el sunt fotografii de om care locuiește aici (de aproape patru ani), pe care le-am adunat din drumurile mele de zi cu zi: spre serviciu/casă, bibliotecă, plajă, supermarket, aeroport. N-am fost niciodată în vacanță aici; prima dată când am venit – o frumoasă surpriză de ziua mea de la un băiat care mă iubea – am stat la Sant Cugat și am vizitat orașul în căutare de cartiere în care ne-ar fi plăcut să locuim. N-am vizitat majoritatea obiectivelor turistice (stau lângă Sagrada de jumate de an, nici prin cap nu mi-a trecut să stau la coadă ca să intru), nici n-am făcut ceea ce fac în orașele în care plec în scurtele mele vacanțe.

Azi mi-am făcut cinste cu o experiență nouă: m-am suit în busul turistic (linia roșie) ca să văd ce văd zilnic hoardele de turiști care mă calcă pe mine pe nervi . Paranteză: turiștii sunt acei oameni care vin la Bcn ca să caște ochii la clădiri de pe pista de bicicletă, care se zgâiesc la Sagrada din mijlocul stației de autobuz, ca să nu se poată oamenii urca și coborî, sunt acei oameni care umplu zi de zi Rambla până la refuz și care se îmbată ca porcii și rag pe străzi.
Cu această ocazie, am primit un cadou incredibil: am fost singură în autobuzul supraetajat, mi-am ales locul – chiar în față, pe dreapta (m-a învățat tata să nu stau pe stânga, că sunt mai multe gaze de eșapament), drept care mi-am permis să aplaud în voie bucuria care m-a înconjurat.

M-a bătut soarele în cap pe tot traseul, turiștii s-au urcat și au coborât din teleguță, eu și bucuria mea am rămas mai departe acolo, făcând turul complet, ignorând foamea cumplită și făcând poze la niște lucruri pe care nu le-am văzut niciodată de la înălțimea aceea. Fascinant! Frumoasă Barcelona, dom’le. Mi-a plăcut experiența, dar încă nu mă simt turist, rămân la statutul meu de călător. Revin cu detalii despre alte obiective turistice (când oi avea timp).

The magic button — Make Everything OK

The magic button — Make Everything OK

Anul III

Anul III pentru mine a fost un coșmar. Dacă aș fi citit horoscoape pe vremea aia, probabil aș fi descoperit că niște stele s-au pus de-a curmezișul și mi-au futat mie direcția. Dar nu citeam, așa că am luat lucrurile cum au venit.

M-am mutat de acasă (că nu mai suportam frigul), la Otilia (D-zeu să-i dea sănătate!), cu Lucaciu. Mi-am luat micul dejun, timp de luni de zile, constând dintr-o cafea și o țigară, nu m-am dus la școală și n-am învățat nimic. Totul a culminat cu „dimineața” pe la 12 când Borco a venit cu o pungă plină cu bere pe care „să o bem”. Ba nu, a culminat cu Lucaciu și Sorin intrând în casă într-o seară povestind cum l-au lăsat pe același Borco într-un bar și s-au cărat ca șobolanii. Iar Borco a sunat la ușă în relativ scurt timp și când Lucaciu a deschis, i-a tras o directă direct în ochi (nu mai știu care, presupun că stângul, că Borco era dreptaci).

Ei, dar nu despre asta e vorba aici. Din nenorocitul ăla de an III am două amintiri superbe. Amândouă sunt cu Borco. Prima e dintr-o noapte când am băut mult, eu cu D. și cu Sorin, o sticlă de vin roșu și apoi una de alb. Rezultatul a fost o pulbere... de stele. Trecem peste cascadoriile cu Borco dând cu piciorul unei cutii de iaurt și murdărindu-și mândrețe de ciocate, și peste partea cu ei târându-mă la Bingo (unde scria la intrare că persoanele în stare de ebrietate n-au ce căuta!) și ajungem la o adunare în miez de noapte la care Lucaciu a produs sarmalele imense și celebre de Pecica. Și Borco a avut grijă de mine, deși de obicei noi aveam de el, că el era „răul”, noi eram „bunii”.

A doua poveste a anului III e cu re-re-urile. Se dusese pe copcă examenul de nu-știu-ce engleză, nu l-am luat în iarnă, vară, toamnă, începea anul școlar (ultimul) și eu eram tot în anul III. Ne-am adunat (cam în ceasul al doișpelea), eu cu Borco și cu Răducu, să învățăm. Și, când colo, ne-am petrecut toată noaptea cântând la chitară (mai mult Radu, că noi nu știam să zăngănim).

Atâta! Acest post nu are morală. E doar o amintire. De fapt, două. Și se trage de la faptul că m-a sunat Răducu azi, să-mi spună „La mulți ani!”. Și că ni se pare amândurora că am trăit vreo câteva seturi de vieți de atunci. Sunt doar vreo 15. 

De ce m-aș supăra?

Ea îi spusese lui ceva și el s-a supărat. Când am urcat eu în autobuz, stăteau deja la două rânduri de scaune distanță, ea în față, el în spate. Ea striga peste umăr, ca și cum ar fi avut o conversație absolut normală cu el. După o vreme, a tăcut. A reînceput să vorbească pe un ton blajin, spunându-i: „Vino lângă mine, Miguel.” El, nimic.

Ea insistă, dar pe un ton liniștit și ușor șăgalnic: „Hai, vino! Te-ai supărat?”. El, ridicând tonul pe măsură ce repetiția își vedea de drumul ei, nestingherită: „De ce m-aș supăra? De ce m-aș supăăăăraaa? Deee ceee m-aș supăăăăăraaaa?”.

Ea, pe cel mai liniștit ton din lume îi replică: „Hai lângă mine și gata!”. Și el a venit. Restul călătoriei și-au petrecut-o ținându-se de mână și șușotind. Aveau maxim 14 ani. 

De când...

O zi coerentă, dureroasă și rotundă cum a fost aceasta nu se putea încheia decât cu: ”For Valentina, because every day is a new life!” pe un semn de carte, din timpuri... well, din timpuri...

O zi ca oricare alta

Sunt momente în viață când totul se schimbă, când nimic din ce știai nu mai are sensul, semnificația sau culoarea pe care o aveau. Și, oricât te-ai strădui, ele nu mai pot fi schimbate înapoi. Poate că nici nu trebuie... Ce știu eu...

The guy I love…

-         never heard of Depeche Mode or The Cure before I introduced them to him (we liked, though, the same Tracy Chapman album)

-         believes that Sagrada Familia will fall into pieces because it’s too big

-         does not eat blue cheese (may be convinced to eat brie, but I believe he was just doing it to please me)

-         has limited colors of the spectrum in his wardrobe (the only burgundy t-shirt he owns is seen as an outrageous extravagance)

-         didn’t know what Tuscany is (adding Italy to it helped, but I bet not to situate it geographically

-         has loads of money, but not a plastic card to go with his bank accounts

-         has a huge punching bag in the middle of his terrace

I know

I know that someone else had my problems before me. I know that someone else find the solutions, but well, I’m just being myself, living my own life, walking at my own rhythm, healing on my own time.

Just a thought: I’ll be fine!

A person dear to my soul introduced me today to this lady singer. Check out her family tree. Nothing happens without a reason. 

Myself

See this very spot here, on my forehead? It is the exact spot where he kissed me good-bye this morning. Have you noticed how I smell? It’s funny, I know, his perfume on my skin has a different flavor then on his. See this dumb smile, half happy, half sad? It’s because I’m wondering what I am actually doing. But I will not change my place with anybody. I’m happy to be myself. 

Zău!

Opriți caruselul, lăsați-ne să coborâm, eu și prietenii mei, să fim fericiți și naivi cum eram când aveam 20 de ani și credeam că totul e posibil.

Nu ne mai dați lecții, că nu mai putem să învățăm nimic, suntem bătrâni și obosiți, vrem liniște și ne-am săturat de singurătate. Creierul ni s-a oprit în loc după primul examen pe care l-am picat, n-am reușit să învățăm nici pentru re, nici pentru re-re, lăsați-ne așa cum suntem, neînvățați. Că de fapt nu înțelepciune cerem noi, ci fericire.
Zău!

L-O-V-E

I have this idea for quite some time and I stored an empty box for weeks in order to create it. Today was the day. I've done this. It is made of cardboard covered with pages from Vogue Spain magazine (August 2011 issue). I was extra careful with the colours that lead me to the conclusion that 'V' should be pink.
The new 'thingie' resides on one of my living room tables. I lighted the candles for the artistic effect. Happy for the result (my initial idea was to spell 'read' but something just made me change my mind - what would it be?).

