How to chose in what language to drunk text?

Use the one you are more comfortable with (excluding Romanian - none of my boyfriends will ever be allowed to learn my language).

Play it, sweetie

Acum patru ani (give or take two weeks) am fost la un concert al lui Billy Idol la Bucureşti, cu Amorsito, D., dl. Ştefancu şi nu mai ştiu cine. La una dintre melodii l-am sunat pe băiatul pe care îl cunoscusem cu o zi sau două înainte şi care deja îşi pusese ambiţia să-mi schimbe viaţa. Nu i-am spus nimic, i-am pus doar gălăgia de la Arenele Romane (muzica mi-e greu să cred că a auzit-o).

Ieri am fost la concert la Pink Martini, la Auditori, loc elegant şi oarecum simfonic, fapt care m-a împiedicat să-l sun pe băiatul care îmi bântuie gândurile şi să-i fac o dedicaţie. Aş fi jucat tare, dacă chiar ar fi fost... 

Spania

Toledo

My love and hate relationship cu Spania se apropie de final. Balanţa se înclină îngrijorător spre "love".
Am fost printr-o călătorie de aproape 10 zile prin Aragon, Cantabria, Galicia, cele două Castille, m-am întors cu dor, o tonă de poze, dar şi dorinţa de a vedea ce-a mai rămas: Andalucia.
I-am povestit unui amic catalan că mi-a plăcut de-am murit ce-am văzut şi că "Spain is lovely!", la care el: "Hombre! Y tan!". Pues si, y tan.
Will definitely go back to Salamanca, Toledo, Burgos, A Coruña and Albarracin.

Push Ignore

M-a supărat un coleg mai demult și l-am ignorat de atunci. Știu că mă plăcea, nu-mi dau seama dacă la nivel personal sau doar profesional, cert e că sunt luni bune de când îl ignor. Azi, proaspăt întoarsă din vacanță și obosită ruptă, i-am răspuns extrem de amabil la o întrebare (căci m-a luat prin surprindere), am făcut chiar un spirit de glumă și am observat cu stupoare cum el se bucură ca un copil de reacția mea.
Împrejurarea m-a convins, încă o dată, că dacă oamenii ar știi cât rău le pot face celor din jur, ar fi un pic mai atenți.

Frivolitatea

Dacă nu era frumoasă, măcar din când în când, eu cred că nu-i dădeau un cuvânt atât de frumos.

Aventuri la pisica albă

Pisica albă e o chestie lunguiaţă şi haioasă, cu nişte pete negre. Prietenoasă foc. Când am ajuns la ea se petrecuse un mic accident, se spărsese o oglindă dincolo de o uşă, deci pe ea n-a afectat-o, iar mie mi-a luat puţin timp să adun urmele impactului cu solul. Când am terminat, am dus gunoiul jos, iar la întoarcere, când a auzit cheia în uşă, a început să miaune. Acum am ieşit pe terasă, că mi-era cald, dar mă duc repede înapoi la pisica albă care avea chef de mângâiat (cică pe burtă nu, dacă reuşesc să o conving că nu e nasol, sunt cam şmecheră). A, sunt artificii, oare de ce?
Serialul despre pisica albă va continua până vineri. Staţi pe recepţie!

You've been in hell, what have you brought me from there?

Sim asked me this once, and I kept thinking about a proper answer. Now I know it: freedom.

Love story cu Tolstoi

N-am ştiut că Tolstoi era aşa, nici că a avut o soţie tragediană. Am văzut The Last Station şi mi-a plăcut. Un film frumos şi rotund, despre amor. 
Mă pot duce liniştită la culcare, căci un regizor pe care nu-l ştiu şi un scenarist pe care nu-l ştiu mi-au întărit convingerea că dragostea poate să fie şi aşa. Şi că dragostea aceea încă n-a venit. Iar dacă a venit şi a plecat, ghinion!, dar dacă n-a venit?

I brought my work at home

...and my home at work. This is one of the reasons I am stil here, in Bcn, these people...

Unas cuantas pautas

Încercând să-i dau cuiva niște optimism (pe principiul „toate trec, o să râzi cândva de ce ți se întâmplă acum, nici nu-ți vei mai aminti), mi-au venit în minte niște repere (pautas) din trecutul meu apropiat. Eu nu țin minte nimic, nici un număr de telefon (aproape), datele de naștere sunt un mister (cu Cri-Cri mi se întâmplă încă să am dubii dacă e ziua ei pe 5 sau pe 6, iar pe Doamna Capră am sunat-o într-un an la o săptămână după ziua ei), când exact plec pe undeva, când vine cineva, cu ce plec de la Frankfurt la Lux (și se va întâmpla miercurea următoare).

Notez tot în telefon, îmi trimit mie însămi e-mailuri cu tot ce e important, iar prietenii care se pregătesc să vină în vizită sunt în permanență sâcâiți de întrebarea mea: „Și deci când ai zis că aterizezi?”. Nu e lipsă de respect, și nici (cu siguranță!) dezinteres, pur și simplu am capacitate de memorare limitată și, câtă e, o folosesc ca să mă descurc pe plan profesional fără să deschid la fiecare două minute o agendă (deși, recunosc, nu șterg nici un e-mail și nu arunc nici o foaie pe care am mâzgălit ceva la serviciu, just in case).

Ei, și cum ziceam, azi vorbind cu S., îi spun: „Din aprilie 2009 umblu cu pastiluțele mov în geantă, mi le-au dat băieții, la moment de mare criză.”

De la asta mi-am mai amintit următoarele date cu importanță (se pare) pentru mărunțica mea existență:

• 16 martie 2010 – este ziua în care voi da de băut la tot barul în care mă voi afla (dacă, desigur), căci se va plăti ultima rată la creditul pentru libertate (o mică șpagă, sau cum s-o numesc, că șantaj e urât);
• 12 iunie 2009 – ziua în care mi-am spus (și cu voce tare? Nu-mi amintesc...) memorabila frază „nu merit să trăiesc în căcatul ăsta”;
• 29 noiembrie 2009 – când a plecat Cami și mi s-a tăiat pe nepusă masă internetul (pentru incredibil de lunga perioadă de trei săptămâni, până a intrat în viața mea altă companie provedoare) am decis că sunt mai ambițioasă decât cred (și așa a fost, opusul iubirii nu e ura, ci indiferența);
• 6 aprilie 1997 – mai lipseau doar câteva luni până se termina facultatea și puteam pleca, în final, după patru ani de visare, la București. Mi-a mai luat încă trei ani și ceva până să o fac, căci pe 6 aprilie s-a produs un declic (și începutul unei beții lungi de nouă ani – hai, noroc!);
• 9 septembrie 2006 – ziua în care, după o doză de fum cu R. și T. și o așteptare de mai bine de o lună am decis, într-o unică secundă de luciditate, că n-a meritat să aștept și că mai bine renunț pe loc (n-am renunțat).

Mai departe de ‘97 nu bat, nici măcar cu aproximare de luni. Mi-e greu să-mi amintesc în ce an am divorțat (știu luna și ziua, dar asta e ușor, a fost cadou de ziua mea), când a murit tata (știu ziua și luna, dar iar e ușor, căci atunci s-a măritat Amorsito - anul cred că nu vreau să-l știu) sau Mari (știu luna și ziua, nu și anul), mamaia, tataia (iarna, dar atât), nu țin minte mai nimic. Mă înfioară că țin minte datele de mai sus, trebuie că mi-e tare greu cu ele în calendarul personal. Să-mi pun un reminder să le uit și să adaug și o notă de dead-line: până la anul pe vremea asta le voi fi uitat, n'est-ce pas?

Şi 6 sunt prieteni cu Dragoş Bucur

Tot pe facebook. Asta parcă se mai apropie de lumea reală. Dar cu Adrian Năstase? Come on...

Vintage ads

Mă documentez pentru ceva şi am dat peste site-ul ăsta, Vintage Ads.
Şi câteva postere din aceeaşi serie aici şi aici.

Clasic, Dracula

Bătută în cap de soare, mă îndreptam năucă spre staţia de tren ca să mă întorc în Barcelona, înfometată ca un lup. Un lup care-a stat ca ţăranu’ la plajă două ore şi ceva, bucurându-se de mare de parcă ar fi descoperit America.

Ei, şi se târa lupul pâş-pâş pe trotuar (gândindu-se că bună inspiraţie l-a mai lovit de şi-a pus blugi ca să meargă la plajă, ei fiind acum plini de nisip pe interior, ce cool, ca şi cum ar fi căptuşiţi cu şmirghel – presupun că funcţionează ca un exfoliant natural, de pe Costa Dorada, în fine...) când îi atrase atenţia un poster de îngheţată. Nu, lupul nu mănâncă îngheţată. Dar vede că Frigo produce o îngheţată clasică sub denumirea "Dracula".

Ce i-a atras atenţia lupului năuc de soare a fost aspectul îngheţatei, după cum se poate vedea şi din meşteşugitul print screen realizat de pe site-ul companiei: negru cu roşu.
Sus-numitul lup, chiar dacă n-ar fi fost momentan bătut în cap, tot n-ar fi putut adivina ce gust are negrul înveliş al îngheţatei, de unde pentru interiorul roşu ar fi votat o aromă de cireşe, vişine, ceva. Nicidecum nu este, nu-i aşa, o îngheţată clasică (sic!) cu gust de sânge – bleax, bleax, bleax – scuzaţi, dar lupul înfometat chiar la asta s-a gândit (timp de vreo 30 de secunde). 

Later edit: acum am văzut că are puţine calorii, vreo 50, să o încerc?

Eu şi Adrian Năstase

Avem patru prieteni în comun pe facebook.

Fără legătură

Vorbind cu S. despre (of course) sex, că zicea că se duce la Timişoara, mi-am amintit de o istorie auzită acum ceva vreme. Alex: „Şi mă uit la ea şi-i zic lu’ Horaţiu: uite la ăla, ce se dă la ea, n-are nici o şansă. Şi peste două minute, ce crezi? Ea se săruta cu ăla în mijlocul barului, de zici că venise sfârşitul lumii. Şi a mai venit acasă dimineaţa”.
Asta, împreună cu mesajul de acum câteva minute, tot pe mess: „Vrei să te lansezi în show-biz?” urmată de linkul acesta. Replica ei a fost: „Sunt singura gagică din mess-ul tău care are ţâţele mari?”.
Plus că ştiu să scriu corect „mă-sii” (mi s-a făcut dor de vară-mea, care înjură cu „pisicii mă-sii”.

Chestii

Nu vedeam o împrejurare mai nimerită să mă duc la Sex and the City 2 decât într-o marţi seara, când aveam un text de predat şi nici un strop de inspiraţie. A, şi singură (fetele sunt la Bucureşti – ăsta era film de văzut cu fetele cu care vorbesc despre sex...).
Ce-am văzut (în afară de sala plină de gagice care când Carrie s-a pupat cu Aidan sub cele şapte coloane au făcut în or Oy!)? Un film cel mult interesant, plătit de arabi (mă înşel?), la care un pic (dar numai un pic) am şi râs şi care mi s-a părut ca o revistă glamour în plin proces de concepere (arăboaicele cu Louis Vuitton sub burka? Come on!). Mi-a plăcut, pe bune, plus că femeia aia cu prezervativele ei m-a umplut de speranţă (sunt sinceră). Aveam mai multe idei în autobuz până acasă, dar mi-au fugit, căci am citit revista cinematografelor Renoir (VOS – difuzează filme în versión original subtituladas en español) care are 24 pagini, e pe hârtie de ziar, capsat (cu doua capse), dimensiune de ziar normal (nu tabloid) şi e foarte interesantă. Ah, are şi reclame (de la cei care difuzează filme şi de la cei care vând DVD-uri). Noi avem? Şi dacă nu, nu putem face?

