Prietenii

...sunt aceia care ascultă de 1.000 de ori aceeași poveste, despre IVM și despre alte tâmpenii din viața ta cotidiană (prezentă și trecută), care stau nopțile cu tine pe mess ca să nu te arunci de la etaj, învățându-te să respiri în pungă (și uitând să precizeze că punga tre să fie de hârtie, nu de plastic), care te ridică de pe trotuar când fierbi de draci și te-ai îmbătat ca porcu’ (situație care de altfel se repetă ciclic în viață, deși ai îmbătrânit), care îți dau bani împrumut când te arde cel mai tare, care nu mai vorbesc cu ecșii tăi (deși poate de unii le plăcea), care te critică și te zdruncină când ai luat-o (rău) pe arătură, care te adună de pe jos când cazi ca proasta de pe trotuar și care sărbătoresc cu tine zilele de naștere (deși poate aveau ceva mai mișto de făcut), care-și cumpără bilet de avion să vină la tine când declari că „viața s-a terminat”, care îți fac șnițele și supă cu spaghetti, care îți explică de ce să nu renunți la nimic din ce ieri ți se părea important doar pentru că azi cineva ți-a futut direcția, care-ți cumpără laptopul pe care ți-l dorești (și ți-l și încarcă cu programe și ți-l trimite cu avionul via Roma), care se sesizează când scrii pe blog că nu mai ai sânge-n pix (și-ți trimite un pix cu sânge – fals, dă doamne să fie fals), care te așteaptă la aeroport la cele mai improbabile ore ale zilei sau nopții și-și petrec ziua sau noaptea cu tine până la următorul avion, care îți explică în 400 de feluri că nu e importantă culoarea pielii (și când tu decizi că, în final, este, îți țin isonul), care-ți fac rezervări de bilete în doi timpi și trei mișcări când ai pierdut avionul, deși erai în aeroport), care fac pariuri cu tine pe o miză de genul „jos chiloții la trecerea de pietoni”, care-ți aduc Dilema, Eugenia și mici congelați și șaorma (care rămâne în continuare în top), care se gândesc la tine când își cumpără rățuște din plastic (și-ți cumpără și ție un set, just in case), care îți dau pastile mov (să le ai, pentru orice eventualitate, în poșetă - și pe care tu le porți, cu sfințenie, desigur, în poșetă), care se bucură alături de tine când te-ai lăsat de fumat (și nu te ceartă când te-ai reapucat, căci, se înțelege, erai stresată), care îți reamintesc că viața e frumoasă și că e mișto să te îndrăgostești, care-ți dau cadou cărți cu dedicație cu leuți, care vin pe capul tău să-ți despacheteze cutiile (căci nu mai poți trăi așa), care te pupă de fiecare dată pe ambii obraji (împotriva voinței tale), care-ți trimit horoscopul ca să-ți lumineze ziua și care te iubesc așa cum ești (și ești dificilă rău!).

Mixed feelings

Ingles 5.0, frances 5.0. En la lista de aprobados...
I think it makes me happy.
Or not? Should I feel anything? Except for the fact that three years were of my life were a waist of time as now the "fabulous" news makes absolutely no difference for me...
I just go on with what I have, pieces of a crumbled existence, distrust, pain and sadness.

En catala

ooook, începe să-mi fie frică: am adăugat în lista de bloguri de urmărit pe google reader unul în catalană.

Mă adoptă, oare?

Spania mi-a trimis o scrisorică oficială (în trei limbi, dintre care prima e spaniolă şi ultima engleză) prin care mă anunţă că pot să votez la alegerile municipale.

Some catalan food recommendations

Here.

How to chose in what language to drunk text?

Use the one you are more comfortable with (excluding Romanian - none of my boyfriends will ever be allowed to learn my language).

Play it, sweetie

Acum patru ani (give or take two weeks) am fost la un concert al lui Billy Idol la Bucureşti, cu Amorsito, D., dl. Ştefancu şi nu mai ştiu cine. La una dintre melodii l-am sunat pe băiatul pe care îl cunoscusem cu o zi sau două înainte şi care deja îşi pusese ambiţia să-mi schimbe viaţa. Nu i-am spus nimic, i-am pus doar gălăgia de la Arenele Romane (muzica mi-e greu să cred că a auzit-o).

Ieri am fost la concert la Pink Martini, la Auditori, loc elegant şi oarecum simfonic, fapt care m-a împiedicat să-l sun pe băiatul care îmi bântuie gândurile şi să-i fac o dedicaţie. Aş fi jucat tare, dacă chiar ar fi fost... 