După 10 ani

Se spune că învățăm câte ceva din fiecare situație prin care trecem în viață. Așa o fi. Azi i s-a oferit unei colege de serviciu (în cadru festiv) un cadou și o felicitare drăguță, căci se mărită în week-end. Și în timp ce ascultam urările care i se făceau (ceva din Octavio Paz, cu căsătoria e un vertigo de bunăvoie), mi-am amintit că acum zece ani, era într-o vineri, mă pregăteam să mă mărit. Pe 15, that is.

Au trecut zece ani de atunci și cinci de când sunt divorțată; încă nu mă pot gândi la două lucruri mai benefice în viața mea decât acestea două (poate doar faptul că cineva m-a făcut să plec din țară, acum aproape patru ani), și mi s-a părut ironic că ele sunt legate de același om.

Descoperirea m-a făcut să mă întreb dacă nu cumva există oameni buni în viața noastră și oameni răi (mă refer aici la ei în sensul de „toxic”). 

Dacă e așa, o să consider că este un semn faptul că fix azi m-am apucat să închid o ușă care mă lega de alt om. Nu e rău pentru un deceniu, am realizat niște chestii dintre care cea mai importantă e că pot să accept sau nu diverse situații. Eu zic că m-am descurcat. Să bem în cinstea mea!

Ex

În urmă cu doi ani, subsemnata se despărțea, cu greu și după eforturi îndelungate care au însumat aproximativ șase luni, de un domn.

Acum vreo săptămână, într-o vineri, târziu, la serviciu, oarecum plictisită de muncă și provocată de o colegă/amică a cărei idee fixă mă scotea deja din sărite (cum că am certuri permanente cu un coleg din pricină că îl plac sau el pe mine, încă nu se hotărâse!), m-am lăsat dusă de ale tinereții valuri și i-am arătat gagicei (prin metoda „să căutăm pe google”) cine sunt cei trei foști importanți din viața mea. După ce și-a revenit din șocul produs de faptul că toți beneficiază de cel puțin câteva postări (unii mai multe, chiar cu poze, și, ce să vezi, chiar cel care merită cel mai mult să apară în poze chiar apare), începe să mă chestioneze asupra ultimului, fiind conațional cu ea, deci mai interesant.

Dăduserăm căutarea pe poze, ne-am hlizit împreună de faptul că ei sunt nu numai tipuri diferite de oameni, dar și fizic extrem de departe unul de celălalt, și gata. Tipul pe care ea mi-l scotea la fileu e doar un artist (e și el pe google, dar nu se pune). În fine, altceva vroiam să zic.

Azi am avut nește timp, și nește curiozitate suplimentară m-a îndemnat să caut pe www ca să descoper, oh, Doamne, că fostul spaniol e directorul unei direcții din regiunea lui, că face parte, adică, din guvern.

Nu de impresionată era să cad pe jos, ci datorită faptului că mi-am dat seama ce s-ar fi întâmplat dacă rămânean cu el: aș fi fost acolo, în orășelul ăla mic, despre care am aflat ulterior că face parte din „Spania profundă” (nu, nu e de bine, înseamnă că oamenii nu sunt prea deschiși la minte), făcând cel mai probabil nimic.

Și m-am felicitat (încă o dată) că m-am apărat, că mi-am ascultat intuiția și că știu să-mi ascult inima din cauză că nimic nu se întâmplă fără sens. Pam-pam!

Aspiratorul

Acum trei ani și ceva, dintr-un Carrefour, la insistențele mele ne cumpăram un aspirator (da, eram parte dintr-un „noi” atunci). L-am luat pe cel mai ieftin, din varii motive, iar cel pecuniar nu a fost cel mai important, ci a atârnat mult în balanță faptul că „unii” dintre noi nu vedeau rostul (trăiseră bine-mersi fără el, ani de zile; deh, tradiție de familie).

Aspiratorul cu pricina e un jaf, un jeg, o teroare pentru cel care-l folosește. Tubul e de plastic, din mai multe bucăți, cablul relativ scurt, roțile nu se învârt aproape deloc, ce să mai vorbim, o tâmpenie de mașinărie.

M-am mutat de două de atunci, a doua oară fiind absolut convinsă că trebuie să scap de el (cred că speram, în secret, să se defecteze naibii, să nu fie nevoie să-l arunc).

De câte ori îl folosesc mă umplu de draci, face un zgomot de-mi ridică tot blocul în picioare, huruie pe parchet și „trage” greu (praf de pe parchet, da?, nu chestii elaborate de pe mochete și alte bălării).

Azi, luptându-mă pentru a catralioana oară cu el am avut o revelație: sunt masochistă, zău, să mă pun singură (sau să mă complac – ce cuvânt potrivit pentru situațiile în care mă afund singurică!) în situații repetitive care mă scot din fire.

Așa că mă voi duce să-mi cumpăr aspirator, ce pisici! 

La Douleur Exquise!

There is someone in my life who is not the one. The pain of letting go is probably equal with the pain of caring on. This is just in case you were wondering what I’m doing lately.

Oh, and the little voice inside my head that pushed me on watching “Sex and the city again”... Well, I cannot make up my mind if it is a friendly one or... 

Se aude? Se vede?

Îmi bate inima egal: țac-țac!

Mda

Am stat în aeroport ca proasta, duminică, vreo două ore și jumătate, așteptând ca personalul de la ground force să-mi aducă o carte uitată în avion. Mi-au zis că durează 20 de minute... În fine.

Cât am zăcut pe acolo, cu picioarele pe troler, m-am uitat la spectacolul uman. Și mi-a atras atenția o fetiță cu multe codițe care alerga de bezmetică (și de plictiseală) prin fața ghișeelor. Duminică știam și cum o cheamă, dar am uitat.

Azi dimineață, în drum spre serviciu, când să traversez, văd fetița. Mi s-a părut cel mai normal lucru din lume. I-am zâmbit. Eu! I-am zâmbit unui copil necunoscut, pe stradă. Aș putea să mai dau câteva detalii despre aspectul ei exterior, dar presupun că e oarecum inutil. Pe principiul „ai grijă ce-ți dorești...”.

Food for thought

I don't know how many of you have met people that quote from the Bible. It is the first for me, it impresses me because it all comes to me in a really unusual situation.

So, "I am that I am" belongs to... God. I'm tempted to initiate a poll in order to find out how many knew who's answer was that - I assumed it was a quote from a famous philosopher and I was obviously wrong.

Vs.

Diferența dintre a-ți dori ceva ce n-ai avut și a-ți dori ceva ce ai avut e imensă. Vorbeam azi cu cineva despre asta. Concluzia la care am ajuns că e mult mai trist să fi pierdut ceva și să încerci să recuperezi decât să cauți ceva despre care ai anumite... impresii.

Nu mai conduce nimeni toată noaptea...

N-am mai ascultat demult muzică pe stradă, dar de vreo două săptămâni mi-am scos ipod-ul de la naftalină (i-am dat un an și câteva luni de pauză, ceea ce e de bine).

 Motivele pentru această mișcare ar fi două:
- primul și cel mai important poate fi definit printr-un citat pe care l-am găsit aiurea pe net, dar care cuprinde cu vârf și îndesat ce aș dori să spun: This is not the life I've ordered!
- al doilea are o explicație foarte pământească: m-am mutat într-un apartament de unde trebuie să iau autobuzul ca să merg la serviciu (după un an jumate de stat la zece minute pe jos de birou, se vede o micuță diferență), iar dimineața, la prima oră (a mea, nu a tuturor), când eu încă dorm pe picioare, mijlocul de transport e plin de oameni care urlă (da, știu, locuiesc de trei ani și ceva aici, ei bine, încă nu m-am obișnuit cu modul lor de a produce mult prea mulți decibeli într-o conversație prietenească).

Și dacă tot am făcut manevra, am dat peste I drove all night, melodie care are o rezonanță absolut specială pentru mine.


Cu mulți ani în urmă (când eram eu tânără, aș putea adăuga), în 1994 mai precis, un băiat care mă iubea s-a suit în mașina proprie și personală la Timișoara, la vreme de seară, hotărât să se trezească dimineața alături de mine (care eram bine-mersi la mama, la Brașov, sărbătorind Paștele).

Ceea ce a și executat, fiind el însoțit de nici o hartă (de unde și micul ocol pe care l-a făcut pe la Râmnicu Vâlcea), însă de o mândră casetă pe care își înregistrase această piesă. Doar această piesă!

Pe la 2 noaptea a sunat telefonul fix în casa mamei mele; era el, ajunsese în Brașov, i-am explicat cum să vină la intersecție la Zizin și când am coborât să-l adun, era parcat pe trotuar, cu melodia la maxim izbucnindă din difuzoare.

Îmi aduc aminte foarte bine sărutul din acea noapte; m-a mușcat de buza de jos. Ce vremuri!

De pe vremea când eram un mic geniu

Am găsit această bucată de text, copiată dintr-un caiet vechi. Să tot fie de prin '95 - '95. Pot chiar să mă citez pe mine însămi, căci sunt, practic, un clasic în viață!


