Blogger Backgrounds
Se afișează postările cu eticheta Muzichii. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Muzichii. Afișați toate postările

24 noiembrie 2010

Poveste de demult

“Ce frumoasă e poza aia cu voi din Cişmigiu”, îmi spune M. şi eu mă încrunt: „care poză?”. Nu eram eu în poza, era următoarea lui iubită, care semăna bine cu mine, atât de bine încât prietenul nostru a crezut că sunt eu. Câţiva ani mai târziu, ne-am reîntâlnit – forţaţi de împrejurări – în Cişmigiu.

29 iulie 2010

Play it, sweetie

Acum patru ani (give or take two weeks) am fost la un concert al lui Billy Idol la Bucureşti, cu Amorsito, D., dl. Ştefancu şi nu mai ştiu cine. La una dintre melodii l-am sunat pe băiatul pe care îl cunoscusem cu o zi sau două înainte şi care deja îşi pusese ambiţia să-mi schimbe viaţa. Nu i-am spus nimic, i-am pus doar gălăgia de la Arenele Romane (muzica mi-e greu să cred că a auzit-o).
Ieri am fost la concert la Pink Martini, la Auditori, loc elegant şi oarecum simfonic, fapt care m-a împiedicat să-l sun pe băiatul care îmi bântuie gândurile şi să-i fac o dedicaţie. Aş fi jucat tare, dacă chiar ar fi fost... 




19 aprilie 2010

Când a murit Kurt Cobain

…eram pe stradă, între Piaţa Maria şi Iosefin (Bălcescu, să zic eu aşa) în 1994, aprilie; şi am fost toată seara în doliu. Eram într-o vrie nu mai ştiu de ce (dar pentru că-mi amintesc că eram cu H., explicaţia e intrinsecă, din cauză că eram cu el eram în vrie), am ascultat descrierea vieţii lui Cobain de la toţi oamenii cu care ne-am întâlnit în noaptea aia şi am transmis, la rândul nostru, vestea mai departe (nu, nu aveam mobile, nici pagere, nici telefon fix).
Ce m-a apucat cu moartea lui Cobain? Mi-amintesc de multe ori acest pasaj (pe care-l leg, recunosc, de scena din Piaţa Unirii, ani după, în care fetele de la Lenau se holbau la D. cel cu pleată frumoasă, frumoasă, de culoarea paiului, şi ziceau „ce seamănă cu Kurt!”). E un oarecare punct de reper în spaţiul studenţiei mele (ca şi relaţia explozivă – foc de paie, ca să mă păstrez în spiritul comparaţiei anterioare) cu H. Înainte de acest moment (şi de H.), nu mi se întâmplase nimic la Timişoara, deci moartea lui Kurt a deschis o nouă epocă. A apus, demult, rămân pe amintiri.
Acest post e rezultatul adunării laolaltă a mai multor crâmpeie care m-au bombardat azi, de la pozele scanate de Roxana pentru FB, în care era îmbrăcată doar în negru (ah, tinereţe), la hip-hop-ul de acum 450 de ani pe care l-am ascultat pe trilulilu.ro (Mihoane oare îşi mai aminteşte când am ascultat noi prima dată B.U.G.?) şi a fost declanşat de luarea la cunoştinţă a faptului că vârsta de 25 de ani e mişto (pentru mine o fost acum hăhăhă…).


Vezi mai multe video din Muzica

18 aprilie 2010

Totul până la Mozart

Mă enervează că amintirile mele frumoase de la Nessebar, Veneţia, Madrid sunt în strânsă legătură cu tine, dar am decis să te ignor, să te şterg din trecutul meu (de iertat nici nu încape vorbă!), căci nu pot să te las să-mi iei Mozart. Totul până la Mozart!

21 martie 2010

Past 27

Un prieten mi-a trimis acest link demult. Nu l-am ascultat, căci mi l-a trimis la serviciu, iar acolo nu pot asculta muzichii. Mi l-am trimis pe e-mail şi acum l-am găsit, făcând curat.

Desigur, asta e partea cu dedicaţie pentru mine:
"Janis sings to me just like she's sitting by my side
And I wonder just how many times she sat like me and cried
I've made it past the age of twenty-seven so there's no use in dyin'."

21 februarie 2010

Be Italian

Am fost să văd un film, ca de sâmbătă seara. Un film cu amor, cu minciună, cu durere, cu sex. Mi-au plăcut (în această ordine): Roma!!!, Sophia Loren (s-a născut în ’34, dar arată aşa cum nu poate arăta nimeni la 75 de ani, pe bune, de mi-a tăiat respiraţia când apărea în cadru), Daniel Day-Lewis, Saraghina, muzica...
Un film uşor, n-o să pretindem altceva. Dar Roma e Roma, actorii buni, muzica antrentantă (nu ca în „Chicago”, totuşi) şi a venit la momentul potrivit.
Am salivat la Piazza Navona, am oftat la străduţele ude şi întunecate, m-am gândit la ce mă gândesc eu cel mai mult şi anume că nimic nu se întâmplă fără sens. Eu trecut trei ani de când am văzut prima dată Roma, pe ploaie, şi de când m-am îndrăgostit (şi de oraş). Şi „Dacă nu se terminase înainte, acum sigur s-a terminat, Luisa”, cade ca o mănuşă.

Life is music, let's go to sleep!

24 noiembrie 2009

Până unde visez?

Acum 20 de ani aveam o casetă video cu un concert. În acest concert apărea o trupă formată din patru băieţi care cântau o muzică la care eu rezonam. Nici nu ştiam cum se citeşte corect numele trupei, căci părea mai curând în franceză – de care eu nu vorbeam – decât în engleză. Am continuat să-i ascult, să-mi copiez casete întregi cu albumele lor şi să fredonez la nesfârşit versurile alea.
Am fost la concert sâmbătă şi mi-am amintit nişte mişcări de dans care prietenilor mei adolescenţi la vremea respectivă li se păreau ridicole şi care, pentru că oricum nu ştiu să dansez, mie-mi ieşeau şi mai prost. M-am bucurat, sâmbătă, m-am bucurat fiecare secundă că sunt acolo, că văd până la scenă relativ bine, că pot să cânt odată cu trupa mea preferată, că solistul încă mi se pare sexy, deşi a îmbătrânit şi el (odată cu mine?). Au trecut 20 de ani. Nu mi-am propus să-mi placă pentru totdeauna muzica lor, dar pentru moment îmi place. Pot să visez, zic, aşa cum nici nu îndrăzneam acum ceva ani, rulând de mii de ori înapoi caseta video cu concertul în care ei aveau doar două melodii, să visez că imposibilul e posibil. I-am văzut pe Depeche Mode în concert la Barcelona şi, dacă aş putea, m-aş întoarce în timp şi i-aş spune adolescentei care eram să nu înceteze niciodată să viseze, căci visurile pot deveni realitate.



Concertul, Musikladen 1984, nu e pe youtube. A big kiss găsitorului.