Invidie

Cineva îmi spunea, săptămâna trecută, auzind că între două avioane (în care mă suisem în interes de serviciu) am ajuns să petrec două ore la Pisa, că e foarte invidios pe mine. Am zâmbit strâmb şi m-am abţinut.
Să-i spun că am fost de trei ori anul acesta în România cu serviciul şi că niciodată n-am apucat să ajung la mama (în oraşul meu), că la unul dintre drumuri am făcut un efort supraomenesc şi între avioane am petrecut câteva ore cu prietenii (care pentru mine au fost incredibil de valoroase)...
Să-i spun că el aici are foşti colegi de grădiniţă, de şcoală generală, de liceu şi eventual de facultate, verişori, unchi, mătuşi, că vorbeşte limba ţării lui fără eforturi şi că are un paşaport la care nimeni nu strâmbă din nas când îl vede...
Să-i spun că nu pot nici să plec, nici să rămân, că sunt spânzurată într-un prezent incredibil de tâmpit pe care nu sunt capabilă să-l depăşesc, că m-am căsătorit şi am divorţat, că am început o relaţie şi am terminat-o, că cineva m-a înşelat cândva şi m-a rănit de moarte, şi încă îmi ling rănile...
Să-i spun că majoritatea fetelor de vârsta mea şi-au făcut şi o carieră şi o familie, în vreme ce eu la carieră am renunţat ca să-mi fac o familie şi acum sunt singură...
Să-i spun că am riduri, că mă tem că va veni ziua în care chiar şi oamenii care mă iubesc vor vedea că am îmbătrânit...
Să-i spun că a vedea locuri noi, a cunoaşte oameni şi a auzi lucruri interesante e tot ce am, pe moment...
Mai bine că nu i-am spus.

Am îmbătrânit, zău

Am nevoie să pun textul în word la 120% ca să văd bine ce scriu...

La mulţi ani, doamna Capră!

O dilemă (veche)

Am cumpărat o „Dilema veche” de la primul chioşc cu care m-am întâlnit pe stradă, încă năucă, în timp ce mă îndreptam spre locul de băut cafea şi de mâncat (dar despre mâncare scriem în altă parte). Vânzătorul mi-a spus că îi pare rău, dar „e veche”. Ş-ş-ştiam... Se referea la faptul că nu e ultimul număr, dar m-am prins doar după ce am început să bag cafeina în stomac şi să o frunzăresc (e numărul despre droguri, să se legalize au ba cele uşoare? – asta am priceput eu).
N-am apucat să o termin, căci aveam treabă cu domnul primar (ah, ah, ce importantă sunt, şi cum m-am îmbrăcat în blugi ca să mă văd cu el – n-am ştiut că avem întâlnire).
De la Cluj m-am dus fuga-fuga la Pisa, unde era sa cad pe jos de emoţie când am trecut de porţile oraşului – iar eu nu sunt chiar atât de uşor de impresionat (sau ba da?) –, la vederea turnului şi a celorlalte clădiri care alcătuiesc Piazza dei Miracoli.
Am scos „Dilema” din geantă după ce am comandat o pizza mimoza (sau cam aşa ceva), o birra Moretti şi am terminat de holbat rânjindu-mă ca o proastă (de fericire) la vederea italienilor simpatici din jur (la o masă erau patru femei, până m-am prins că una mă privea fix, cred că deja o băgasem în sperieţi). Acţiunea s-a petrecut la pizzeria Tana, de cartier, ascunsă bine pe una dintre străduţele adiacente (m-am dus şi eu cât de departe am putut de zona de turistică, nu de alta, dar era plină de spanioli, iar eu aveam nevoie de o pauză).
În fine, dilema cu „Dilema” e că acum eu ce fac cu ea? Mai am una, de acum un an, a adus-o Alina, am uitat de ea, am pus-o în raft şi am citit-o cam acum aproximativ o lună de zile, în autobuzul 17, în drum spre Barceloneta, făcând-o pe amabila doamnă catalană de lângă mine să mă întrebe în ce limbă e scris ziarul şi, cu ochii mari, la auzul răspunsului meu, să puncteze „în România toate ziarele sunt fără poze?”. Hehehe...

De ce vreau acasă?

Trăiesc o permanentă nostalgie a timpurilor pe care le-am lăsat în urmă, mi-e incredibil de dor de oameni (dar asta e normal, sunt „oamenii mei”, nimeni nu se poate compara cu ei) şi mi-ar plăcea să simt iar acel calm care mă înconjura acolo. În timp ce-am scris ultimele cuvinte mi-am amintit că numai calmă nu eram: cât am plâns, cât am suferit, cât m-am zbătut cu datorii după divorţ, câtă ambiţie am pus ca să avansez la serviciu şi câte probleme aveam, zi de zi. Per total, însă, acolo e „acasă”.
Azi am primit o veste: cineva drag mie nu mai locuieşte „acasă”, s-a stabilit peste ocean (trebuie musai să mă duc în vizită). Şi, cum deja inventariasem acum câteva zile, când Rux mi-a trimis asta pe mess, „acasa mea” nu mai există. La Edprs nu mai e nimic cum era, fetele au plecat, toate (să le număr, să nu le număr?), Cri a divorţat, D. şi T. nu mai sunt împreună, familia mea urbană nu mai există. Nici unul dintre grupuri, practic, nu mai există. T. crede că singură îmi fac rău vrând acasă, că, dacă aş deschide ochii, aş vedea că nu e nimic care-mi lipseşte aici şi că, în plus, am baftă cu toţi oamenii pe care mă pot baza, chiar dacă ei sunt la distanţă de un clic. Ei există, iar asta e extrem de important. Mă duc să arunc un ochi la mare, căci unde am „acasa” acum e mare, iar marea e importantă pentru mine.

A treia poveste scurtă

Era joi, deci aveam, de la 8 la 10, oră la nebunii mei. La 10 seara m-am întâlnit cu Sim în Piața Universității și am zăcut împreună pe pietrele fierbinți până când au venit celelalte două fete. Le-am dus la un restaurant catalan aproape de casa mea, unde s-au îndopat cu creveți, bravas și (nu-mi amintesc, dar presupun) calamares a la romana.

Am ciripit toată seara, eu oarecum bine dispusă, și pe când închideau ăia localul ne-am mobilizat să plecăm acasă. Am căutat un taxi pe stradă (1 noaptea să fi fost? Sau chiar 2...) la colț, la statuia lui Miro, și n-am găsit. Cândva, în acest interval, telefonul îmi sunase de mai multe ori. N-am auzit, căci distracția pe stradă cu fetele era mare, nici urmă de taxi – fusese un meci sau ceva, toate taxiurile treceau pline-ochi, prosteală...

Îmi amintesc perfect seara căci Sim era bucuroasă să-și fi petrecut ziua de naștere alături de mine, iar eu mă relaxasem în final (întâlnirile cu grupul de nebuni nu au fost niciodată distractive, dar au fost utile, or so I heard).

Când am ajuns acasă, mutre lungi, tristețe, reproșuri. Mi-am promis în sinea mea că “e ultima dată când mai accept așa ceva”, am completat cu “merit mai mult” și cu toate porcăriile de îmbărbătare pe care le foloseam ca mantră să pot avea dubla personalitate pe care o aveam în vremea aceea. A fost ultima dată (sau aproape ultima, D. a închis ceremonia). Am sunat-o pe Sim anul ăsta de LMA și ea mi-a zis că anul trecut pe vremea asta era aici. Știu prea bine, mult prea bine, unde eram anul trecut pe vremea asta...

Lectură suplimentară obligatorie: Cimitirul marilor iubiri...

Puţină încredere, ce D-zeu

În loc să mă uit la un Grey, nu ştiu ce m-a apucat de am dat căutare pe numele unui om pe care îl cunoşteam mai demult. E o oarecare persoană publică, am descoperit cu această ocazie, posesorul unui stil (îndoielnic) care m-a înfricoşat, cumva. Fie el aşa a fost tot timpul şi eu m-am schimbat, fie s-a schimbat (sper eu, dragi prieteni, vă rog, nu mă contraziceţi - am amintiri plăcute din acea perioadă).
Cu jenă, mă duc să mă culc, împăcată cu idea că e bine unde sunt.

5 Terre

Impresionată profund - dar profund (şi eu rezist la senzaţii tari) - de către insula numită Malta, mi-am amintit că este un loc aşa, special, unde cred că m-aş simţi bine. Să pun destinaţia, vorba Cameliei, pe planul cincinal. Meet Cinque Terre.

Banc

Veverita lipseste o noapte intreaga de acasa. A doua zi vine toata smotocita, cu blana jumulita, vai de ea.
- Ce s-a intamplat? o intreaba sotul.
- Pai m-a prins bursucul, m-a dus la el acasa si 3 zile m-a bursucit intruna.
- Dar tu lipsesti doar de o zi!
- Pai am venit numai sa ma schimb si ma intorc.

Poveste cu impozit

„Spune-mi şi mie de unde să descarc programul ăla de impozite, că trebuie să facem şi noi, poate primim bani înapoi...”
I-am dat toate detaliile, linkurile, cum să-şi facă certificatul digital (hlizindu-mă în sinea mea, că anul trecut când cineva mă bătuse la cap să obţin sus-numitul certificat mă umplusem de draci căci „îmi conducea viaţa...”), i-am explicat cum să descarce programul, în fine. I-am zis să facă probe cu programul, să treacă chiria fie pe salariul lui, fie pe al el, să iasă cât mai bine (adică să nu fie de dat, ci de luat).
Ea zice: o să fie dificil de calculat, că el (soţu’) are mare parte din salariu la negru... Mi-am controlat reacţia, dar sincer, credeam că aici aşa ceva nu se întâmplă, economia subterană, fentarea impozitelor, pe bune acum, în ce ţară trăiesc?

Și mie mi-e tare dor de voi...

(4:26:28 PM) Ruxandra D: Aseara m-am intalnit cu niste prieteni vechi in oras (rar imi mai permit luxul de a-mi face timp pt mine), ne-am simtit bine, am baut ceva (moderat, deh, sunt mama responsabila) si apoi am plecat.
Intentia era sa opresc un taxi sa merg acasa, dar cred ca aseara aveam o moaca de ciumata ca altfel nu-mi explic de ce nu oprea niciun taxi.
Si cum injuram eu maruntzel ca nu opreste niciun taxi mi-am amintit cand am plecat de la ziua ta, afumata bine si cu juma de sul de hartie igienica care imi atarna din poseta fluturand in bataia vantului turbat.
M-a bufnit un ras isteric, dar in acelasi timp un ras din ala din tot sufletul. Se pare ca rad foarte frumos ca un taximetrist "vrajit" de rasul meu a oprit. Avea comanda undeva dar a zis ca ma duce pe mine daca ii povestesc de ce rad cu atata pofta.
(4:28:28 PM) Ruxandra D: I-am povestit dar mi s-a facut dor de tine.

Bucurie, turism, tinerețe

Am văzut prin presa românească câteva articole ca acesta care se plâng de faptul că se vor construi săli de sport prin orașele țării (știu și eu că altele sunt prioritățile țării, dar, ca idee, nu e rău să se înceapă de undeva).

Asta este una dintre principalele diferențe pe care le văd între țara Spania și țara România (și acum urmează o maximă frivolitate): aici băieții de vârsta mea sunt în formă fizică bună, aleargă, merg cu bicicleta, fac fitness. În România, băieții de vârsta mea arată ca și cum s-ar pregăti să iasă la pensie și, cum cineva mi-a comunicat, li se strică pantofii doar la partea superioară, unde se îndoaie de la atâta ținut pe ambreiaj.
Aici e important să faci sport și ai și condiții: un abonament la “sală” (majoritatea au piscină și saună și tot ce le trebe, și sunt multe, răspândite prin tot orașul) costă în jur de 40 de euro pe lună, bicicleta e mijloc de transport în comun (costă vreo 30 euro pe an), se organizează maratoane și alte chestii “fizice”.