"Cu întârzierea-mi caracteristică – datorată stupidităţii feminine – am descoperit că piesele de puzzle pot fi aşezate şi în alt fel decât cel prevăzut de regulament. Dacă nu se îmbină perfect, ele pot fi ajustate, cu condiţia să lucrezi şi la una şi la cealaltă – pentru a păstra un echilibru de forţe. O altă soluţie ar fi (atenţie: se aplică numai în cazul pieselor identice!) aşezarea sub formă de turn, şi anume, una peste alta. Prin petrecerea unei perioade îndelungate de timp în această poziţie, trăsăturile caracteristice ale celor două piese se vor amesteca. Riscul este că ele ar putea să devină interdependente. Dar puteţi, oricum, încerca. Succes!"

Diferența

Ia să vedem, care sunteți deștepți pe aici. Ce diferență e între:

-         știu ce-ar trebui să fac

-         știu ce nu ar trebui să fac

-         știu ce să fac să-mi fie bine

-         știu că nu fac nimic din cele enumerate la celelalte liniuțe.

Hehe!

Happy 1st of July, people!

The 5 stages of grief

1. Denial
2. Anger
3. Bargaining
4. Depression
5. Acceptance

Leapșă

Bear with me, e prima pe care o preiau.

1. Go to the fourth folder in your computer where you store your pictures. (nu trisati!)
2. Pick the fourth picture in that folder.
3. Explain the picture.
4. Tag 4 people to do the same.

Emoțiile mele nici nu se compară cu cele pe care le-a încercat Kalimero când mi-a dat leapșa și eu m-am conformat și am deschis al patrulea folder.

Al patrulea folder nu era de fapt al meu, l-am recuperat de pe partiția celuilat user de pe fostul (cuvânt-cheie) laptop. Poza e însă făcută de mine, la Atena, în 2006, la sfârșitul lui iulie. Se schimbă garda, nu mai știu unde, presupun că la parlament/guvern.

Later update: Tocmai mi-am dat seama (în timp ce făceam duș, am idei geniale când fac duș) că această fotografie are o semnificație specială: este din prima mea excursie adevărată, de turism, la câteva luni după divorț (technically, nu eram nici măcar divorțată).
Reprezintă un început de drum incredibil de frumos...

Pentru că m-am distrat, trimit mai departe la Mihaela (Catwoman), Elf, Pinocchio, Anto și cui o mai dorește.

Copilul zânei

Prietena mea Fairy are trei copii (de vârste diferite, evident – pentru cei care nu dețin copii, cum sunt eu, asta nu e chiar o chestie evidentă – în fine, ce rost are să ne încurcăm în detalii). Ce mă surprinde pe mine la viața ei e că este normală. N-o aud vorbind tot timpul despre copiii ei (cei care mă cunosc în persoană știu cât de „tolerantă” sunt eu cu mămicile care mă căpie cu cât de minunați sunt copiii lor!), are o viață absolut calmă și fără excese (ea și soțul merg adesea în excursii, singuri, fac chestii de oameni maturi).

Dar nu asta vroiam să spun, ci faptul că unul dintre copiii ei (copilul numărul doi, Mara), mă fascinează în absolut. Cică are o personalitate puternică, distinctă, că nu se lasă convinsă cu una cu două de nimic și că nu și-ar pune pantaloni nici dacă ai pica-o cu ceară.

Nu mai știu câți ani are și nici n-am cunoscut-o personal, dar sunt absolut fascinată de ea. Nu, nu-mi doresc un copil ca ea, ci mai curând o combinație de copii pe care i-am cunoscut, între care Tania ocupă un loc important. Nu știu ce m-a apucat, acest post nu are legătură cu nimic. 

Strip dance

O fată pe care o știu tocmai a suit pe fb un video în care e spectacolul ei de final de curs de strip dance. Ce mă tot căpiați cu salsa, dans din buric și alte dude? Ăsta e un curs util și folositor. Zău!

PS: Pentru întrebători, are 20 și ceva de ani și e gay. Fata, nu dansul.

Am visat...

...azi noapte că lucram ca ziarist la un cotidian, alergam zi-lumină și scriam (asta pentru că am dat pe Facebook ieri peste niște poze ale unor foști colegi de la Timișoara și mi s-a făcut dor).

Când a sunat ceasul și m-am trezit am vrut să închid repede ochii ca să nu se termine visul.

Cică să scriu!

Camelia zice că să scriu, și, deși eu susțin sus și tare că nu pot, ia-mi dă în cap cu diverse, cum ar fi asta: ‎”Coincidences are just another name for God acting incognito”.

Ce aș putea eu să răspund la așa ceva? Că am obosit de atâtea coincidențe, că nu mai vreau să văd semne, că nu mai am chef să traversez pe partea cealaltă a străzii ca să nu mă întâlnesc fix cu familia aia cu un copil mic drăgălaș (să-l mănânci, nu alta, cum mănâncă unii ciocolată!), că nu vreau să mă mai gândesc, că trebuie cumva să se termine caruselul ăsta, că de când mi-a împrumutat metafora (ea, Camelia), îmi aud în permanență zgomotul din cap (și a trecut prea mult timp de când îl am și aproape la fel de mult de când nu-l mai pot suporta) și că doresc să văd cum se limpezesc apele (nu, nu să se separe, ca în Biblie, că iar mă enervez).

Ce aș putea eu să scriu, cum zice ea? Că dacă pun cuvintele pe hârtie, ele se pot transforma în realitate (ca și cu apartamentul, care e la Sagrada și are lumină, dar n-are balcon – cum scrisesem, tot la îndemnul ei – dar nu le poți avea pe toate, nu?) și mă pot mușca de fund când mă aștept mai puțin.

Ce D-zeu ar mai fi de scris, că prietenii mei au arhiva de mess plină de scrisul ăsta, pe care mi-l întorc pe toate (dar pe toate) părțile, și care mă roade și-n somn (i se mai pare cuvia funny că sâmbătă dimineața intrase un porumbel în casă?) și care nu mă lasă să mă concentrez nici măcar la cele mai mărunte acțiuni (dacă o să cad în cap de pe bicicletă într-o zi să se știe măcar că d-aia am căzut, de la scrisul ăsta pe care mi-l înșir în cap de atâta timp).

Scriu pentru blog, că aici mă citesc oameni și nu toți știu despre ce vorbesc și nu toți îmi sunt prieteni și unii mă judecă, dar pot să scriu doar aici, că dacă aș scrie în caietul meu roz (roz, da, roz, că nici acum nu înțeleg cum de l-am cumpărat și cum de doar în el pot scrie lucrurile importante – să nu ne mințim, n-am scris nimic, că mi-am pierdut demult încrederea în scrisul meu!) există șansa să rămână scris și să mă hăituiască (practic, în timp ce înșiram mi-am dat seama că ce hăituire mai dihai poa’ să existe ca să o depășească pe asta pe care o trăiesc?).

Cică să scriu...

Păi dacă aș scrie ce și cum gândesc, ați suna repede la amicii mei de aici și i-ați ruga să mă ducă de urgență la nebuni (nu cred să aibă „Eminescu” sau ”Spitalul 9” aici; da’ chiar aș putea să mă interesez cum se cheamă, se vedem dacă e măcar comparabil).

Dacă aș scrie ce și cum gândesc s-ar bloca serverul oamenilor ăstora de la Blogger și traficul meu s-ar urca sky high, căci aș scrie o incredibilă istorie de amor și aș deveni celebră cu ea, ceea ce, nu-i așa, e de neacceptat, căci cine (doar nu eu!) și-a dorit toată viața să se facă scriitoare?

Dacă aș scrie ce și cum gândesc ar trebui să menționez că se strânge cercul, că niciodată în viața mea n-am auzit atâtea referințe la divinitate și la manifestarea ei pe pământ câte mi-a fost dat să aud în ultima vreme și că niciodată lucrurile nu s-au întâmplat mai abitir ca acum (căci, nu-i așa – care știe citatul din Biblie să mi-l spună – fiecare zi aduce cu ea ceva neașteptat), lăsându-mă în același timp mască și interzisă.

Și aș mai scrie că există semne, că nu e bine să mânii pe nimeni și că atunci când mi-am zis că a venit timpul iertării – ce fază! – el chiar venise, practic împotriva voinței mele.

Și dacă aș mai scrie, m-aș rușina să spun că horoscopul o nimerește, că dacă am supărat pe cineva acolo sus la ora 13 și 12 minute, el m-a anunțat că a luat la cunoștință la ora 13 și 20 de minute de mânia mea și mă va fi fript pe toate părțile până când voi fi înțeles că eu fac bine și nu rău și că trebuie să am CREDINȚĂ (știu că am scris cu majusculă, n-am greșit).