Aventuri la pisica albă

Pisica albă e o chestie lunguiaţă şi haioasă, cu nişte pete negre. Prietenoasă foc. Când am ajuns la ea se petrecuse un mic accident, se spărsese o oglindă dincolo de o uşă, deci pe ea n-a afectat-o, iar mie mi-a luat puţin timp să adun urmele impactului cu solul. Când am terminat, am dus gunoiul jos, iar la întoarcere, când a auzit cheia în uşă, a început să miaune. Acum am ieşit pe terasă, că mi-era cald, dar mă duc repede înapoi la pisica albă care avea chef de mângâiat (cică pe burtă nu, dacă reuşesc să o conving că nu e nasol, sunt cam şmecheră). A, sunt artificii, oare de ce?
Serialul despre pisica albă va continua până vineri. Staţi pe recepţie!

I brought my work at home

...and my home at work. This is one of the reasons I am stil here, in Bcn, these people...

Clasic, Dracula

Bătută în cap de soare, mă îndreptam năucă spre staţia de tren ca să mă întorc în Barcelona, înfometată ca un lup. Un lup care-a stat ca ţăranu’ la plajă două ore şi ceva, bucurându-se de mare de parcă ar fi descoperit America.

Ei, şi se târa lupul pâş-pâş pe trotuar (gândindu-se că bună inspiraţie l-a mai lovit de şi-a pus blugi ca să meargă la plajă, ei fiind acum plini de nisip pe interior, ce cool, ca şi cum ar fi căptuşiţi cu şmirghel – presupun că funcţionează ca un exfoliant natural, de pe Costa Dorada, în fine...) când îi atrase atenţia un poster de îngheţată. Nu, lupul nu mănâncă îngheţată. Dar vede că Frigo produce o îngheţată clasică sub denumirea "Dracula".

Ce i-a atras atenţia lupului năuc de soare a fost aspectul îngheţatei, după cum se poate vedea şi din meşteşugitul print screen realizat de pe site-ul companiei: negru cu roşu.
Sus-numitul lup, chiar dacă n-ar fi fost momentan bătut în cap, tot n-ar fi putut adivina ce gust are negrul înveliş al îngheţatei, de unde pentru interiorul roşu ar fi votat o aromă de cireşe, vişine, ceva. Nicidecum nu este, nu-i aşa, o îngheţată clasică (sic!) cu gust de sânge – bleax, bleax, bleax – scuzaţi, dar lupul înfometat chiar la asta s-a gândit (timp de vreo 30 de secunde). 

Later edit: acum am văzut că are puţine calorii, vreo 50, să o încerc?

Chestii

Nu vedeam o împrejurare mai nimerită să mă duc la Sex and the City 2 decât într-o marţi seara, când aveam un text de predat şi nici un strop de inspiraţie. A, şi singură (fetele sunt la Bucureşti – ăsta era film de văzut cu fetele cu care vorbesc despre sex...).
Ce-am văzut (în afară de sala plină de gagice care când Carrie s-a pupat cu Aidan sub cele şapte coloane au făcut în or Oy!)? Un film cel mult interesant, plătit de arabi (mă înşel?), la care un pic (dar numai un pic) am şi râs şi care mi s-a părut ca o revistă glamour în plin proces de concepere (arăboaicele cu Louis Vuitton sub burka? Come on!). Mi-a plăcut, pe bune, plus că femeia aia cu prezervativele ei m-a umplut de speranţă (sunt sinceră). Aveam mai multe idei în autobuz până acasă, dar mi-au fugit, căci am citit revista cinematografelor Renoir (VOS – difuzează filme în versión original subtituladas en español) care are 24 pagini, e pe hârtie de ziar, capsat (cu doua capse), dimensiune de ziar normal (nu tabloid) şi e foarte interesantă. Ah, are şi reclame (de la cei care difuzează filme şi de la cei care vând DVD-uri). Noi avem? Şi dacă nu, nu putem face?

Invidie

Cineva îmi spunea, săptămâna trecută, auzind că între două avioane (în care mă suisem în interes de serviciu) am ajuns să petrec două ore la Pisa, că e foarte invidios pe mine. Am zâmbit strâmb şi m-am abţinut.
Să-i spun că am fost de trei ori anul acesta în România cu serviciul şi că niciodată n-am apucat să ajung la mama (în oraşul meu), că la unul dintre drumuri am făcut un efort supraomenesc şi între avioane am petrecut câteva ore cu prietenii (care pentru mine au fost incredibil de valoroase)...
Să-i spun că el aici are foşti colegi de grădiniţă, de şcoală generală, de liceu şi eventual de facultate, verişori, unchi, mătuşi, că vorbeşte limba ţării lui fără eforturi şi că are un paşaport la care nimeni nu strâmbă din nas când îl vede...
Să-i spun că nu pot nici să plec, nici să rămân, că sunt spânzurată într-un prezent incredibil de tâmpit pe care nu sunt capabilă să-l depăşesc, că m-am căsătorit şi am divorţat, că am început o relaţie şi am terminat-o, că cineva m-a înşelat cândva şi m-a rănit de moarte, şi încă îmi ling rănile...
Să-i spun că majoritatea fetelor de vârsta mea şi-au făcut şi o carieră şi o familie, în vreme ce eu la carieră am renunţat ca să-mi fac o familie şi acum sunt singură...
Să-i spun că am riduri, că mă tem că va veni ziua în care chiar şi oamenii care mă iubesc vor vedea că am îmbătrânit...
Să-i spun că a vedea locuri noi, a cunoaşte oameni şi a auzi lucruri interesante e tot ce am, pe moment...
Mai bine că nu i-am spus.