Voi fi incoerentă

Dar, până la urmă, ăsta e şarmul meu... Corectez mâine gramatica şi ortografia.
Am fost la un bar irlandez (mă rog, ce idee, în Barcelona, no bravas, no tapas, no nada). Cu patru catalani (pe trei îi ştiam, recte ştiam că-mi place de ei). O fată nouă - douăzeci şi un pic de ani - doamne, ce făceam eu la vârsta aia, îndrăgostită de un om care nu m-a iubit niciodată? - cu care m-am împrietenit imediat, clar. Actriţă. În fine, în devenire. Dar nu asta vroiam să comunic. Ci că, în afară de faptul că ei ţin neapărat să-i duc joi - când ne-am dat următoarea întâlnire - la restaurantul românesc (miiiiiici!), când am început să vorbim despre jocuri (eu sunt din Ardeal, ştiu, îmi tot zice C. că noi ne jucăm mult acolo), unul dintre ei ştia "jocul cu lupii". Deci, băăăăi, mie îmi lipseşte "casa" pentru lucruri d-astea. Dacă ele se găsesc şi aici (să ne înţelegem, nu-mi revin, ştia "jocul cu lupii"), de ce îmi mai e mie dor de acolo?

PS: Two pints of Murphy's, nu aveau Killkenye's (sau cum naiba se scrie, preferata mea, cred).
PS2: Recitit, pare că face sens (hahahaha, ştiu că nu se spune aşa, EU aşa spun, na!).

My Angel, my father

I woke up to finish up my book. It was just 10 in the evening and I was asleep. As I woke up, I saw the Angel mirrored in the mirror, the Angel my mother made for me. He’s there for one night now and what a night he had passed!
I woke up thinking of my father again – lately, he keeps appearing in my dreams and by now I couldn’t figure it out why.
I woke up thinking: this is who I wanna be? No alcohol, no craziness whatsoever will prevent me from feeling “that”. I’ve been crumbling day in and day out, I’ve been refusing to face the reality every fucking moment with the only hope that it will, eventually, go away. Well, it doesn’t. It’s been almost a year, so I’m rushing towards something, some kind of closure, anything. It doesn’t come, I knew it wouldn’t, but what if I don’t actually need it?

Vââââj

În lumea mea, încerc să păstrez totul curățel: dau cu aspiratorul cel puțin o dată pe săptămână, șterg frumușel praful, mă schimb în hăinuțe de casă când intru și, mai ales, nu mă culc murdară în pătuțul din dormitor. Cam asta era, îmi place curățenia.

A doua poveste scurtă

Nu era formă de mers mai departe, să ştii, că nu era. Oriunde întorceam privirea un cerc de foc mă urmărea (şi oricât de mult îmi place mie căldură, mă ardea înainte de a mă încălzi). D-aia, să ştii, am pus tot sufletul, că văzusem cercul încins încă de la început, dar ştiam că îmi făcusem dinainte făcut provizii de gheaţă. Ce să vezi, atâta soare şi palmieri, mi le-au topit. „Love will tear us apart”, mi-a spus odată, cineva. Nu ştia despre ce vorbeşte, sau vorbea, desigur, singur. Acum m-am dat jos din pat să-ţi scriu asta, că amintindu-mi de toată durerea, de agonia care se producea de câte ori întindeam mâna şi atingeam cercul, mi-am dat seama de ce trebuia să plecăm. Acum nu e nici cald, nici frig, deşi uneori se face incredibil de fierbinte, dar sunt în siguranţă. Ştii, nu?

Îţi aminteşti prima noastră poveste scurtă?

Ce ne mai lipsea?

O fată deşteaptă punând în cuvinte ceea ce gândeşte. D-aia mi-e dor, mă frate, de casă, d-aia, pentru trip-uri din astea (şi când de ireal se pupă asta cu claxoanele şi nu-ştiu-cum-le-zice la alea pe fanii Barcei le suflă în draci chiar acum ca să se bucure că a câştigat echipa lor... ceva).

This year's exams

I've been fighting with the urge of checking up the dates of this year's exams. I won. And, on the other hand, I would like to see D. happy, so maybe, being there, seeing each other will do the trick.
Nobody's pushing me to try again, so, like I said, no exams for me this year.

Îmi iubesc sufletul

Așa de mult, încât mă întreb unde a fost până acum. Nu, nu în chiloți, gata cu insinuările.

Decizia mea

Pe seara asta a fost să nu beau alcool, deşi plouă ca naiba şi e frig. Am vin, cognac şi chiar un Moet în casă, indianu' deschis până la 12 şi la colţ, dar nu, am decis. "Mai bine mănânc ciocolată", ceea ce am şi făcut. Ciocolata are lichior. A naibii treabă...

Despre sex

Dacă m-aş mobiliza să scriu despre sex, serios, o carte (adică mai multe), în afară de faptul că aş face o grămadă de bani şi aş inspira nenumărate filme erotice, mi-aş teroriza puţintei cititori care mă citesc şi care nu-şi imaginează, desigur, adevărata dimensiune a acestui subiect în viaţa mea.
Dacă m-aş mobiliza să scriu despre sex şi aş avea curajul să pun aici – unde toţi ştiţi cine sunt – senzaţii, trăiri, dorinţe, crâmpeie, mi-aş deschide o nouă portiţă, spre celălalt orizont, pe care-l pândesc de câţiva ani buni de după colţ.
Dacă m-aş mobiliza să scriu despre sex, aş suci minţile cititorilor ocazionali, le-aş trezi poftele acelea pe care şi le ascund sub masca intelectuală şi le-aş produce teribile gânduri necurate, pe care apoi, de altfel, le-aş cultiva cu o nesimţire diabolică.
Dacă m-aş mobiliza să scriu despre sex, aş scăpa de anumite cuvinte nespuse şi aş obţine, poate, răspunsurile la întrebările pe care mi le pun acum, ca, de exemplu, „când eu aveam 25 de ani, sexul – practicat – era la fel de mişto/mai puţin mişto”? Şi, mai ales, de ce nu-mi amintesc cum era?
Păcat însă, că nu par a mă mobiliza să scriu despre sex poate şi pentru că, nu-i aşa, chiar aş avea ce să spun şi, atunci, n-aş mai avea timp să-l fac... Spirituală mai sunt!

Life's a beach

Am primit pe e-mail un newsletter de la hostelworld şi mă întreb când vine şi aici timpul de beach, că am ploaie şi frig de moment.

Ce am primit pe e-mail

Da la o fostă colegă de serviciu de acum şde ani... Cred că a dat la toţi, ca să exprim aşa.
Cine dracu' scrie astea? Apropo, de ce nu e semnat? Am subliniat unde exprimarea mi s-a părut interesantă, mai ales "instrucţia" 'ceea.


PROGRAMUL ULTIMA SPAGA

Motiunea de cenzura a cetateanului roman

Articol unic: Se reduce cu 25% saracia prin reducerea 100% a guvernului actual
Programul "Ultima Spaga" este o manifestare a cetatenilor liberi prin care isi exprima dezaprobarea fata de incompetenta, coruptia si cinismul guvernului Boc-Udrea condus de premierul Traian Basescu. Prin aceasta actiune le oferim guvernantilor ultima spaga si ii poftim sa ne paraseasca.

AJUNGE!

Ii invitam pe toti cetatenii liberi ai tarii acesteia ca VINERI 28 MAI 2010 ora 18.00 sa depuna o moneda de 10 bani pe trotuarul din fata cladirii Guvernului Romaniei si a Prefecturilor judetene. Haideti sa le dam ultima spaga si apoi sa ne lase in pace!


NE-AM SATURAT:

- sa suferim noi ca sa prospere ei;
- sa fim intaratati unii impotriva celorlalti, cultivandu-ne ura, intr-o tara cu o religie a iubirii;
- sa inchidem ochii la incompetenta, coruptie si dezgustul guvernului fata de propriul popor;
- sa ne vedem parintii, bunicii si prietenii plangand in fata alimentarelor;
- sa vedem profesori, medici, functionari publici tanjind in fata galantarelor din supermarket;
- sa fim stropiti de limuzinele scumpe ale unor analfabeti ale caror unice calitati sunt lipsa de cultura si instructie si apropierea de banul public
Rugam pe toti cei care impartasesc aceste credinte ale noastre sa se alature demersului nostru. Rugam mass-media, partidele politice, organizatiile civice si sindicale sa se alature demersului nostru.
E timpul ca acest guvern sa plece impreuna cu primul sau ministru. E deja ceasul al doisprezecelea. Mamaliga nu mai trebuie sa explodeze inca o data.

Pauză de prânz, deci citim

Asta.

Linkuri, că n-am avut timp de scris

Salata de la McDonalds (nu știu dacă și aia de la Buzești, dar presupun) îngrașă.

Lovemarks.

Niște Șerban Foarță.

What if...

Eu pun răul înainte, aproape tot timpul, deşi sunt o optimistă, naivă şi credulă. Cel mai mult cred în oameni, în faptul că sunt buni, că nu-mi vor face rău intenţionat, că se străduiesc cât pot ei de mult. Intimidez, din păcate, par rece şi intransigentă (chiar sunt).
Azi cineva a făcut o greşeală, profesională, care m-a încurcat într-un plan de deplasare şi m-am supărat şi am fost rece şi intransigentă. Ca să se repare greşeala, mi s-a oferit o portiţă pe care am deschis-o şi în urma căreia ajung să petrec o jumătate de duminică la Bucureşti. Ceea ce mi-a produs o bucurie indescriptibilă (din categoria: dacă aş fi un iepuraş, aş ţopăi din cameră în cameră de încântare, dar nu sunt...).
Ce vreau, de fapt, să zic, este că nu tot nasolul e nasol până la final.

La fix

Dacă era să o joace careva pe tipa din "Eat, Pray, Love", ei bine, chiar ea trebuia să fie. Io cred că sunt un pic cam kitch.
Oh, no, nu Javier Bardem, por favor!

De pe mail

Uşurel, de luni dimineaţa.

Prima poveste scurtă

M-am trezit în noua mea viaţă într-o cameră albă. Era frig, aşa că nu m-am dat jos din pat. Sub pătură – încă am pătura aia, pufoasă – era cald şi bine. Mobila albă, soarele altfel, totul alb. Şi frig, foarte frig. El m-a întrebat dacă vreau ceva – cred că fără „Bună dimineaţa!”. Am zis că vreau cafea, aşa că a dispărut. El nu bea cafea, doar ceai, drept care era normal să nu fie cafea în casă înainte de venirea mea. S-a întors cu cafea şi cu un filtru electric, mare şi urât. M-a impresionat, m-am dat jos din pat în frig şi am început să ţopăi: „Mulţumesc, ce surpriză!”. M-a privit rece şi mi-a spus: „Nu e o surpriză, ai spus că vrei cafea, m-am executat.” S-a întors şi a plecat, lăsându-mă în frigul din sufragerie cu ochii în lacrimi. Ştiam să fac cafea şi pe aragaz...

In my very silent world

In my very silent world (but really silent, where the music struggles with its high amount of decibels to get through me – a side effect of my prolonged cold or flu or whatever it is) the reality seems clearer (and I am not on pills – T. will say “too bad”).
He was actually right to tell me that I need to be ok, I need to have something else to offer than sorrow.
Waking up happy just to breath (while coughing), seeing the weak sun, thinking about that cute boy struggling with his feelings (and mine), no headache, no strong pain, just my silence, well, waking up like that has its advantages. I’m happy! An interior, very lonely happiness, but still here.