Dacă aș scrie, ar trebui să menționez că ceea ce mi-a spus Bogda într-o seară în fața unui chioșc de țigări din Cluj-Napoca mi se învârte prin cap în aproape fiecare minut și că îi mulțumesc că s-a gândit să-mi împărtășească acest fapt (că am uitat să fiu spășiți, că trebuie să ne regăsim frica și să nu ne mai credem infailibili, căci chiar nu suntem...).

Dacă aș scrie, ar trebui să spun că nici bateria de la laptop și nici foile din caiete și nici pasta din pixuri nu mi-ar fi de ajuns să exprim câte țin în mine de atâția ani și că mi-e o frică incredibilă să le las să iasă, că cine știe unde ajung (poate chiar să am ceea ce-mi doresc!).

Dacă aș scrie, literele mi s-ar transforma în linii roșii, aprinse, de la ardoarea cu care-mi doresc ceea ce nu mi-am dorit niciodată în această viață...

Și dacă ar mai fi să scriu ce gândesc, ar trebui să schimb limba, căci pe românește nu se potrivește și, nu-i așa?, eu fiind însă româncă până la capăt.

Și dacă ar fi să mai scriu ce gândesc, acum că mi-a trecut furia, poate chiar aș scrie pe bune și poate chiar mi s-ar împlini dorința nebunească și nepotrivită care mă bântuie atât de puternic încât chiar mi-a trecut prin cap să fac o mică manevră secretă care să-mi ofere măcar jumătate din tabloul visat.

Așa că nu mai bine stau eu liniștită și mă uit la un serial – două, îmi plâng de milă și încerc să uit că am puterea de a-mi controla viața? Pentru că încă trăiesc pe principiul „așa ceva nu mi se poate întâmpla tocmai MIE”.

2008

Făcând curat prin e-mailuri, am găsit asta (ianuarie, 12, 2008):

Daniel added you as a friend on Facebook.  We need you to confirm that you are, in fact, friends with Daniel.

Cum se cucerește o femeie

Se ia o femeie cu aspect exterior plăcut, ceva creier în cap, un strop de imaginație și vreo doi de umor și se lasă singură în lume (în căutarea jumătății). După doi ani de încercări, se întreabă muierea cu pricina ce a priceput. Și a priceput cam următoarele despre cum se cucerește o femeie.

Modelul 1: romanticul

Scrie mesaje fabuloase (uneori greu de priceput și de digerat), face o adevărată obsesie pentru aspectul meu exterior, necontenind cu laudele (desigur, într-o țară în care „guapa”, „reina” și „flor” i se zice, fără discriminare, absolut oricărei femei, încep să mă întreb dacă epitetele au vreo valoare.

Se supără dacă nu pot să mă văd cu el (că am și eu viața mea), nu pricepe că în final m-am plictisit de atâta pisiceală și monotonie, n-ar veni cu o idee mai creață (de la comandatul la restaurant până la destinații de week-end) și mă va urî forever.

E, practic, inofensiv, și se nimerește de obicei să fie prezentabil (dacă nu chiar frumos), bine îmbrăcat, cu mașină și maniere. O amintire plăcută (am două la activ).

Modelul 2: pisălogul

Cuvântul spaniolesc „pesado” prezintă foarte bine acest tip de bărbat (nu l-am pus pe locul întâi căci m-am gândit să folosesc un soi de ordine cronologică bazată pe propria-mi experiență, dar aș fi putut, foarte bine, căci procentual e mult mai întâlnit decât frații lui). Din observațiile mele personale este genul de bărbat care ajuns pe la 30 și ceva de ani, după zero relații serioase și venind dintr-o familie în care el era „el rey” y „el guapissimo”, neputând pricepe, în acest moment crucial al vieții lui, cum de nu toate femeile (sau măcar eu, cea din fața lui) nu se prosternează la picioarele lui oferindu-i iubire, sex și eventual eternă recunoștință.

Trăiesc cu impresia că pot scrie pagini întregi despre acest gen (ceea ce poate că voi și face și voi deveni cunoscută ca prima autoare din România cu succes în genul chick lit, să ne înțelegem, eu nu țintesc jos).

Să reluăm. Acest băiat (bărbat nu l-aș putea numi și nu-mi cer scuze) s-a cărat de acasă când avea cel puțin 30 de ani, continuând, însă, să aibă relații strânse cu mama lui (unul dintre ei mi-a trimis într-o seară un mesaj care spunea fix atât: „Azi nu te pot suna, mă duc la părinții mei la cină”, m-am abținut de la comentarii, apreciind, desigur, locul de negocieri pe care tipul îl lăsa – ce era să răspund?). 

Se îmbracă relativ ok (am cunoscut unul care avea chiar stil, folosea parfum și avea unghiile tăiate și curate – vă rog din inimă să nu râdeți că nu e de glumă, masculii câștigă puncte aici și doar pentru că sunt curați – știu că pare incredibil, eu încă nu m-am obișnuit!), știu ce muzică le place, ce le place să mănânce, nu știu însă să propună locuri interesante și niște chestii mișto de făcut (întotdeauna vor spune „mergem unde vrei tu”, „comandăm ce vrei tu”, „facem ce vrei tu”, ceea ce mie invariabil îmi trezește reacția „ei, păi dacă-i pe așa, fac toate astea singură, ce rost are să mai vii și tu?”). Au o mică problemă (mare, de fapt, dar zic să nu facem din țânțar armăsar) cu încrederea în sine, au nevoie de aprecieri, de complimente (eu, de exemplu, n-am, știu cine sunt și ce pot) și au reacții ciudate dacă nu li se îndeplinesc aceste nevoi (i-am zis unuia, care mă întrebase de 100 de ori dacă mă distrez cu el, că nu-s maică-sa, să mă mai scutească, și s-a deprimat grozav).

Discuțiile vor ajunge invariabil la momentul în care voi fi întrebată „Și, îți place Spania/Barcelona/Catalunia?”, la care eu voi răspunde „Nu neapărat...”, desigur, cu jumătate de gură, căci știu ce va urma. Voi fi întrebată de ce, voi spune ce mă deranjează, voi spune cele două – trei istorii în care oamenii m-au tratat ca pe un cur doar din pricina cetățeniei mele și ei se vor supăra pe mine, ca și cum eu am început.

Nu mi-a trecut niciodată prin cap să mint și să văd cum decurge discuția după aceea, dar presupun că va produce un rânjet fericit pe fața interlocutorului care, dacă se va nimeri să fie spaniol, și nu catalan, va putea să-mi arunce atât de celebra și de uzitată frază „Noi am fost cândva un imperiu” (asta apare în cele mai neașteptate împrejurări, de la „de ce nu vorbesc spaniolii limbi străine” până la „sistemul nostru politic e cel mai bun”, ca să nu mai menționăm „noi nu avem influențe arabe”).

Când trece acest șoc și pentru că aspectul meu exterior îi îndeamnă să-mi ofere a doua șansă, ajungem la „Și, cum e România?”, după care, absolut orice aș spune, începe alt circ. România mea e frumoasă, familia mea și prietenii mei sunt oameni educați, am avut o viață bună acolo și personal și profesional (și financiar), dar de fiecare dată când spun asta, la sfârșitul discuției sunt lăsată cu impresia că ar trebui să-mi cer scuze.

Știu și eu atâta lucru că a fi imigrant se asimilează cu a fi sărac, dar nu în secolul nostru și nu în Barcelona (niciunul dintre prietenii mei imigranți nu a venit în Spania din motive pecuniare, ci mai curând ca să experimenteze alt tip de libertate sau ca să treacă peste anumite momente dificile din viață).

Ca să mai limiteze pagubele (sus-numiții încep să se enerveze la acest punct, iar eu dau semne că mi-am pierdut răbdarea și vreau să plec acasă), pisălogii vor deturna discuția spre chestii culturale. Eu nu vorbesc despre ce nu știu, deci voi spune din start ”habar n-am” dacă n-am și mă voi lansa în discuție dacă am citit/văzut ceva pe temă. De exemplu, la „Marea Britanie nici măcar nu e în Uniunea Europeană, că nu folosește Euro”, voi reacționa cu tărie, explicând că din cele 27 de țări UE, doar câteva (am dat acum wiki, cică 17, n-am știut) folosesc moneda, iar asta nu le exclude pe celelalte din uniune. Desigur, voi fi privită cu suspicine și, eventual, cu ciudă.

Voi reacționa la fel de neașteptat dacă voi fi întrebată ”Știi măcar ce e un monolog teatral?” (desigur, un picuț de sus, așa, că omul văzuse actul respectiv și eu deja recunoscusem că nu – era în catalană, dar ce rost are să insistăm pe detaliul că ”eu nu vorbesc/înțeleg”...) și mă voi îndrepta spre contemporanele ”Monoloagele vaginului”, ca să pot închide – deja vorbind în șoaptă și pregătindu-mă să-mi cer scuze – cu monoloagele din piesele d-lui Shakespeare.