O dilemă (veche)

Am cumpărat o „Dilema veche” de la primul chioşc cu care m-am întâlnit pe stradă, încă năucă, în timp ce mă îndreptam spre locul de băut cafea şi de mâncat (dar despre mâncare scriem în altă parte). Vânzătorul mi-a spus că îi pare rău, dar „e veche”. Ş-ş-ştiam... Se referea la faptul că nu e ultimul număr, dar m-am prins doar după ce am început să bag cafeina în stomac şi să o frunzăresc (e numărul despre droguri, să se legalize au ba cele uşoare? – asta am priceput eu).
N-am apucat să o termin, căci aveam treabă cu domnul primar (ah, ah, ce importantă sunt, şi cum m-am îmbrăcat în blugi ca să mă văd cu el – n-am ştiut că avem întâlnire).
De la Cluj m-am dus fuga-fuga la Pisa, unde era sa cad pe jos de emoţie când am trecut de porţile oraşului – iar eu nu sunt chiar atât de uşor de impresionat (sau ba da?) –, la vederea turnului şi a celorlalte clădiri care alcătuiesc Piazza dei Miracoli.
Am scos „Dilema” din geantă după ce am comandat o pizza mimoza (sau cam aşa ceva), o birra Moretti şi am terminat de holbat rânjindu-mă ca o proastă (de fericire) la vederea italienilor simpatici din jur (la o masă erau patru femei, până m-am prins că una mă privea fix, cred că deja o băgasem în sperieţi). Acţiunea s-a petrecut la pizzeria Tana, de cartier, ascunsă bine pe una dintre străduţele adiacente (m-am dus şi eu cât de departe am putut de zona de turistică, nu de alta, dar era plină de spanioli, iar eu aveam nevoie de o pauză).
În fine, dilema cu „Dilema” e că acum eu ce fac cu ea? Mai am una, de acum un an, a adus-o Alina, am uitat de ea, am pus-o în raft şi am citit-o cam acum aproximativ o lună de zile, în autobuzul 17, în drum spre Barceloneta, făcând-o pe amabila doamnă catalană de lângă mine să mă întrebe în ce limbă e scris ziarul şi, cu ochii mari, la auzul răspunsului meu, să puncteze „în România toate ziarele sunt fără poze?”. Hehehe...

De ce vreau acasă?

Trăiesc o permanentă nostalgie a timpurilor pe care le-am lăsat în urmă, mi-e incredibil de dor de oameni (dar asta e normal, sunt „oamenii mei”, nimeni nu se poate compara cu ei) şi mi-ar plăcea să simt iar acel calm care mă înconjura acolo. În timp ce-am scris ultimele cuvinte mi-am amintit că numai calmă nu eram: cât am plâns, cât am suferit, cât m-am zbătut cu datorii după divorţ, câtă ambiţie am pus ca să avansez la serviciu şi câte probleme aveam, zi de zi. Per total, însă, acolo e „acasă”.
Azi am primit o veste: cineva drag mie nu mai locuieşte „acasă”, s-a stabilit peste ocean (trebuie musai să mă duc în vizită). Şi, cum deja inventariasem acum câteva zile, când Rux mi-a trimis asta pe mess, „acasa mea” nu mai există. La Edprs nu mai e nimic cum era, fetele au plecat, toate (să le număr, să nu le număr?), Cri a divorţat, D. şi T. nu mai sunt împreună, familia mea urbană nu mai există. Nici unul dintre grupuri, practic, nu mai există. T. crede că singură îmi fac rău vrând acasă, că, dacă aş deschide ochii, aş vedea că nu e nimic care-mi lipseşte aici şi că, în plus, am baftă cu toţi oamenii pe care mă pot baza, chiar dacă ei sunt la distanţă de un clic. Ei există, iar asta e extrem de important. Mă duc să arunc un ochi la mare, căci unde am „acasa” acum e mare, iar marea e importantă pentru mine.