Întoarcere

Am întrebat-o pe Amorsito când crede că mă voi întoarce acasă, la care ea a răspuns prompt: "În septembrie". În afară de faptul că m-a lăsat mască explicaţia ("pentru că atunci vremea acolo va fi ca vremea aici, vei fi făcut destulă plajă etc." plus "voi fi şi eu bine"), mi-am dat seama că aşa frumos aş putea fantaza pe această temă, incredibil de frumos. Chiar pot să mă întorc acasă? Ce mă ţine? Nişte poze tâmpite? Soarele? Plaja? Marea? Nu cred.
Când se va stabili de ce, de fapt, sunt aici, atunci se va stabili şi când pot pleca (contractul de închiriere al apartamentului expiră la sfârşitul lui septembrie, să fii ştiut Amorsito?).

:o)

Sant Jordi la Timișoara.

Felic Sant Jordi

Ştiu că a trecut...

Na, bine că nu stau în Badalona

Fac şi eu haz de necaz.

Don't read if you blush when talking about sex

From Books@theGuardian.

My Cinderella shoes

Poveste de Sant Jordi (care n-are nici o legătură cu el).
Mi-am pus întâmplător papucii de Cenuşăreasă (a doua pereche - mulţumesc, Camelia!, prima s-a rupt şi a dus cu ea visurile mele - la gunoi, desigur) şi m-am simţit ca Frumoasa din Pădurea Adormită.
Un singur gând: prea mulţi ani pierduţi în căutarea fericirii, când ea stă de fapt într-o piaţă, nişte "bravas", un grasshopper şi bere. Conversaţia face banii. Toţi banii.
The story of my life is now over, if you ever want to share it, please, do not buy the copyrights. They are for free.

Shortcuts

Utile, zic.

Lectură de prânz

Din Dilema veche.

Sex la birou

Doamne, ce-am râs! Fiecare cu motivele lui.

Când a murit Kurt Cobain

…eram pe stradă, între Piaţa Maria şi Iosefin (Bălcescu, să zic eu aşa) în 1994, aprilie; şi am fost toată seara în doliu. Eram într-o vrie nu mai ştiu de ce (dar pentru că-mi amintesc că eram cu H., explicaţia e intrinsecă, din cauză că eram cu el eram în vrie), am ascultat descrierea vieţii lui Cobain de la toţi oamenii cu care ne-am întâlnit în noaptea aia şi am transmis, la rândul nostru, vestea mai departe (nu, nu aveam mobile, nici pagere, nici telefon fix).
Ce m-a apucat cu moartea lui Cobain? Mi-amintesc de multe ori acest pasaj (pe care-l leg, recunosc, de scena din Piaţa Unirii, ani după, în care fetele de la Lenau se holbau la D. cel cu pleată frumoasă, frumoasă, de culoarea paiului, şi ziceau „ce seamănă cu Kurt!”). E un oarecare punct de reper în spaţiul studenţiei mele (ca şi relaţia explozivă – foc de paie, ca să mă păstrez în spiritul comparaţiei anterioare) cu H. Înainte de acest moment (şi de H.), nu mi se întâmplase nimic la Timişoara, deci moartea lui Kurt a deschis o nouă epocă. A apus, demult, rămân pe amintiri.
Acest post e rezultatul adunării laolaltă a mai multor crâmpeie care m-au bombardat azi, de la pozele scanate de Roxana pentru FB, în care era îmbrăcată doar în negru (ah, tinereţe), la hip-hop-ul de acum 450 de ani pe care l-am ascultat pe trilulilu.ro (Mihoane oare îşi mai aminteşte când am ascultat noi prima dată B.U.G.?) şi a fost declanşat de luarea la cunoştinţă a faptului că vârsta de 25 de ani e mişto (pentru mine o fost acum hăhăhă…).


Vezi mai multe video din Muzica

Totul până la Mozart

Mă enervează că amintirile mele frumoase de la Nessebar, Veneţia, Madrid sunt în strânsă legătură cu tine, dar am decis să te ignor, să te şterg din trecutul meu (de iertat nici nu încape vorbă!), căci nu pot să te las să-mi iei Mozart. Totul până la Mozart!

Ce mai ascult pe heavy rotation

Durerea de dinţi

Pe mine mă doare adesea capul, în special din pricină de migrenă (din ultimele informaţii oferite de unul dintre doctorii care m-au consultat încă nu s-a inventat un tratament). Durerile mele de cap pot ţine zile întregi sau chiar săptămâni, şi, pentru că ştiu, din experienţa ultimilor cel puţin 25 de ani, că nu le pot îndepărta, nu iau nimic. Pastilele nu ajută, alcoolul, somnul, exerciţiile fizice, sexul, nu au absolut nici un efect asupra migrenelor mele. Aşadar, eu şi cu ele am învăţat să coabităm armonios.
Altfel stau lucrurile, însă, cu durerile de dinţi. Din cunoştinţele mele, am fost dusă la dentist când eram foarte, foarte mică. Mi-a fost toată viaţa teamă de dentistul meu, l-am urât din toată inima pentru că nu mi-a putut niciodată rezolva problemele. Cu timpul – şi cu înaintarea în vârstă – a merge la dentist a devenit pentru mine o mică nelinişte. Am grijă de dinţii mei pentru că ştiu că orice le-aş face, îi voi pierde. Cu toate acestea, nu pot să suport durerile de dinţi, nu mă descurc cu ele, habar de unde să încep să le manevrez. Aşa că le duc la dentist, dentistul mă prost-dispune, eu tac şi suport, viaţa continuă. Am de mulţi ani un vis recurent: dentistul meu mă priveşte şi-mi spune „Nu ai nici o problemă, ai o dantură perfectă”. Da, poate când niciunul dintre dinţii mei nu va mai fi pe gingii, când voi avea doar minunate copii lucioase, voi avea o dantură perfectă.
De la aceste două dureri fizice taman expuse mi-a venit ideea cu durerile ascunse, cele despre care oamenii nu vorbesc, cele despre care nimănui nu-i place să audă. Să ai o durere de cap sau una de măsele e explicabil, dar să suferi ilogic, din caute invizibile, izvorâte din capul tău, e de neconceput. Eu sunt prietenă şi cu acest tip de dureri, le am de ani de zile.
Cea pe care am ţinut-o până acum în echilibru se numeşte gelozie. Am învăţat să o ascund sub jachetă, să o înec într-un pahar de vin, să o fac să obosească şi să plece. Ea, la rândul ei, a învăţat să-mi contracareze eforturile invitându-şi prietenele la petrecerile din capul meu: neîncrederea şi paranoia. Pentru o vreme, am continuat să câştig lupta cu ele (vede cineva paralela cu migrena?).
Amorul mi-e durere-parteneră de mulţi ani, încă din dimineaţa când am recunoscut, pe Telegrafului 101, că pentru băiatul acela cu ochi frumoşi îmi bate inima mai repede. Prima iubire, prima durere. De atunci, odată ce am prins curaj, am mers zi de zi, pas de pas, alături de durerea mea cu care nu mă descurc. Ne privim din când în când în ochi, eu strâng din pumni şi scrâşnesc din dinţi, uneori oftez a pagubă şi atât. Ea a câştigat întotdeauna, negreşit, fără drept de apel, m-a pus în situaţiile cele mai ridicole şi cele mai măreţe pe care le-am trăit. Şi în măsura în care îmi doresc să nu mai sufăr, când nu o fac (ceea ce se întâmplă rar), tânjesc după această dulce suferinţă.
A început să mă doară o măsea; am dus-o la dentist, ignorând însă faptul că această durere vine aproape invariabil împreună cu cealaltă (mai vede cineva vreo paralelă?).

Do you wanna go and fluff upstairs?

Cultura mea cinematografică s-a îmbogăţit suplimentar în urma episodului 17 din "The Good Wife": "Do you wanna go and fluff upstairs?". OMG. Şi continuă: "And we fluffed, and fluffed...".

Ai mei...

Link.

Dacă tot n-am bani

Să am măcar planuri.

Day dreaming

Because of these.

Ce mai face România?

Tot cum o ştiam!

Atâta pot

Zilele astea, mă scuzaţi.

"Pusulinele"

Zâmbesc la asta.

Un buchet

de raţe roz sălbatice pentru mine. De aici.

Am descoperit

Gray's Anatomy.

Veve nu mai există

Ian te uită aici.

Ce (nu)-mi place

Ce-mi place aici: să trecem peste partea cu „uuuuu” (parcă o şi aud pe Amorsito exclamând, da, sunt lucruri care-mi plac) şi să purcedem spre lucrururi serioase: că se bea (mult şi des), că oamenii se împrietesc repede unii cu alţii, că se călătoreşte enorm, că e soare, nisip şi mare.

Ce nu-mi place aici: că există situaţii (cum e cea prin care tocmai am trecut) în care oamenii vorbesc în catalană, eu răspund în spaniolă, ei continuă în catalană şamd. Am încheiat o conversaţie de 10 minute cu o astfel de persoană, în interes de serviciu, el sunând să ceară ceva de la noi legat de un proiect de multilingvism (!). Mrrr!

Asta nu mă face decât să am un respect tot mai mare pentru cei care au bunul simţ să schimbe limba când văd că nu mă descurc cu catalana!

Soc futut (are şi varianta feminină adjectivul ăsta?)!

Adevărat a-nviat!

Acum doi ani mă întorceam cu trenul dinspre nordul ţării într-o stare de spirit oribilă: petrecusem încă un set de sărbători cu nişte oameni care mă urau din toată inima (ceea ce n-ar fi o problemă, aceia nefiind, desigur, singurii de pe lume care nu mă plac, dar erau printre puţinii care insistau să-mi comunice acest fapt cu fiecare cuvânt – sau privire – care mi-era adresat). Atunci am decis să nu mai accept să fiu atacată pe nedrept; mi-a luat încă un an de zile să reuşesc să mă rup.
Acum un an mă întorceam cu avionul din România, unde stătusem zece zile aproape fără să vorbesc, dar decisă: până aici! N-a fost să fie, hotărârea a rezistat până la aeroport.
Anul acesta nu m-a chinuit nimeni, m-am întors de la aeroport pe lumină şi m-am bucurat că sunt cine sunt, unde sunt şi că mă simt eu însămi. M-a sunat D. chiar atunci: „sunt bine, pisi, sunt bine”, l-am asigurat. Am reuşit să o fac şi pe asta. Dau o bere de ziua ta (un Bergenbier).

România mea e o amintire

Am uitat că o fost colegă de serviciu de la Bucureşti mi-a zis că nu se mai poate avea încredere în mine dacă m-a părăsit bărbatul, că un amic m-a întrebat ce voi face când spaniolu' se va plictisi de mine (deci ce rost are să mai plec la Barcelona, că oricum voi îmbătrâni, deci vor veni altele mai tinere din urmă, să mă scoată din joc), că mama spune despre nu ştiu cine că "şi-a măritat fata" (???) etc.
Mi-am amintit mai multe pe această temă când am citit comentariile la acest articol. Am 35, aproape 36 de ani, ţara mea mă consideră bătrână şi ratată. Iar eu sunt fericită, de fapt, şi n-aş schimba viaţa mea de acum pentru nici o căsnicie din lume. Nici măcar pentru a Vanessei Paradis.

1 din 10

Am văzut unul, la vară mai văd unul.
Nessebar e până acum locul meu preferat de pe pământ (am văzut puţine, dar totuşi). Lista aici.

Eu

Când o să mă fac mare, voi putea spune acelaşi lucru ca şi nenea ăsta. Mi-a atras atenţia pasajul cu Baha'i. Mda.

Câte vieţi mai am?