Nu voi deschide niciodată discuția legată de familie, religie, căsătorie (și divorț), voi evita să răspund la chestii legate de regimul politic spaniol, voi ofta adânc înainte de a recunoaște că nu mă uit la televizor (că n-am nici măcar semnal în casă), voi încerca să nu aduc în discuție locurile pe care le-am văzut și experiențele pe care le-am trăit, voi încerca, cu alte cuvinte, să ITALIC keep a low profile END ITALIC.

Dimpotrivă, dacă tipul a reușit să mă calce suficient de tare pe bătături, îi voi explica cât pot eu de concis și de clar că în România suntem oameni civilizați, că știm să folosim apa și săpunul mai abitir ca aici, că majoritatea oamenilor de la oraș vorbesc cel puțin o limbă străină, că pe țigani i-au adus romanii din India (nu sunt originari din Europa de Est, cum se pare că scrie în cărțile lor de istorie) și că noi i-am ținut robi până în secolul al XIX-lea.

Dacă mă va fi enervat la culme, voi sublinia că dacă eu pot să nu mănânc ca vițica (deși ador să mănânc) și să-mi păstrez o anume siluetă (pe care o duc la fitness din când în când), atunci mă aștept la același lucru de la un bărbat, că am dreptul să aleg cu cine-mi petrec timpul liber, că nu datorez nimănui nimic (și mai puțin lui), că nu mi se pare un păcat să fiu independentă și individualistă, că n-o să-mi cer scuze pentru toți țiganii și hoții de naționalitate română și că-i doresc o viață frumoasă în continuare (după care îmi plătesc partea de notă – ei nu se vor oferi, oricum, să plătească - și-mi fac o ieșire artistică din scenă).

Modelul 3: omul de lângă noi

E un tip normal, ca mine și ca tine, care are o anumită experiență de viață, nici mai bogată, nici mai săracă. E un tip de obicei interesant, deschis, care povestește lucruri pozitive și face glume, care îmi ascultă punctul de vedere și eventual se contrazice cu mine fără să facă din asta un capăt de țară (un pisălog mi-a spus odată „cum se poate să nu-ți placă nimic din ce-mi place mie?”, la care eu replic senină „dar ție de ce nu-ți place ce-mi place mie?”).

Pricepe că sunt din altă cultură și nu încearcă să mă facă să mă simt prost datorită faptului că toate știrile despre români sunt negative. Se oferă să plătească toată nota (chiar dacă nu-l voi lăsa, dar voi aprecia gestul și îi voi acorda a doua întâlnire). Mă întreabă despre Dracula și Ceaușescu cu interes real. A dat măcar un google înainte de a se întâlni cu mine, pentru a vedea cum se numește capitala și eventual pentru a vedea o poză cu orașul meu natal (ȘTIE că nu vorbim rusă, nu e nevoie să mă întrebe).

Are propuneri interesante de activități în comun, îmi cere opinia, dar pricepe din prima când spun ”comandă tu, eu mănânc orice tip de tapas”. Nu comentează dacă fumez/nu fumez și mă întreabă chestii normale, cum ar fi ”ce lucrezi? îți place?”, ”cum/de ce ai venit aici?” șamd.

Cel mai important lucru la acest tip de tipi este că nu încearcă să mă „dea pe spate”, ci doar să mă cunoască și să mă seducă, jucând cel mai vechi și normal joc din lume. Am cunoscut câțiva din ăștia, deci partida nu e încă pierdută.  

Tata

Au trecut aproape șapte ani de când a murit tatăl meu (nu știu exact anul pentru că nu vreau să-l țin minte, dar o prietenă de-a mea s-a măritat exact în aceeași zi și când simt nevoia, o întreb).

Mi-am propus mai demult să adun toate articolele despre el (chiar și eu am scris unul, pe vremuri, când eram încă ziarist – am oftat!), să fac poze tuturor trofeelor și cupelor pe care le-a câștigat și să le public pe o pagină. Nu știu de ce, ca să fie acolo.

Azi, căutând pe google, am descoperit că există un fotbalist cu numele lui. Tata și realizările lui sportive apar prea puțin. E menționat, de exemplu, într-un text despre Andrei Bellu: „A fost şi copilotul lui Vasile Olariu cu care s-a clasat al şaselea în clasamentul general la Raliul ZĂPEZII şi al treilea în clasamentul general al Raliului DACIA în anul 1977” (citat de aici).

Am mai găsit o notiță cum că a făcut parte din echipa cu care s-a câștigat alt raliu, în 1973 („locul III pe echipe Eugen IONESCU-CRISTEA+Alexandru IONESCU-CRISTEA, Dorin MOTOC+Cornel MOTOC-locul IX cls general, Vasile OLARIU+Iuliu BORCSA-locul XII cls general)”. Am sperat, pentru o clipă, că de la acest raliu mi-a adus pinguinul pe schiuri pe care mi-l amintesc foarte bine, dar e un pic imposibil, de vreme ce încă nu mă născusem. 

Madlena mea

Am ieșit azi să beau cafea într-o piață (nu prea ies eu în timpul serviciului, dar e un moment mai dificil în viața mea și fac și eu ce pot să trec peste el) și stând eu acolo, cu țigara în mână, mi-am amintit că acum doi ani făceam exact același lucru: mă refugiam în mica piațetă ca să mă reculeg, să pot face față serviciului și să uit că viața mea (așa cum o știam) se destrăma într-un ritm amețitor.

Acum doi ani, veneam la lucru ca un zombie, căci îmi petreceam nopțile certându-mă cu fostul meu iubit. Eu vroiam să ne despărțim pentru că mă făcea să sufăr, el vroia să fim împreună pentru că eu eram „nebună”, el nu considera că mă face să sufăr.

Îmi dezvoltasem o dublă personalitate, eficientă la serviciu, chinuită acasă. Întregul proces de despărțire a durat șase (da, șase) luni (nu e ușor să te desparți de o persoană pe care o iubești, iar dacă vreunul a reușit, acum e momentul să-mi comunice rețeta).

Spre final începuse să nu-mi mai pese de discuții, le purtam automat, mă enervam și gata. Nu mai mâncam, deci arătam super-beton și nu știu de unde până unde începusem să flirtez cu un băiat de la serviciu.

Azi, în piațetă, încercam să mă conving (pentru a miliarda oară!) că am făcut bine să rup orice legături fix cu băiatul acela care acum doi ani fusese colacul de salvare din mocirla în care trăiam.

Măcar am o viață rotundă și haioasă... Vai, cu ce simț al umorului deosebit mă onorează soarta! Încântată, doamna Soartă, râd grozav, aproape cu lacrimi!

Iubesc

Iubesc oamenii care nu mă ceartă când am făcut ceva care-mi afectează profund viața, îi iubesc pe cei care mă ascultă, deși spun cele mai mari enormități, tâmpenii și platitudini.

Îi iubesc pe cei care mă iau așa cum sunt, care mă suportă când mi-e greu (și le e și lor greu să fie alături de mine), mai ales că în ultima vreme e tot greu, nicidecum ușor.

Și cel mai tare îi iubesc pe care nu-mi spun să fiu curajoasă, pentru că nu sunt. Sunt doar un om, deși mi-e greu s-o arăt. 

Țara mea

Cineva mi-a povestit ieri cum că e mai mișto într-o țară din America de Nord decât în țara din care provenea. Mi s-a întors stomacul pe dos auzind cum propaganda pe care acea minunată țară primitoare de mulți imigranți și-o face a fost înghițită pe nepregătite de conlocutoarea mea. Se consideră cetățean din acea țară, deși nici culoarea pielii, nici fizionomia n-o ajută. N-aș fi știut de unde e, dar aș fi jurat că nu din verdea țară.

Mi-a explicat că nu s-ar întoarce sub nici o formă acasă, căci ar câștiga doar 700 euro pe lună, tax free, iar acolo nu există drepturile omului și gender equity (așa cum, desigur, spunea ea, nici în țara mea). A făcut multe paralele între țara ei și țara mea. Am ascultat cu atenție, încercând să nu-mi ies din pepeni.

Despre țara ei eu aveam niște idei vagi (bine, recunosc, știam cam pe unde se află și că e o țară arabă).

Azi dimineață dau și eu un wiki search și mă șochez: cineva mi-a ținut toată seara teoria că e mai bine în Canada decât în Liban, care e, desigur, comparabil cu România (unde, apropo, după spusele aceleiași persoane, îi asuprim rău pe maghiari, care nu au dreptul nici măcar să învețe în limba lor).

Smart enough

I wish I be smarter when it comes to me and my life. But I’m not. Maybe it is easier to be alone… Who needs love, after all?

Am citit asta

„Ce nu e inceput e nesfarsit.” și sunt de acord. E de aici.

Ce învățăm noi de aici?