Poveste cu impozit

„Spune-mi şi mie de unde să descarc programul ăla de impozite, că trebuie să facem şi noi, poate primim bani înapoi...”
I-am dat toate detaliile, linkurile, cum să-şi facă certificatul digital (hlizindu-mă în sinea mea, că anul trecut când cineva mă bătuse la cap să obţin sus-numitul certificat mă umplusem de draci căci „îmi conducea viaţa...”), i-am explicat cum să descarce programul, în fine. I-am zis să facă probe cu programul, să treacă chiria fie pe salariul lui, fie pe al el, să iasă cât mai bine (adică să nu fie de dat, ci de luat).
Ea zice: o să fie dificil de calculat, că el (soţu’) are mare parte din salariu la negru... Mi-am controlat reacţia, dar sincer, credeam că aici aşa ceva nu se întâmplă, economia subterană, fentarea impozitelor, pe bune acum, în ce ţară trăiesc?

Voi fi incoerentă

Dar, până la urmă, ăsta e şarmul meu... Corectez mâine gramatica şi ortografia.
Am fost la un bar irlandez (mă rog, ce idee, în Barcelona, no bravas, no tapas, no nada). Cu patru catalani (pe trei îi ştiam, recte ştiam că-mi place de ei). O fată nouă - douăzeci şi un pic de ani - doamne, ce făceam eu la vârsta aia, îndrăgostită de un om care nu m-a iubit niciodată? - cu care m-am împrietenit imediat, clar. Actriţă. În fine, în devenire. Dar nu asta vroiam să comunic. Ci că, în afară de faptul că ei ţin neapărat să-i duc joi - când ne-am dat următoarea întâlnire - la restaurantul românesc (miiiiiici!), când am început să vorbim despre jocuri (eu sunt din Ardeal, ştiu, îmi tot zice C. că noi ne jucăm mult acolo), unul dintre ei ştia "jocul cu lupii". Deci, băăăăi, mie îmi lipseşte "casa" pentru lucruri d-astea. Dacă ele se găsesc şi aici (să ne înţelegem, nu-mi revin, ştia "jocul cu lupii"), de ce îmi mai e mie dor de acolo?

PS: Two pints of Murphy's, nu aveau Killkenye's (sau cum naiba se scrie, preferata mea, cred).
PS2: Recitit, pare că face sens (hahahaha, ştiu că nu se spune aşa, EU aşa spun, na!).

A doua poveste scurtă

Nu era formă de mers mai departe, să ştii, că nu era. Oriunde întorceam privirea un cerc de foc mă urmărea (şi oricât de mult îmi place mie căldură, mă ardea înainte de a mă încălzi). D-aia, să ştii, am pus tot sufletul, că văzusem cercul încins încă de la început, dar ştiam că îmi făcusem dinainte făcut provizii de gheaţă. Ce să vezi, atâta soare şi palmieri, mi le-au topit. „Love will tear us apart”, mi-a spus odată, cineva. Nu ştia despre ce vorbeşte, sau vorbea, desigur, singur. Acum m-am dat jos din pat să-ţi scriu asta, că amintindu-mi de toată durerea, de agonia care se producea de câte ori întindeam mâna şi atingeam cercul, mi-am dat seama de ce trebuia să plecăm. Acum nu e nici cald, nici frig, deşi uneori se face incredibil de fierbinte, dar sunt în siguranţă. Ştii, nu?

Îţi aminteşti prima noastră poveste scurtă?

This year's exams

I've been fighting with the urge of checking up the dates of this year's exams. I won. And, on the other hand, I would like to see D. happy, so maybe, being there, seeing each other will do the trick.
Nobody's pushing me to try again, so, like I said, no exams for me this year.

Life's a beach

Am primit pe e-mail un newsletter de la hostelworld şi mă întreb când vine şi aici timpul de beach, că am ploaie şi frig de moment.

Prima poveste scurtă

M-am trezit în noua mea viaţă într-o cameră albă. Era frig, aşa că nu m-am dat jos din pat. Sub pătură – încă am pătura aia, pufoasă – era cald şi bine. Mobila albă, soarele altfel, totul alb. Şi frig, foarte frig. El m-a întrebat dacă vreau ceva – cred că fără „Bună dimineaţa!”. Am zis că vreau cafea, aşa că a dispărut. El nu bea cafea, doar ceai, drept care era normal să nu fie cafea în casă înainte de venirea mea. S-a întors cu cafea şi cu un filtru electric, mare şi urât. M-a impresionat, m-am dat jos din pat în frig şi am început să ţopăi: „Mulţumesc, ce surpriză!”. M-a privit rece şi mi-a spus: „Nu e o surpriză, ai spus că vrei cafea, m-am executat.” S-a întors şi a plecat, lăsându-mă în frigul din sufragerie cu ochii în lacrimi. Ştiam să fac cafea şi pe aragaz...