Astăzi a murit Pablo, un cincilă pe care îl cunosc de mulţi ani (sau doilă, sau treilă). Nu era aşa bătrân, dar era bolnăvior în ultima vreme. Ştiu că lui Cri o să-i pară tare rău de el, şi mie la fel. A locuit în Berceni, apoi pe Baba Novac... A fost luat în grijă cât stăpânii lui au fost plecaţi de diverşi oameni, printre care Robert, care-l numea „pisica”. A convieţuit cu pisicile mamei mele şi iepurii lui Patrocla, pe timp de iarnă, la Braşov. Cea mai apropiată relaţie pe care eu am avut-o cu el a fost în săptămâna cât l-am găzduit în apartamentul de pe Calea Victoriei şi despre care relaţie am o amintire extrem de plăcută (chiar făcea ca trompeta noaptea!). L-am scos la „aerisit” într-o seară pe balcon (era o căldură sufocantă în Bucureşti) şi n-am mai putut să-l prind ca să-l bag înapoi în cuşcă. Era iute ca o zvârlugă, iar blana lui foarte mătăsoasă îl făcea imposibil de prins. De când întindeam eu mâinile până când le făceam căuş, el dispărea. Iar când apucam să-l prind, practic, aveam sentimentul că am o pasăre nefericită în mână (nu se zbătea, era doar... iute rău). Am râs grozav în seara aceea, căci nu vedeam nici o soluţie pentru a închide bila de blană înapoi în cuşcă şi fiecare încercare eşuată mă binedispunea şi mai tare. Nu-mi amintesc cum l-am prins, până la urmă.
Cert e că azi, când am aflat că a murit (şi mi-au trecut prin minte momentele în care îmi amintesc de el), m-am gândit aşa, generic, cum ni se schimbă viaţa, cum trecem de la etapă la etapă, de la stare la stare, cum avansăm, stagnăm, ne aruncăm înainte, întoarcem foaia şi ştergem cu buretele când nu mai putem altfel. Eu, personal, sunt la a treia viaţă, total distinctă de cele de dinainte (ar mai fi şi a patra, practic, între ele, dar a fost atât de scurtă, că n-am apucat să mi-o definesc prea bine). Şi cred că mă mai pregătesc pentru câteva de acum înainte.

Iar am făcut nişte gândire

Mă plictisesc grozav cu oamenii fără imaginaţie. "Viaţa e plină de surprize! Eu ştiu să le fac faţă cu noul Head and Shoulders mentol."
Adică, pe bune, ce rost are să ne chinuim în conversaţii fără sare şi piper, în întâlniri pe care nimeni nu le vrea? Promit să nu mă mai întâlnesc cu oameni plictisitori mai mult de o dată.

Citit

Ceva uşor, ca de luni dimineaţa.

FB

Rău cu rău, dar mai rău fără rău. Un articol interesant.

Ce mai citim, ce mai cităm

"Cititul te desteapta si sexul te tampeste". De aici.

Leapşă

La cine te gândeşti când te sui în avion? Şi de ce?
Pasăm ideea la Pisi K., Elf, Vali, Catwoman, Pinocchio, doamnei Kalimero, lui Andrei şi cui o mai doreşte. Mor de curiozitate, aşa că lăsaţi comentariu cu link, să ştiu şi eu răspunsul.

Dacă e nevoie de explicaţii suplimentare (nu e, nu?): deşi ştim că şansele sunt mici să murim într-un accident aviatic, ştim că ele există. Şi cum nu suntem înaripaţi de la natură, ni se strânge un pic inima când ne ridicăm la cer. Părerea mea.

School prom

Here. Long, but interesting (I particularly liked how the word "tuxedo" is explained).

Idiot's guide to lying

Tensiunea dispăruse brusc. Am închis ochii, i-am deschis, am privit tavanul, abajurul de orez, oglinzile caraghioase de pe perete. Nu mai era, tensiunea dispăruse. De vineri, o simt iar. Pot să produc o mică revoltă interioară, dar n-o să ajute la nimic, deja ştiu. Tensiunea o să rămână acolo. Pentru că nu ştiu încotro să-i cer să se ducă.
Cineva m-a minţit (am nevoie de un ghid stilistic, de un „idiot’s guide”, de ceva care mă poată face să înţeleg de ce mint oamenii). Nimic mai comun, probabil mi se întâmplă în fiecare zi, dar nu mă prind şi trăiesc liniştită, cu zâmbetul meu tâmp pe buze, bucuroasă de soare, de ce va veni, de planuri, de oameni. Dar uite, acum m-am prins. Şi m-am trezit iar cu tensiunea asta în minte, care-mi paralizează voinţa, mă scoate din răbdări. Nu trece niciodată, lăsaţi-mă cu prostiile, nu trece şi pace. Mai bine mă împrietenesc cu ea, dacă o ajuta la ceva.
Altfel, sunt bine!

Când o să fiu mare

O să mă fac ziarist. Am dat peste linkul ăsta şi citesc pe apucate, de la unii, de la alţii din ogradă. Ce-mi lipseşte ca să mă întorc? Ştie careva?

Aştept optimismul

Azi am avut o zi ca porcu' (postul anterior e un pic lămuritor). Toată lumea a vrut ca eu să termin "acum" diverse prostii - care, desigur, nu erau pe lista MEA de priorităţi, eu ştiind mai bine ce am de făcut per total. În fine, la sală nu m-am dus că ploua şi mi-a fost lene, mi-era foame când am ajuns acasă, drept care am mâncat (deşi nu aşa se slăbeşte, chiar dimpotrivă), pe mess s-a plâns toată lumea de câte ceva (în afară de mama, care pictează şi desenează cu o vervă de invidiat), aşa că abia aştept să mă culc să văd dacă mâine mă ia careva cu ceva pozitiv.
Pe bune, nici eu n-am bani (am chiar datorii), mi-e dor de casă, sunt singură, am acele două kile în plus pe care le urăsc din toată inima, vreau să citesc şi nu apuc, vreau să scriu şi nu am răbdare, vreau să mă întorc acasă şi n-am curaj... Mai sunt şi îndrăgostită fără speranţă de habar n-am cine (presupun că de ideea de a fi îndrăgostită).
Privim şi noi un pic partea bună a vieţii? Puţin optimism.
Pun interdicţie în următoarele zile la veşti triste. Iertaţi-mă, o vreme, plouă de multe luni aici, m-a nins în România, o să mă depresez şi atunci o să vă prost-dispun eu pe voi.

Zen

I’m Zen, I trust myself and I believe the others are not keen on hurting me. The future is bright, the sun will always shine and I will rule the world.
I need this mantra today; it will prevent me from making a huge scandal (that I will, there’s no doubt, regret afterwards).
I’m Zen, therefore, I trust myself…

LATER UPDATE: Nu l-am cunoscut personal pe Mile Cărpenişan, dar îl ştiam din vedere şi din poveştile colegilor de presă din Timişoara. Am urmărit, în ultimele zile, cu sufletul la gură, posturile lui Sorin Bogdan pe facebook, spunând că starea lui de sănătate era stabilă, că se pregăteau să-l ducă la Cluj-Napoca... Acum câteva minute am citit că a murit. E nevoie de câte o palmă din asta ca să-mi dau seama care sunt, de fapt, lucrurile importante din viaţă: viaţa însăşi. D-zeu să-l odihnească!

Past 27

Un prieten mi-a trimis acest link demult. Nu l-am ascultat, căci mi l-a trimis la serviciu, iar acolo nu pot asculta muzichii. Mi l-am trimis pe e-mail şi acum l-am găsit, făcând curat.

Desigur, asta e partea cu dedicaţie pentru mine:
"Janis sings to me just like she's sitting by my side
And I wonder just how many times she sat like me and cried
I've made it past the age of twenty-seven so there's no use in dyin'."

La radio

Un nene vorbeşte aiurea. De ce spun asta? Pentru că, după ce face de râs o emisiune şi o televiziune (cu detalii despre oră şi titlul emisiunii) care a făcut o eroare de genul (pe burtieră): "Bunica Oanei şi mama Denisei, spune etc.". Am ascultat şi m-am gândit "nasol, nici corectură nu se mai face, mă rog". Ah, omul făcuse poză ecranului (dovada!).
După ce domnul digei pune o melodioară, intervine iar în direct şi spune: "Mi s-a spus că s-ar putea să nu am dreptate, să fie totuşi corect cum scria, căci bunica Oanei şi mama Denisei sunt una şi aceeaşi persoană." În loc să bâjbâie şi el o scuză, aruncă un: "Nu le prea am eu cu evenimentele din lumea mondenă" (citez aproximativ, spălam vase în timpul ăsta, nu am notat). De când e, măi frate, limba română o preocupare mondenă?

Am şi eu vise

Am şi eu vise, am şi eu dorinţe. Le îndeplinesc celorlalţi visele, pe moment, îi fac să zâmbească, să aibă încredere în ei şi în mine, ca să-mi întoarcă, dacă voi avea nevoie, serviciul. Exersez, învăţ, trasform, mai cos, mai peticesc, mai împletesc pe alocuri pentru vise. O portocală va fi rotundă doar din două jumătăţi curăţele.
Am şi eu amintiri, dar pregătesc frumos decorul pentru a trânti cortina peste ele. Am şi eu vise.

Doll, a trecut deja un an

De când văzurăm maşinile de epocă la Sitges. Un an şi pentru mine şi pentru tine. Nu ştiu ţie, dar mie mi se pare în altă viaţă. Într-una mai tristă. Sau nu... Nu m-am decis încă.

Vineri seara

Ce fac eu vineri seara? Spun pe mess poveşti cu clovni, nici nu mai are cine mă asculta, că doar oamenii au vieţi adevărate, nu imaginare, ca mine, beau vin şi-l încurajez pe un băiat să-şi ia inima dinţi şi să-i zică fetii ăleia că o iubeşte (sau măcar că o place). El replică: "n-am io atâta oaie" şi eu râd ca proasta o juma' de oră. Iar cât el se duce să alimenteze paharul cu vin, eu "torn" la public. 3.000 de km distanţă sunt nimica, nimicuţa.

Am pecit un pic codul

Mă scuzaţi, nu mă pricep, îl voi repara mâine, că acum mi-e somn şi am intrat şi eu în programul forever young. Din alt motiv, dar tot se pune.

LATER UPDATE: Am găsit un tapet care-mi place cu care să-mi decorez căsuţa virtuală. Mulţumesc, A. Mai am mici probleme (aş face pătratele mai mici, decoraţiunile asemenea, dar nu mai am răbdare).

Oh, vai!

Să citim presa spaniolă (pe sărite, desigur!).

Cu maşina în spate

Un prieten mi-a povestit deunăzi cum a făcut naveta între două oraşe, mai an, din amor, în fiecare week-end: "aş fi mers şi cu maşina în spate, pentru ea". Abia aştept să simt iar asta!

Reparaţi-o, vă rog, îmi doresc să mă întorc, cândva!

O analiză a presei scrise româneşti. Dl Comanescu, jos pălăria!

Cluj

A început cu o ninsoare ca-n poveşti, a continuat cu o pensiune absolut superbă (detalii şi fotografii voi pune pe noul meu proiect conceput să producă şi nişte bani - care să-mi permită, nu-i aşa?, să vizitez mai multe locuri despre care să pot da ponturi), cu o şaorma bunicică şi cu un mojito care nu avea nimic de-a face cu un mojito verdadero, şi s-a terminat cu un film românesc pe B1TV. Compoziţiile muzical româneşti autentice nu m-au inspirat suficient. Nu mai râde, amorsito!