Astăzi am trăit o experiență stranie: după multe zile de lucru din greu, a venit ziua deadline-ului. Și tocmai când stabilisem că am terminat ce aveam de făcut, imprimasem totul și colegele se apucaseră să facă cele trei copii pe care viitorul client le cerea (vorbim de muuulte pagini) mi-am dat seama că greșisem ceva. Cu două ore înainte de ora finală, după care nu se mai putea face nimic, decid să schimb ce era greșit, dau un find and replace, corectat greșeala, gravă, care apărea de 54 de ori (era de strategie) și dau print. Fata care păzea imprimanta îmi spune că am printat exemplarul greșit. Așa era.

Am pus fruntea pe birou încercând să-mi adun mințile – nu-mi puteam aminti sub nici o formă unde salvasem varianta bună – am alungat ceața care cred că nu-mi permitea să-mi amintesc nici cum mă cheamă și l-am găsit. Am făcut modificarea, am dat print, apoi am continuat să potrivesc niște date dintr-un tabel. Migălos și complicat, de parcurs pe print tot textul ca să găsesc la ce se referea tabelul. Colega mea Anna, lângă mine, îmi susura la ureche „Liniștește-te, reușim!”, iar eu nu mă puteam gândi decât la faptul că într-o oră și 30 de minute închid ăștia la poștă și toată munca a fost degeaba (nu doar a mea, desigur, era o echipă implicată).

Când a început să-mi bată iar inima, mi-am dat seama că pot să fac tot ce-mi doresc, lipsește doar determinarea. Am zâmbit la mărul roșu lăsat de o colegă pe colțul biroului, în speranța că mă va ajuta să mă calmez (eram singura, la acea oră târzie care putea termina treaba). Când am terminat cu tabelul, m-am ridicat de la birou să le ajut pe fetele care făceau treaba fizică: legau propunerea cu spirală, o duceau la șeful cel mare să o semneze (din nou) pe fiecare pagină și o împachetau pentru trimitere. Au refuzat politicos ajutorul meu, căci, se pare, mâinile îmi tremurau foarte tare.

Am fost apoi cu ele la Correos, să o văd trimisă (mai aveam chiar un buffer de 50 minute...), am stat cu ele la taclale pe drumul de întoarcere, în autobuz am sunat-o pe Sim să-i povestesc pățania (greșisem, vai!, iar eu nu greșesc niciodată), și am ajuns acasă. De la stația de autobuz până la bloc, picioarele au opus rezistență, nu mai aveau chef să mă poarte, mă relaxasem. Dar cine mai stă să se uite, reușisem să termin ce trebuia terminat! De ce nu pot să fac asta și cu alte lucruri pe care – după standardele mele – trebuie să le fac?

10 luni cât o viață de om

Sunt înțeleaptă în seara asta. Dacă a meritat, voi vedea, dacă mai merită, știu sigur că nu. Uneori, simplul fapt de a-ți schimba culoare părului îți schimbă perspectiva. Și ăsta e un lucru bun. Au fost 10 (plus 12) luni minunate. 

http://www.youtube.com/watch?v=DoAI8IrGpKk

Agitated

In times of change, one can only feel… agitated. But, on the other hand, let the change begin.

Aprilie cald

Acum mulți ani, într-un aprilie cald, D. îmi spunea să am răbdare, că o săptămână nu e mult. Să nu produc panici și să nu mai cred că e sfârșitul lumii. Aproape 20 de ani mai târziu (ei, nu chiar, dă mai bine la efectul artistic, 18 suna aiurea...), am o săptămână de răbdare. Mi-am dat-o singură, să văd dacă pot. Produc panica după aceea (vaaaaai, sau poate n-o mai produc deloc, cum ar fi?)

Încercare

Ultimii aproape doi ani din viața mea au fost o încercare (și când spun „încercare” vreau să spun că mi-a fost greu, greu cu adevărat).

Mi i-am petrecut luptând pentru fiecare moment de fericire câștigat și pentru fiecare secundă în care m-am simțit împăcată cu mine însămi și cu alegerile mele.

Am stat pe net la nesfârșit, am dat de miliarde de ori F5 paginii de Facebook (de parcă cineva, într-un anume moment, ar fi putut să-mi dea răspunsul pe care-l așteptam, atâta vreme cât nu știam nici măcar întrebarea), am trimis miliarde de sms-uri tâmpite, am frânt inimi, am început să merg pe drumuri și le-am abandonat.

Am discutat pe chat miliarde de ori același detaliu din trecut, până când mi-am căpiat prietenii, care au rămas acolo, însă, alături de nebuniile și urcatul meu, aproape zinic, pe pereți.

Am fumat, am băut (nu vorbim despre sex, pentru că acesta este totuși un loc public!), am pierdut o grămadă de timp făcând nimic altceva decât plângându-mi de milă.

Dar toate acestea au meritat și vor merita. Nu sunt încă „acolo”, dar voi fi, pentru că mi-am dat timp să mă cunosc și acum încerc să-mi dau șansa să fiu sinceră cu mine.

O să mă privesc în curând în oglinda vieții mele și o să-mi placă ce o să văd. 

Un rumano?

Ajung acasă într-o vineri seara, dinspre Gracia, chiar minunându-mă de câte lume e pe stradă, când, chiar la mine în cartier, am sentimentul straniu că cineva mă urmărește. Intru în barul de la colț, cer două beri la cutie (ca să nu dau de bănuit), ies după câteva minute, tipul tot acolo. Fac stânga-mprejur, mă întorc în bar și mă uit pe fereastră. Oamenii dinăntru mă întreabă ce s-a întâmplat, eu bâiguiesc ceva de genul „Mi s-a părut că mă urmărește cineva), la care un marocan tânăr zice: „Era un român, nu?”. Eu zâmbesc și zic: „Cine, eu sau el? Eu sunt româncă, el e african!”. Mă urmărea, într-adevăr, drept care pentru a parcurge cei 50 de metri care mă despărțeau de intrarea în blocul meu, un cuplu s-a oferit să mă conducă. Ceea ce au și executat.

Chestiune de vârstă

„Nu știu ce să zic, nu e deloc ușor să găsești pe cineva... Am cunoscut bărbați cu un bagaj emoțional incredibil de greu, mă simțeam ca și cum aș fi avut încă un job. Era un stres, nu o plăcere. Nu e deloc ușor să găsești pe cineva la vârsta asta...”

„Nici la asta”, zâmbesc eu binevoitoare.

Ea are aproape dublul vârstei mele, e o femeie foarte frumoasă și deșteaptă, căreia i-a murit soțul acum câțiva ani.

Să nu mă părăsești!

Am văzut azi un film. Cartea o citisem acum câțiva ani. Și mi-a plăcut. Și filmul mi s-a părut încântăror. Și când am ieșit de la film, am văzut un afiș al altui film de un autor născut la Kosovo. Am înțeles cuvântul „zena” din titlu și m-am bucurat. Că am trăit cum și ce am trăit și că trăiesc ce și cum trăiesc.

Rața

Am patru rațe de cauciuc pe birou, trei mici, galbene, și una mare, tot galbenă (e mama lor). Sunt un cadou de la Alex și distracția colegilor. Când Natalia sau Ema sunt triste, le dau câte o rață, să stea la ele „în vacanță”.

Aseară am primit de la Anto o rață nouă, citez „magică”. În întunericul din barul în care mi-a înmânat-o părea maro. Nu e, e roșu închis.

Strânsă în palme de către Desi, și-a schimbat culoarea și a devenit... argintie. Iar Desi mi-a spus: „e ca din povestea cu rățușca cea urâtă care devine frumoasă când se face mare”. Dada, ca în poveste, ce frumos! Deși eu cred că asta devine frumoasă de la căldură. De la căldura omenească.

No comment

”- Viaja a Transilvania, el corazón de Rumanía, para conocer el país Drácula. Estarás 4 noches en hoteles de 4*, con traslados y guía en castellano para que lo disfrutes al máximo.
- Conoce los lugares donde la leyenda del vampiro se convirtió en realidad.
- Visita una de las zonas de Rumanía más famosas del planeta y... Conviértete en un experto en vampirología.”

And the image, that speaks more than a thousand words.

It took me 3 years...

To understand that in this company (maybe in the entire country) it is of no importance to have a task done correctly, so that is passes by 100% YOUR OWN quality control.
If it is done "bastante bien" we declared closed! Come on...

Magazinul meu de vise

S-a închis cu ceva timp în urmă. În ciuda eforturilor făcute de diverși de a-l redeschide, el a rămas cu obloanele lăsate, parcă ușor întredeschise, așteptând vremuri prielnice. Să vină, acum!

Din nou despre imigranți

Locuiesc în apartamentul acesta de un an și jumătate. Este într-o zonă de fițe din Barcelona (Sant Gervasi). Nu e ideal, dar m-am mutat pe fugă, într-o stare de puternică depresie și nu am avut multe opțiuni. Clădirea din față e foarte aproape, la aproximativ șase metri de a mea. Pe ambele mele geamuri se vede acoperișul unui balcon, exact la nivelul meu, plin de murdărie, haine căzute de pe alte balcoane și gunoi aruncat de locatarii de sus (îmi amintește de periferia Berceni-ului, anii 2000 – 2001, când locuiam eu acolo). Singurii care au acces acolo – cu un pic de efort, trebuind să sară de pe balconul lor pe acoperișul menționat – sunt vecinii chiar de vis-a-vis. Până acum au locuit acolo niște baltici (n-am identificat din ce țară), niște francezi și acum, de curând, s-au mutat un cuplu de marocani care au în jur de 25 – 30 de ani. Ce credeți că fac ei as I write? Au curățat mizeria (punând-o în pungi de gunoi), iar acum dau cu mopul, să fie curat (el, adică, că e mai curajos să stea pe acoperișul ăla). Dragilor, respect profund!

Colin

Last night I watched a movie about a little boy whose parents were rather busy, therefore he was raised by an army of nannies. He had two brothers, a “special” one, with disabilities, and an older one who bullied him (or more tormented him mentally). He was forced to use his right hand instead of the left one; he was forced to ignore his passions and to borrow the ones of his father. He had no friends when the movie starts. He stammered. The most beautiful movie I’ve seen last year is with Colin Firth: “A Single Man”. This one is also with Colin Firth: it is called “The King’s Speech”. He plays King George VI of Britain.

En el bus

Una chica le decía a su amiga: "Una aplicación de iPhone muestra donde dan condones gratis en Nueva York”.

Photo

From here

Românca a pierdut

Știu, e straniu. Apartamentul cu pricina nu a putut fi al meu, deși, citez din memorie explicația doamnei de la agenția imobiliară: „Am insistat, i-am explicat proprietăresei că pari corectă și serioasă și că eu însămi, dacă aș avea un apartament ți l-aș închiria.”.
Nu știu dacă se vor muta ghanezii acolo (dar cred că ei erau oricum din alt film), dar eu cu ei chiar n-am nimic.

Pactul de prietenie româno-ghanez

Mi-a trecut prin cap să mă mut din apartamentul acesta (și încă nu în al meu, căci nu-mi permit pe moment – sau nu m-am hotărât, nu știu exact). Ei, și mă dau pe net în acest scop încă din octombrie.

Vineri, cum telefonul meu super-cretin și cu personalitate s-a gândit să se descarce în timpul nopții (fără să bip sau ceva), m-am trezit ca scongsul la 10, am sunat la lucru și am zis că vin și eu, cândva, după care mi-am băut liniștită cafiaua. În acest interval am găsit în spațiul virtual un apartament care din descriere (nu din poze) avea ce-mi trebe mie: lumină.

Sun, îmi dau întâlnire cu Montse pe seară, la 7.30 și gata. Văd apartamentul, cad pe spate datorită faptului că se vede Tibidabo din el, decid că-l vreau, îi spun asta sus-numite Montse, care-mi recomandă să sun ACUM la sediul firmei. Ceea ce și execut. Nu numai că nu răspundea nimeni, dar suna veșnic ocupat (a se imagina următoarea situație: eu pe stradă cu Jacobs, el vorbind, eu redial-ând, hăhăindu-ne de ridicolul situației, apoi eu, tot cu el, într-un bar mișto de Raval holbându-ne la telefonul meu de pe masă care făcea redial singur).

Trece sâmbătă, trece și duminică, când mă decid că-l vreau pe apartament, când mă decid că nu-l vreau, cert e că azi dimineață – luni – ajung pe „nu”. Sună mobilul, Montse, care-mi spune că are mai mulți vizionatori (cum se zice, de fapt?) pentru apartamentul cu pricina, dar că a văzut că mi-a plăcut și că na, dacă-l vreau, să zic acum. Eu nu pot să zic acum, dar pot să sun la actuala mea proprietăreasă să torn o minciună (că un prieten se mută dintr-un apartament etc.) și să aflu în cât timp mă pot tira. Se ajunge la concluzia ca într-o lună, drept care sun la Montse și zic că vreau apartamentul cu pricina.

Acestea fiind spuse, mă apuc să-mi adun actele, să mă împrumut de down payment (căci al meu e blocat în apartamentul de acum) șamd. Ocazie cu care compania descoperă că eu am doar contract temporar și se oferă să-mi facă indefinit/nedefinit (cum o fi în limba lui Caragiale, că m-am încurcat). Ei, și la ora șapte mă trambalez plină de emoție la sediul agenției unde o duduie cu fusta scurtă de blugi foarte murdară și rădăcini nevopsite de vreo două luni mă chestionează despre de toate.

Trec cu bine testul, sunt îmbrăcată frumușel, business-chic, cu rimel la ochișori și parfumată, când se ajunge la „și apoi o să vedem dacă te acceptă proprietarul”. Eu întreb dacă sunt singură în cursa pentru acest apartament, știind că, în caz de comparație, pașaportul meu nu face față, la care ea zice că nu crede că fie cazul să-mi fac probleme pentru așa ceva.

Și pentru că sprânceana mea ridicată i-a dat de știre că am eu îndoielile mele și că știu eu ce știu, a completat: „Nu e chiar așa. Mai înainte am avut aici, la birou, doi băieți – pentru alt apartament -,  s-a grăbit să adauge, din Ghana. Negri-negri. Dar bine îmbrăcați și curați.”

Mi s-a lăsat sprânceana în jos și m-a apucat hlizitul. Ghanezii, să ne înțelegem, sunt săracii Africii. În anii ’80, în Nigeria s-au executat mișcări de stradă pentru a convinge guvernul de atunci să nu-i mai lase să emigreze la ei în țară. Știu eu din sursă sigură!

Hai noroc și Happy Valentina! Vă țin la curent cu evoluția luptelor româno-ghaneze.

For sale

Really, now... I just got into this set of google generate commercials.

I promise!

Timpul a trecut

Sunt o comentatoare, știu. M-am trezit în țara asta pe nepusă masă, mi s-a promis Occidentul (iar aici nu e chiar așa), iar la plecarea din țară îmi mergea bine pe plan profesional: primisem o ofertă să fiu redactor-șef la o revistă de sănătate și alta de redactor-șef adjunct la o faimoasă revistă de modă - le-am refuzat din prea mult amor pentru un băiat. Pentru mine timpul s-a oprit în loc atunci când am încetat să mai fiu ziarist, iar momentul în care s-a întâmplat era cumva de vârf. Azi am făcut curat printre reviste (erau prea multe) și, înainte de a le duce la reciclat, am răsfoit și citit două Elle-uri. Subțiri (dar știam că e criză în media din România), cu pictoriale de modă la fel de interesante (sunt fan declarat al lui Maurice), bune. Nu le-am citit, le-am parcurs pe diagonală. Mi-a atras atenția un text pe o poză care spunea ”segvență” și nu-mai-știu-ce și, după titlul „Primul caz de HIV vindecat”, propoziția „E un moment istoric în medicina umană”. Trist!

De ce sunt spaniolii Zen

Cică în Spania există 0,0(0)1% (nu știu cât la sută, estimez și eu cu perioada – sau aia am intenționat, cel puțin) de cocaină în atmosferă, care se transmite pe calea bancnotelor. D-aia sunt ei Zen și eu nu, că n-am niciodată cash la mine. Pam-pam! LATER UPDATE: Cârcotașilor (că știu că am și obsedați printre cititori), n-am verificat informația (nici măcar dintr-o sursă, darmite din trei). Dacă e o legendă urbană, eu o promovez, că mi se pare coolă.

Chipul

Ne purtăm toate viața inscripționată pe chip. Masca asta ne trădează ca o nerușinată de fiecare dată când ceva greu ne trece pragul. Ne trădează, zău așa, ne trădează.

Survival Tactics

"I used to think I could never survive without you. Now I know that without you is the only way to survive."

Mda

"Who's Victoria?", the doctor asked. "The woman he loves", answered the wife. From Grey's Anatomy

Now?

Photo: "

"

Brux

Ce nu contenește să mă uimească la Bruxelles este faptul că au în trenuri afișele alea geniale cum că nu-i frumos să-i deranjezi pe vecini cu volumului MP3-ului tău, cu tonalitatea ridicată a conversațiilor tale telefonice și nu mai știu ce. De fiecare dată când mă nimeresc acolo am un adevărat trip legat de care ar fi noua față a Spaniei în cazul în care s-ar confrunta cu asemenea... idei. Altfel, drăguț oraș, geniale restaurante și braserii, frig de înțepenești.