TM - CJ

Un domn care seamană cu tatăl meu (deşi nu cred că seamănă cu adevărat, doar îi văd eu pe bărbaţii de o anumită vârstă şi cu o anumită alură oarecum similari, probabil pentru că mi-e dor de el) călătoreşte cu mine în compartiment spre Cluj-Napoca. Are un pansament pe mână, ca şi cum ar fi avut acolo o perfuzie. M-a făcut să mă gândesc că, în urmă cu mulţi ani, când tata a trebuit să meargă la Institutul Inimii, în acelaşi oraş, nu mi-am făcut timp să mă duc cu el. Acum pot să vărs oricâte lacrimi şi să am regrete nenumărate, timpul nu se întoarce înapoi. Până la urmă, tot e bine că am învăţat măcar acum, ani mai târziu, că importanţi în viaţă sunt doar oamenii, cu relaţiile fine pe care le ţesem cu ei, şi care relaţii nu se pot falsifica niciodată: sunt nu sunt reale. N-o să mai las să-mi fie niciodată dor de nici un om fără să iau măsuri. Sunt destui oamenii care au dispărut din viaţa mea şi pe care nu-i mai pot vizita decât în compania unei pietre de mormânt. În timp ce scriu asta, domnul care seamănă cu tata mă priveşte pe furiş, încercând să nu-mi vadă lacrimile şiroind. Şi eu îmi spun cât de falsă este, de fapt, hotărârea mea, de vreme ce pe omul de care îmi este cel mai dor pe lume îl păstrez departe, ca şi cum ar fi îngropat în spatele unei bucăţi de marmură rece.

Mulţumesc celui care nu şi-a securizat reţeaua (undeva după Aiud) şi care mi-a permis să postez în timp real aceste gânduri.

Despre stres

A scris Elful ceva clar, concis şi foarte interesant. Merită citit, chiar dacă pare lung.

In my mind, I still am

Together with that guy. But, then again, such a line I'm definetely not allowed to produce. Like never ever. How come?

Omu' când e beat e prost

Acum mulţi ani, pe când locuiam la Timişoara şi totalmente în inima mea (nu ca acum!), am băut într-o seară, cu doi băieţi pe care-i iubeam (pe unul încă îl mai iubesc), nişte vin. Combinata de roşu cu alb – căci se terminase primul, deci ne-au schimbat ei, automat – a dus la o beţie cruntă din partea mea. Şi cum „omu’ când e beat, e prost”, zic să nu contrazic. În fine, îmi amintesc bine noaptea aia (sic!) şi nu o regret, plus că de câte ori trec prin centrul oraşului mă apucă nostalgia. Clubul ăla de bingo nu mai e demult acolo, Borco nu mai are demult părul lung (şi e singurul rămas în Timi), eu nu mai beau demult atâta, iar vremurile s-au schimbat (deşi am întâlnit în seara asta pe cineva care nu prea). În Piaţa Operei, pe ecrane gigantice, se citea "Proclamaţia de la Timişoara". Au trecut 20 de ani de atunci. O viaţă.

Îmi plac

Oamenii care se spală riguros, care se parfumează, care nu mint, care se străduiesc să scrie corect (că nici mie nu-mi iese tot timpul), care ştiu să facă un mişto deştept, care încearcă să nu mă întrebe tâmpenii, care, cu alte cuvinte, îmi respectă inteligenţa (posibilă), deci nu mă insultă tratându-mă ca pe o cretină.
Vă mulţumesc pentru atenţie!

Your mouse

Me: "Can I please touch your mouse? Just to show you the proper shortcut!"
Him: "This sounds very... don't know, sexy." (laughing and looking at me puzzled).
Me: "Because it is."

Am două pentru azi

Dar cum mi-e lene, fac doar una.
8 martiele trecut petrecut fără Amorsito n-a fost rău, dar ar fi fost mai bine cu ea. Mă rog. Mi-am amintit cu nostalgie de ţigările medicinale (ia să vedem, cine se mai chinuie să se lase de fumat în afară de vară-mea?), de roata de la Matizul lu' Cher schimbat cu Rux, de, de, de şi de (alea care dor le las anonime).
A nins în Barcelona, ceea ce rar se petrece, a nins ca porcu' câteva ore şi s-a depus pe jos, pe sus, pe motocicletele oamenilor, care apoi au căzut cu ele în intersecţie!
Era cât pe ce să cad şi eu, tot pe jos, urcând în sus spre casă, dar n-am căzut. Am căzut într-un bar de fiţe, în cartierul meu de fiţe, unde am băut un vin de Navarra (că de Rioja mi s-a luat - ia să vedem, cine ştie să mă contrazică aici, cu denominările!), am mâncat nişte bombe aproape la fel de bune ca acelea din Barceloneta şi apoi am parcurs cu mare atenţie prima lecţie de catalană (am mai început un curs, prin vară, dar s-a terminat brusc, prin plecarea pe nepusă masă a profesorului în Brazilia, cu promisiunea că-mi aduce un magnet la întoarcere). Alte probleme 8 martiele trecut n-a ridicat, nici n-a scăpat pe jos, drept care nu există explicaţie pentru ce mă târâi eu pe aici făcându-mi curaj să compun bagajul pentru călătoria în ţările reci care mă aşteaptă mâine. Fins dema!
Din motive necunoscute, această melodie îmi aduce aminte de poetul meu preferat, ai cărui cartofi prăjiţi au rămas imortalizaţi doar pe o hârtie galbenă Made in USA, într-un dosar dosit undeva, am uitat unde, într-una dintre casele mele.


Şi să cităm un alt poet pe care sper să-l întâlnesc curând, spre disperarea lui Amorsito, cu care începui şi închei, rotund ca un scenariu, cum se învaţă la un moment dat la şcoală. Dada, la şcoala de demoazele care ajung să recite pe de rost tâmpenii cu votcă şi vinuri. Valentina-Levantina a terminat demult (cu) şcoala asta.
În fine, nu-l găsesc pe citat, dar e cam aşa: Iubito, s-au terminat ţigările, trebuie să ne despărţim.

Cura de slăbit cu boabe de orez

Pentru că demult n-am mai râs atât, zic să împărtăşesc. V. îmi spune revoltat pe mess că dietele sunt o minciună. Io întreb dacă toate aşa, în gaşcă, în fine, ca să nu ne păruim inutil, cer un exemplu.
Şi-mi trimite acest link.
M-a marcat punctul 7 şi finalul punctului 8 pe care simt nevoia să-l şi citez (îmi cer scuze pentru majuscule, dar am zis să nu intervin în original): "SINGURA SI CEA MAI IMPORTANTA RECOMANDARE PE CARE ” MAICA TEREZA ” O ADRESEAZA TUTUROR PRACTICANTILOR ACESTUI REGIM ESTE: “NOROC SI INCREDERE DESAVARSITA”".

Ok, I need help

Mi-am pierdut o oră încercând să găsesc script-ul de la boxul de pe stânga cu vvritz' shared items, ca să-i schimb culoarea. Ştie cineva de unde l-am pus? Căci nu sunt capabilă să-mi amintesc şi nici să-l găsesc.
Mulţumesc.
Mrrrr, unde naiba e?

Alegeţi limba

De mai bine de doi ani de zile aleg engleza. Când cumpăr bilete de avion, când caut cazare, când citesc cronici de film, când caut recenzii de carte, aleg engleza. Ieri am intrat pe internet banking de la un card românesc care-mi oferea opţiunea să aleg limba. Am ales engleza. Era şi română, ce toantă sunt! Mă depersonalizează locuitul în ţara asta.

Garanţie conform legii în vigoare

Un fel de mâncare care nu iese cum ar trebui, o după-amiază ratată pentru că plouă, un avion pierdut pentru că este ambuteiaj, o freză nereuşită din cauza unei coafeze cu personalitate, un bilet de loterie necâştigător... Sunt normale, le accept fără să clipesc, căci nimeni nu garantează nimic. Şi atunci? De ce atâta tărăboi pentru chestiile sentimentale? Cine garantează şi pentru ce?

Sbj: poezie

De la Carmensita
Sent: Fri, February 22, 2008 4:48:11 PM

„După un anumit timp, omul învaţă să perceapă diferenţa
subtilă între a susţine o mână şi a înlănţui un suflet, şi învaţă că amorul
nu înseamnă a te culca cu cineva şi a avea pe cineva alături nu
e sinonim cu starea de siguranţă, şi aşa, omul începe să înveţe...

Că săruturile nu sunt contracte şi cadourile nu sunt
promisiuni, şi aşa omul începe să-şi accepte căderile cu capul sus şi ochii
larg deschişi, şi învaţă să-şi construiască toate drumurile bazate în
astăzi şi acum, pentru că terenul lui "mâine" este prea nesigur pentru a
face planuri... şi viitorul are mai mereu o mulţime de variante care se
opresc însă la jumătatea drumului.

Şi după un timp, omul învaţă că dacă e prea mult, până şi
căldura cea dătătoare de viaţă a soarelui, arde şi calcinează. Aşa
că începe să-şi planteze propria grădină şi-şi împodobeşte propriul
suflet, în loc să mai aştepte ca altcineva să-i aducă flori, şi învaţă că
într-adevăr poate suporta, ca într-adevăr are forţă, că într-adevăr e valoros,
şi omul învaţă şi învaţă... şi cu fiece zi învaţă.

Cu timpul înveţi că a sta alături de cineva pentru că îţi
oferă un viitor bun, înseamnă că mai devreme sau mai târziu vei vrea
să te întorci la trecut

Cu timpul înţelegi că doar cel care e capabil să te iubească
cu defectele tale, fără a pretinde să te schimbe, îţi poate
aduce toată fericirea pe care ţi-o doreşti.

Îţi dai seama cu timpul că dacă eşti alături de această
persoana doar pentru a-ţi întovărăşi singurătatea, în mod inexorabil
vei ajunge să nu mai vrei să o vezi.

Ajungi cu timpul să înţelegi că adevăraţii prieteni sunt
număraţi, şi că cel care nu luptă pentru ei, mai devreme sau mai
târziu se va vedea înconjurat doar de false prietenii.

Cu timpul înveţi că vorbele spuse într-un moment de mânie
pot continua tot restul vieţii să facă rău celui rănit.

Cu timpul înveţi că a scuza e ceva ce poate face oricine,
dar că a ierta, asta doar sufletele cu adevărat mari.

Cu timpul înţelegi că dacă ai rănit grav un prieten, e foarte
probabil că niciodată prietenia nu va mai fi la aceeaşi intensitate.

Cu timpul îţi dai seama că deşi poţi fi fericit cu prietenii
tăi, într-o bună zi vei plânge după cei pe care i-ai lăsat să plece.

Cu timpul îţi dai seama că fiecare experienţă trăită alături
de fiecare fiinţă nu se va mai repeta niciodată.

Cu timpul îţi dai seama că cel care umileşte sau
dispreţuieşte o fiinţă umană, mai devreme sau mai târziu va suferi aceleaşi
umilinţe şi dispreţ, dar multiplicate, ridicate la pătrat.

Cu timpul înveţi că grăbind sau forţând lucrurile să se
petreacă, asta va determina că în final, ele nu vor mai fi aşa cum sperai.

Cu timpul îţi dai seama că în realitate cel mai bine nu era
viitorul, ci momentul pe care-l trăiai exact în acel moment.

Cu timpul vei vedea că deşi te simţi fericit cu cei care-ţi
sunt împrejur, îţi vor lipsi teribil cei care mai ieri erau cu
tine şi acum s-au dus şi nu mai sunt...

Cu timpul vei învăţa că încercând să ierţi sau să ceri
iertare, să spui că iubeşti, să spui că ţi-e dor, să spui că ai nevoie,
să spui că vrei să fii prieten, dinaintea unui mormânt, nu mai are nici un sens.

Dar, din păcate, se învaţă doar cu timpul...”

Jorge Luis Borges

Sbj: ti-am luat dintii

Thu, March 27, 2008 1:11:16 PM

huhuhuhuh, asta e noua versiune de la "ti-am luat fatza!". Oricum, ar fi trebuit sa-mi vezi fata cand ma uitam in punga pe care mi-a dat-o dentista!

The Pig

It is my new best friend, as it is supposed to help me quit smoking. It has up to now 3 euros. Should I be successful as in any of my quests, I will go to Lisbon. I've been told it is a very melancholic city.

Sbj: Calories burned during sex

Tue, February 26, 2008 9:46:08 AM

----- Forwarded Message ----

CALORIES BURNED DURING SEX!

REMOVING HER CLOTHES:
With her consent 12 Calories
Without her consent 2,187 Calories

OPENING HER BRA:
With both hands 8 Calories
With one hand 12 Calories
With your teeth 485 Calories

PUTTING ON A CONDOM:
With an erection 6 Calories
Without an erection 3,315 Calories

POSITIONS:
Missionary 12 Calories
69 lying down 78 Calories
69 standing up 812 Calories
Wheelbarrow 216 Calories
Doggy Style 326 Calories
Italian chandelier 2,912 Calories

ORGASMS:
Real 112 Calories
Fake 1,315 Calories

POST ORGASM:
Lying in bed hugging 18 Calories
Getting up immediately 36 Calories
Explaining why you got out of bed immediately 816 Calories

GETTING A SECOND ERECTION:
If you are:
20-29 years 36 Calories
30-39 years 80 Calories
40-49 years 124 Calories
50-59 years 1,972 Calories
60-69 years 7,916 Calories
70 and over
Results are still pending

DRESSING AFTERWARDS:
Calmly.. 32 Calories
In a hurry 98 Calories
With her father knocking at the door 5,218 Calories
With your wife knocking at the door 13,521 Calories

Results may vary!

Re: ce masina sunt eu?

Sent: Tue, December 11, 2007 11:59:46 AM
Subject: Re: ce masina sunt eu?

io sunt gay, merge gurlish

----- Original Message -----
Sent: Tuesday, December 11, 2007 12:29 PM
Subject: Re: ce masina sunt eu?

ia baga la mama un ochi sa vezi ce garantie au. plus ca e cam girlish that volvo (adica fetele la mine sunt innebunite dupa el)

----- Original Message ----
Sent: Tuesday, December 11, 2007 11:26:11 AM
Subject: Re: ce masina sunt eu?

Toata lumea imi zice Mazda 3. Eu ma vedeam mai Volvo sau Peugeot. Sau poate incerc sa compensez? Well, o sa fii surprinsa, la Volvo dotarile de baza sunt destul de impresionante (ia, de-aci: http://www.volvocars.ro/models/Volvo-C30/which/Compare.htm )

----- Original Message ----
Tuesday, December 11, 2007 12:15 PM
RE: ce masina sunt eu?


eu, evident, mazda 3, caci mie imi place. ar mai merge ford focus, daca e de cumparat, caci frantuzestile ies din calcul si la volvo nu ai nimic pe ea la valoarea de vanzare.

multumesc cu c., nu crez sa am poza.

----- Original Message ----
Tue, December 11, 2007 9:55:13 AM
Sbj: ce masina sunt eu?

Tu cu ce votezi?
Volvo C30
Ford Focus
Peugeot 307 Break
Peugeot 407
Volkswagen Golf
Mazda 3
Astept cu nerabdare :)

Am vorbit cu C., am inteles ca i-ati facut urari in direct. Tortul de ciocolata mai pe seara, nu cred ca inscriptionat, dar ii fac o felicitare speciala. Trimite o poza, daca vrei, daca nu bag ceva de la mine.

Sbj: Cum e?

Sun, December 2, 2007 11:06:15 AM

Ai ajuns bine? Stiu ca poate nu e o prioritate sa intri online, dar as vrea sa stiu cum esti.

Irina aflase ca plecati si se gandea ca poate treceti si pe la ei :) I-am zis sa-l contacteze pe Tudor, sa-ti lase mesaj, ca voi erati pe drum.

No. Va pup,
D

Sbj: Mi se pare foarte potrivit pentru tine

Tue, November 14, 2006 8:38:24 PM

Eu te iubesc :)


HOW TO STAY YOUNG ... ...

1. Throw out non-essential numbers.
This includes age, weight, and height.
Let the doctors worry about them. That is why you pay them.

2. Keep only cheerful friends.
The grouches pull you down.
(Keep this in mind if you are one of those grouches!)

3. Keep learning:
Learn more about the computer, crafts, gardening, whatever.
Never let the brain get idle. "An idle mind is the devil's workshop."
And the devil's name is Alzheimer's!

4. Enjoy the simple things

5. Laugh often, long and loud. Laugh until you gasp for breath.
And if you have a friend who makes you laugh, spend lots and lots of time with her/him !

6. The tears happen:
Endure, grieve, and move on.
The only person who is with us our entire life, is our self.
LIVE while you are alive.

7. Surround yourself with what you love:
Whether it's family, pets, keepsakes, music, plants, hobbies, whatever.
Your home is your refuge.

8. Cherish your health:
If it is good, preserve it.
If it is unstable, improve it.
If it is beyond what you can improve, get help.

9. Don't take guilt trips.
Take a trip to the mall, even to a foreign country, but NOT to where the guilt is.

10. Tell the people you love, that you love them - at every opportunity.
And if you don't send this to at least four people - who cares?

But do share this with someone.

Sbj: View this photo album "Pati": Ham-ham!

Fri, October 13, 2006 9:15:21 AM
De la Andrei


Am pus-o pe Net gata!

Re: RE: Riojanian travellers

Wed, August 16, 2006 6:30:20 PM
RE: Alfonso, pentru doamna Vuxanovici.

Buna,

Thank you for everything. You are a Romanian angel.

Just a little thing, va rog: saturday morning we need change money. I think we can change a little amount in hotels. Next monday we'll change the other part in a bank.

I think changing in hotels saturday morning will be possible. What do you think?

We already re-confirmed our flight and there are no changes. So if we don't find troubles we'll be at Bucharest Otopeni at 23:30 poimaine (vineri optsprezece august), glups.

Re: saluti

Mon, August 14, 2006 9:49:22 AM

Către Irina:

> Hei, salut. Uite, sunt bine. Am si adresa de yahoo,
> xxx_vuxanovici@yahoo.com.
>
> Am fost in vacanta, o saptamana, doua zile la atena,
> 2 la madrid si inca
> 2 in nordul spaniei, cu iubitul meu, care ii spaniol
> :o)). Acu ii plecat
> in Groenlanda.
> Mi-a placut mult. Acum, pe 24, plecam cu totii (cu
> denis, cu vara-mea,
> cu dorina) la Kusadasi, abia astept.
> Iti trimit si io poze, desi n-am prea multe.
>
> Te pup
> vv

Sbj: Respuesta automática de Fuera de la oficina: ma, din cand in cand imi aduc aminte

De la D. către o anumită doamnă Vuxanovici.

Fri, August 4, 2006 5:59:12 PM

"Aceasta respuesta mi se pare foarte amuzanta..."

----- Original Message -----

Nu sunt la serviciu pana luni, 7 august.

XXX Vuxanovici
Redactor Coordonator XXX

Art Business Center
Str. YYY, Sector 1
BUCURESTI
Tel: 319.XXX, interior 225

Sbj: Un fel de degustare de vin

Mon, July 3, 2006 9:07:02 PM
Sbj: Un fel de degustare de vin

Prezenta este o invitatie.

Unde?
Str Campia Libertatii nr XX bloc XX sc X et8 ap152
are interfon, dar nu merge, deci e pe baza de beep pe mobil :)

Cand?
Miercuri, cu incepere dupa 18:30.

Ce?
Servim vinuri romanesti :)

De ce?
E, uite-asa se mai intampla si lucruri frumoase in viata.

Tu vii?

Cu drag,
D.

PS nu primim soferi cu masina :)

It was the good thing to do

Now I just have to clean up the murder area.
Last detail, the photos to be moved in the folder named OLD.

LATER UPDATE: Sure, I'm back.

Oh, yeah!

De citit.

9 iunie

Deşi pare că scriu despre D., scriu de fapt despre Johnny Depp. În urma unei dezbateri aprinse la serviciu, cum că Brad Pitt ar fi mai mişto (şi mai tânăr) decât Depp. , la atractivitate n-am ce adăuga (sic!), dar căutând să văd cine e mai tânăr, descopăr că sunt amândoi născuţi în '63, unu' în decembrie, altu' în iunie. Deci nu oricând în iunie, ci pe 9 iunie.

LATER UPDATE: Ups, probleme?

Recidivă

Colega din Belgia (cea de aici) a recidivat azi. Într-o şedinţă multiculturală, pe când şefu' ăl mare (francez, total îndrăgostit de români - dinainte de a mă cunoaşte pe mine) se hlizea grozav că să nu uit să aduc dulciuri din România (că tot mă duc cu treabă), iar eu am completat cu "sigur, aduc ciocolată", ea zice: "Există ciocolată în România?". Şi dă-i, şi râzi! Avem, mă, ciocolată? Şi dacă da, care e cea mai bună (deşi, cum mă duc la Timişoara, mă tentează să le aduc "Pitic", dacă se mai face)? Să-i sparg odată faţa fetii, că începe să mă calce pe bătături.

Ce pereţi subţiri!

Mă gândesc de ceva vreme, în miez de noapte, ascultând fascinată cum cineva sforăie adânc. Încerc să-mi imaginez patul vecinului lipit de peretele bucătăriei. Apoi ascult cu atenţie să nu cumva să fie frigiderul. Într-un final mă prind că e câinele, care doarme la fix 10 cm de mine, sub scaun.

Luminiţa

El: Mi se tot aprinde telefonul, ca şi cum aş fi primit un mesaj, dar nu e nici un mesaj.
Eu: Ţi se descarcă, d-aia. Al meu când se descarcă face aşa.
El: Păi dacă se tot aprinde când n-are baterie, se descarcă şi mai repede. Ce prost!

Politically corect

Aşadar, să vedem ce vrăji mai facem pe plan naţional.

"El análisis concluye que el 37 por ciento de los encuestados son reacios a la inmigración, el 33 por ciento tolerantes y el 30 por ciento ambivalentes." Citat de aici.

Sub cerul ca umbrela

Sorpresas te da la vida

Parcă nu mai contenesc. Azi o prietenă mi-a povestit că nu se poate bucura de noua ei relaţie de cuplu atâta timp cât e stresată cu banii, jobul etc. M-a făcut să mă gândesc la vechea zicală cu "mintea românului cea de pe urmă".

Sabina zice că-s masochistă

O fi având, nu zic, dreptate. Deschid din când în când "Dear old love" şi înainte de să se încarce pagina, fac un pariu (ca Amorsito): "dacă o să scrie nush ce în primul post pe care-mi cad ochii, atunci... bla bla bla". Azi avem în meniu: "I’ll never find someone quite like you again. Thank God." Mai bine mă duc să mă culc, tristă că bancomatul mi-a mâncat cardul. Mdea.

I am a fairy tale

And when old, I will be a quiet elf.

O să-ţi frâng inima, desigur

Şi ce dacă ţi-am tot spus "gândeşte-te bine ce vrei, căci o să-ţi frâng inima", pur şi simplu nu m-ai ascultat. Acum nu te mai poţi gândi la nimic altceva. doar.lamine.valentina
Acum că nu mai e drum de întoarcere pentru tinw mă pregătesc deja pentru momentul în care va trebui să-ţi spun să mă uiţi. Şi care va veni mai repede decât crezi, căci eu sunt vânătorul şi tu eşti prada. Dar sper măcar să merite drumul. sorry.besos.valentina.

Citat din "Cum să frângi o inimă", roman personal, fără sfârşit.

Cam lung, dar merită

Despre presa românească.