5

Astăzi a fost ziua a 5-a (Fairy zice că m-am încurcat, și dacă e pe așa, ce să mai numărăm?). M-am gândit absolut toată ziua cât de cool ar fi să fumez, să simt gustul mentolat (dada, fumam mentolate, după ce, prin 1998, am citit în revista „Avantaje” că așa te poți lăsa, trecând pe astea pe care nu le suportă nimeni – ei, ce să vezi, surpriză!, mie mi-au chiar plăcut), să-mi aprind țigara. Un tip cerea la oameni pe stradă foc și m-am gândit că aș putea să-i ofer eu. N-aveam, evident. Căci eu nu mai fumez. Ei, una peste alta, am supraviețuit. Să vină cea de-a șasea zi, zic. LATER UPDATE: Încă-mi vine să fumez! N-am ce (adică am, dar nu aia vreau).

Ziua 4

Azi dorm în front, dar n-are cum să fie de la lăsatul de fumat (m-am gândit că e de la prea puțin somn, încă n-am decis, mai investighez). Ieri, chiar și după cel mai greu moment al zilei, teleconferința cu clientul, m-am ținut tare. N-am fumat și nici nu fumez. Yeeeeeey! LATER UPDATE: O să pierd numărătoarea, că nu-s bună la matematică. N-am mai fumat de vineri seara, deci sâmbătă a fost prima zi din noua mea viață. Calculăm când ne trezim mai bine.

Remember

"Remember that everyone you meet is afraid of something, loves something and has lost something."

Jurnal de nefumător – Episodul 1 – Primele trei zile

Cum altă idee mai creață nu mi-a venit și cum deja am încercat să scriu cu creionul pe hârtie, dar din pricină de caligrafie ilizibilă care produce o neînțelegere cumplită a textului așternut (iar mie mi se pare foarte important să pot reciti) ce (hieroglife, cum zice limba de lemn) am înșirat, m-am întors în prielnicul mediu internaut, atât de drag mie (dadada, și ce?, trăiesc online, aia e).

Deci (tocmai mi-a trecut prin cap că ar merge o țigară la berea asta, dar a trecut, uf!), m-am lăsat de fumat. Ceea ce nu e straniu, căci nu e prima dată. Doar anul trecut (2010, that is) m-am lăsat prin martie, prin iulie și prin septembrie. M-am reapucat cam după două luni de trăit bine mersi fără fum (nu, nu știu de ce, de vită, presupun).

Ultima dată m-am apucat de fumat în răstimpul locuit la hotel, când mi-au dărâmat ăștia baia și când clientul european căruia îmi dedic eu cele aproximativ 10 ore de lucru zilnice pretindea să terminăm proiectul la timp (hm!). Totul s-a terminat cu bine, și șantierul și proiectul, dar eu m-am trezit din nou fumătoare. Ei, aia e, mă las iar.

Două luni și ceva mai târziu, eu, însă, tot pufăindă, tușindă, strâmbândă din nas la mirosul propriului păr și al aromei de cremă de mâini combinată cu tutun (sau ce rezultă din arderea lui) mă găseam. Am mai luat de câteva ori „măsuri” pe durata a maxim două zile.

Odată noul an început, rezoluții, alea, alea, eu fac un nou pas înainte pe calea nefumătorului: cumpăr cartea lui Allen Carr (aia, celebra, chiar varianta dedicată sexului meu - în fine, iar divagăm!) și – mai important – mă apuc să o citesc. După primele pagini (ea este un soi de propagandă scrisă alert, într-un minunat stil oral american, care are ca principal rol acela de a-ți băga în tărtăcuță niște „adevăruri” de netăgăduit legate de acest „filthy habbit”) mă prind că nu fac parte din target... Îi dau, totuși, o șansă, căci domnul Carr pretinde că va explica pe parcurs (subliniind că trebuie să citești până la capăt) de ce e greu să te lași susținut doar de propria ta voință (când ajung la explicația cu pricina, o comunic și publicului interesat).

Însă nu cartea m-a convins acum, ci vizita lu’ Fairy, care, data trecută când mi-a călcat pragul. m-a ajutat (zicându-mi „decât” nimicuța) să mă opresc din făcut niște mari prostii (nu zic detalii, că mi-e rușine) pe care le cam executam on daily basis.

Așadar - și atât mai zic – azi m-am gândit la fumat când am plecat de la serviciu, visând la cum inhalez pârdalnicul gust (sau o fi aromă?) odată ce ajung acasă. Când mi-am amintit că m-am lăsat am oftat un pic, am zâmbit (căci eu sunt o pozitivă) și am intrat la parfumerie să-mi cumpăr un șampon pentru păr ondulat (nu cred că i se poate da foc cu bricheta, deci sunt în siguranță).

De atunci până acum (să tot fie vreo două ore), am băut două beri (bine, jumate din una am vărsat-o pe masă – din greșeală, nu de draci) fără să – subliniez – simt nevoia să fumez. Mai vedem mâine ce vitează voi fi fiind!

Cine ești, măi dragă?

Cum a ajuns un om ca acesta printre prietenii prietenilor mei? Îmi tot dă add pe Facebook după ce l-am șters, la ultima curățenie generală. I-am ascuns cererea, căci ce altceva să fac? Omul insistă.

În fine, azi mă uit pe profilul lui (total la vedere, desigur), poze, wall, și văd că și-a schimbat website-ul. Dau click. Surpriză! A broken link. Ei, nu-i nimic, ștergem www-ul din față, că după știința mea blogurile rareori au World Wide Web.

Hm, the link is still broken. Cercetez cauza, descopăr că omul nu și-l făcuse, ca noi toți, la wordpress, ci la worldpress. Din a treia încercare (nu există worldpress!) pătrund în lumea individului ca să dau - peste ce credeți? – peste două posturi micuțe care fuseseră postate în paralel și pe FB. Domnule dragă, scuză-mă, eu sunt un om cu pretenții, iar pretenția mea principală este că dacă vrei să fii interesant, fii naibii un pic atent. Pe bune! Ca să nu mai vorbim că sunt probabil singurul tău cititor de blog, căci ceilalți n-au știut ce să șteargă ca să poate ateriza acolo! Of!

Photo

Photo: "

"

Dintre toate

Lucrurile pe care aș vrea să le spun
Dintre toate lucrurile pe care aș vrea să le fac
Eu le fac doar pe cele
Și le spun doar pe cele
Pe care aș vrea să le evit...

Addicted

"

Stand right here in silence

"

Srećna Nova Godina!

Timișoara e un loc magic din care, e adevărat, pe vremea în care locuiam acolo, abia așteptam să scap. Ei, timpul a trecut, m-am mai luminat și eu (puțintel) la cap. Nu m-am mai întors acolo decât de câteva ori.

O dată, memorabilă, de altfel, chiar înainte de a mă mărita, m-am năpustit spre oraș ca să mă întâlnesc cu un băiat de care mă îndrăgostisem (desigur, el fiind altul decât viitorul meu fost soț - se înțelegea de la sine?). Scopul oficial al deplasării era să-mi probez rochia de mireasă, ceea ce am și executat...

Următoarea mea vizită la Timi a fost când am sărbătorit întâlnirea de 10 ani de la terminarea facultății (l-am cărat și pe ex-ul meu spaniol cu mine – era mașina lui, iar D. băuse până seara târziu, dar nu cred că d-aia l-am luat și pe el – drept care a trebuit să-l tai din toate pozele cățărate pe Facebook). Băut bine cu Borco, jucat darts (dar parcă nu eu) și dormit (cumva) la hotelul din centru.

La care hotel aveam să mă întorc în 2010, când am avut treabă de serviciu la Timi. Magic, zău. Ningea de rupea, era un frig de crăpau pietrele și în prima seara în oraș cu Alex am cunoscut doi... spanioli.

Ah, am uitat popasul de două nopți după aterizarea pe Budapesta (dintre care una pe Intrarea Zânelor :D) și încercările succesive (și nereușite) de a lua un tren spre Brașov (așa că am luat un microbuz până la Oradea, să-l văd pe Mihoane, apoi un tren spre București, că aveam treabă, ajungând în final de Crăciun acasă, însă după Crăciun – în fine, mama m-a iertat).

La ultima vizită, același Borco m-a plimbat cu motorul (cu maaare viteză, să mor de frică, nu alta), iar Timișoara a devenit (pentru totdeauna) o nostalgie.

Ei, și începusem cu „La mulți ani”, căci s-a schimbat și la ei anul, iar mie mi s-a făcut dor de o baclava (cu accent bănățenesc) și de căutarea monedei norocoase (eu o găseam tot timpul, spre disperarea fostei mele soacre, care nu mă – prea – înghițea).

Acestea fiind spuse, să reamintim publicului cititor că Timișoara este locul unde conviețuiesc 17 minorități (da, da, am scris eu un articol despre asta, documentându-mă la primărie, cred, primind datele cerute, cum era pe atunci, pe fax. Ce vremuri!).

Frumos loc, să îl revedem cu bine, zic, că tare mi-i drag de el acum!