De ce nu mă întorc

În afară de faptul că e criză în presa românească şi nu am unde (iar eu despre viaţa la Bucureşti am o imagine extrem de pozitivă şi de boemă), mai stau pe aici (deşi da, nu-mi place, şi probabil că deja sunt de băşcălie cu antipatia mea profundă faţă de catalni), nu mă întorc (încă – gata, asta e ultima paranteză) în România pentru că aici mi se întâmplă lucruri ca acesta pe care tocmai îl voi enunţa în rândurile de mai jos.
Am fost aseară la film cu C. şi, după un mojito, drumul drept nu mai era chiar aşa drept şi plimba mi se cam limba prin gură (cine nu crede că te poţi îmbăta dintr-un singur mojito să se înscrie pe listă, că-l duc cu drag la locul cu pricina). Filmul, zisei, era noaptea. Am plătit eu biletele cu o hârtie de 50 euro (uite d-aia nu-mi place mie să am cash la mine, că uite, mă încurc), le-am luat frumuşel, m-am entuziasmat la „Nine” şi după ce s-a terminat, m-am trambalat spre casă (C. avea curs de navigaţie a doua zi, deci nu e chip să mai băgăm un mojito). Pe drum îmi amintesc că nu-mi amintesc să fi luat restul de la bilete. Mă caut prin buzunare şi portofel şi descopăr că fix aşa era: nu-l luasem. Plătisem pe două bilete la cinema 50 euro (ele valorând 15). Azi mi-am propus să mă duc să cer banii înapoi (Vaya tela!), dar, luându-mă cu treburile casnice, am amânat până seara. Ce să vezi, odată ajunsă la caseria cinematografului, doamna îmi înmânează ceremonios restul, îmi spune că am plecat val-vârtej de cu seară, deşi ea mă strigase la microfon (Oye, oye!, aşa m-a strigat, a reprodus dânsa cu amabilitate – iar acest minunat apelativ la care am o alergie profundă este explicaţia pentru că nu m-am sesizat) şi că m-a aşteptat azi toată ziua să-mi iau banii.

Be Italian

Am fost să văd un film, ca de sâmbătă seara. Un film cu amor, cu minciună, cu durere, cu sex. Mi-au plăcut (în această ordine): Roma!!!, Sophia Loren (s-a născut în ’34, dar arată aşa cum nu poate arăta nimeni la 75 de ani, pe bune, de mi-a tăiat respiraţia când apărea în cadru), Daniel Day-Lewis, Saraghina, muzica...
Un film uşor, n-o să pretindem altceva. Dar Roma e Roma, actorii buni, muzica antrentantă (nu ca în „Chicago”, totuşi) şi a venit la momentul potrivit.
Am salivat la Piazza Navona, am oftat la străduţele ude şi întunecate, m-am gândit la ce mă gândesc eu cel mai mult şi anume că nimic nu se întâmplă fără sens. Eu trecut trei ani de când am văzut prima dată Roma, pe ploaie, şi de când m-am îndrăgostit (şi de oraş). Şi „Dacă nu se terminase înainte, acum sigur s-a terminat, Luisa”, cade ca o mănuşă.

Life is music, let's go to sleep!

Can't stop

Reading "Dear old love" though it makes me really, really sad. I seem to be very good and hurting myself. Yey for me!

The Cranberries?

Acum m-am prins şi eu că vin la Barcelona, recte Badalona. Merge cineva?

Încă una şi mă culc

Suenan las campanas un, dos, tres...

Haide mă, asta e una dintre melodiile mele preferate!

Dedicaţie pentru V. :o)

Poveste cu mine

Azi am început un nou curs (nu zic ce, că n-am chef de băşcălie, plus că e pentru dezvoltarea MEA personală, nu pentru a celor care – Doamne fereşte! – se vor trezi să comenteze aiurea în tramvai pe aici – zic doar că-mi place şi că dacă pe cineva intere, să dea e-mail, că detaliez).
Am ajuns: 1. cu 10 minute întârziere şi 2. cu o săptămână mai târziu, din cauză că la începerea numitului curs eu eram în avion (să vizitez muzeele alea dintre care cel mai mult mi-a plăcut cel numit Temple Bar).
Bref, intru ruşinată (căci deşi eu de obicei întârziez, ruşine mi-e de fiecare dată) şi, evident, me toca să mă prezint. Înaintea mea, o altă întârziată din Columbia zice că are 45 de ani şi e soltera.
Ei bine, eu nici nu mă gândisem la asta, aşa că m-am concentrat pe ce cred eu că mă reprezintă, adică nu vârsta, ci naţionalitatea şi pregătirea profesională. Am ridicat deci nasul sus şi am zis cu mândrie că sunt româncă, ştiind că dintre cei 15 oameni prezenţi unii deja au decis că nu vor vorbi cu mine niciodată.
Şi cum se va derula seara se nimereşte să trebuiască să vorbesc cu cinci dintre coechipierii mei. Primul mi-a zis repede-repede că el a lucrat într-un restaurant cândva, cu Ioana şi Ovidiu, oameni de nădejde, de care i-a plăcut grozav. Al doilea, că prietenul lui cel mai bun e căsătorit cu o româncă şi că dacă şi eu vorbesc turceşte. N-a mai fost nevoie să întreb de unde e fata, iar pe turceşte nu ştiu nimic – de bruma mea de germană n-a fost interesat.
A treia persoană m-a întrebat, în această ordine: „de ce-ai venit?” (nu i-am zis că am venit din amor, sic!), „ce faci aici? eşti ospătăriţă sau secretară?” (când i-am zis pentru ce instituţie lucrez a clipit des, extrem de nedumerită), „locuieşti singură?”, „te descurci cu banii?”, „îţi place Barcelona, nu?” („cum nuuu?” la care am dat-o la întors că nu-mi plac oamenii, căci oricum mă călcase deja tare pe bătături - hahaha).
A patra era o nemţoaică din Argentina, deci am câştigat-o fără să deschid gura, doar fiind şi eu imigrantă, iar cu a cincea, o fată care avea cam vârsta mea şi se chinuia şi ea să se lase de fumat, a fost dragoste la prima vedere.
Ce înţelegem noi de aici? Că românca de mine interacţionează extrem de bine cu bărbaţii şi cu imigranţii, ceea ce, sinceră să fiu, mă pune pe o poziţie avantajoasă aici, unde sunt din belşug şi dintr-unii, şi dintr-alţii. Pam-pam!

Alexandre Dumas, metisul

Eu n-am ştiut că acest domn era maroniu la chip.

Muzichie

Furată de la băiatul ăsta.

Cică am bilete de avion pentru Dublin

Să mă duc, să nu mă duc?

Update: măcar nu e zăpadă, m-am mai calmat!

Şi deci, ţiganii de pe stradă, ce limbă vorbesc?

Ea: Şi ,ce-ai făcut în week-end?
Eu: Am nişte rude în vizită, verişoara mamei mele şi soţul ei.
Ea: A, chiar, că tot vroiam să te întreb, ţiganii vorbesc toţi româneşte, nu?

Hehehehe! Subconştientul, dom'le, ce feste ne joacă. Ea e belgiancă, nespălată şi prost educată, dar deh...

Şi zâmbesc de când m-am trezit

Căci am visat, cu câteva minute înainte de a suna ceasul, că băiatul-clovn mă săruta pe frunte.

Neamţul plăteşte

Un articol cu salarii aici.

Ce face omu' când nu poate dormi?

Se uită la acest domn cum curăţă homarul.

Vreau şi eu să văd

Locurile acestea.

:o)

Bonito del norte

Azi, la supermarket, alegeam dintre borcanele cu ton şmecher (bonito, recte) când m-a lovit o revelaţie, acolo, cu coşu' în mână: mie nu-mi place peştele ăsta în salată. Aşa că nu l-am mai cumpărat. Adică, pe principiul, "învăţul are şi dezvăţ", al doilea văz că vine mai tiptil.

Vată în creier

N-am nici o îndoială că unii dintre oamenii cu care lucrez au aşa ceva printre circumvoluţiuni, bine îndesate, pentru a le păstra cât mai netede...
Desigur, din punctul lor de vedere, eu gândesc mult prea repede.

Printre sute de mailuri

Am căutat astăzi ceva important şi am găsit ceva ce crezusem că am şters acum 8 luni. Nu a trebuit să deschid ca să ştiu ce era, o poză caraghioasă. M-am enervat pe loc şi mi-a amintit de ce mă simt, de cele mai multe ori, ca ultima proastă.
Se oferă cineva să-mi facă ordine prin poze? Că oricum va veni şi momentul acela... :D

Hairpedia

Există "hairpedia". Deci, pe bune...

Later update (like 2 minutes later): Postul de faţă e legat de ăsta şi până nu găsesc o metodă să 1. nu mai îmi intre părul în ochi şi în gură, mai ales când dorm; 2. stea frumos la orice oră şi să nu mai albească, o mai dăm înainte cu vopsele de păr şi frizuri. Adică "eu" o dăm înainte.

că îmbătrânesc

zău că nu mă deranjează. dar că nu pot opri firele albe de păr să apară, ei, asta mă scoate din minţi. fitness pentru asta sau o cremă, ceva, nu s-a inventat?

Am stat strâmb

Şi am cugetat drept: una dintre cele mai mişto realizări ale anului trecut a fost că l-am văzut pe Cohen în concert. Apoi m-am gândit la anul de dinainte: mă bucur că am văzut Veneţia. Din păcate, aceste două momente minunate din viaţa mea sunt legate şi de ceva teribil de neplăcut. Deci am nevoie să merg din nou la Veneţia şi să văd un concert Tom Waits, ca să echilibrez.

Are cineva filmul ăsta?

"Otac na sluzbenom putu" (When Father Was Away on Business) de Kusturica.

Metro

Am găsit la băiatul ăsta, mi-a plăcut, am furat.

Am nimerit la revoluţie

Aseară am avut treaba la Ministerio de Fomento. Eu n-am niciodată treabă acolo, dar aseară am avut. Un deadline strâns, moartă-coaptă trebuia să ajung până la 9 pe Via Laietana 32. M-am suit într-un autobuz care ducea fix până în faţa clădirii, făcând între timp corectură pe un text, când m-am trezit la Arcul de Triumf. Înjur, nu pricep ce s-a întâmplat, dar presupun că am ratat eu staţia, neatentă. Mai aveam 10 minute. Iau o bicicletă şi biciclesc spre direcţia în care creadeam eu că e bulevardul amintit. Ajung în Laietana, pe la Urquinaona, când ce să vezi? Microbuze de poliţie, sirene, elicopter zumzăind, mosos (sau ce sunt ăia!) echipaţi până în dinţi. Io pedalez încântată pe strada fără trafic, prin mijloc, pe linia de demarcaţie, până mă fluieră un reprezentant al legii. Cum nu aveam paşaportul la mine şi permisul de conducere nu cred că m-ar fi ajutat, încetinesc şi mă duc pe lângă bordură. Ajung la numărul 44, 40, „e aproape”, îmi zic. Numărul 32, surpriză!, era chiar ţinta manifestaţiei. Steaguri catalane (n-am putut să fac poză că m-a văzut un mosos când am scos mobilul şi m-a admonestat – aveau ceva cu mine, sunt sigură), muzică la maxim (un soi de reggaeton pe catalană, ceva cu dreptatea socială şi munca, am înţeles eu nişte cuvinte), fuuuuum (dăduseră foc la ceva exact în faţa intrării, care intrare era ferecată în spatele munţilor de saci de plastic plini cu gunoi pe care deştepţii ăştia îi adunaseră acolo). Am dat roată clădirii, în timp ce elicopterul se întorsese, nu era altă intrare, aşa că am plecat hlizindu-mă de stupizenia situaţiei.
Am sunat azi dimineaţa la duduia la care trebuia să ajung aseară şi i-am zis că n-am putut să intru, ei fiind în asediu. A râs şi mi-a zis că pot şi azi. Să citesc şi eu ştirile, să nu fie altă vâlvâtaie pe acolo. Chiar, ce vroiau oamenii ăia?