Aproape gata pe anul ăsta (post luuung)

Am început prost, apoi, prin 8 ianuarie, m-am adunat și mi-am făcut abonament la fitness și m-am mai dezmorțit.

În februarie, deși nivelul meu de optimism era sub nivelul mării, m-am deplasat la Dublin, unde a fost între incredibil și genial de mișto.

Dublin

Din martie până în mai am avut treabă, de mai multe ori, la Timișoara și la Cluj-Napoca, ceea ce a fost perfect. Întâlnirile cu vechii prieteni sunt un excelent panaceu pentru problemele de corazon, iar succesul la serviciu, de asemenea. 

Cluj (stânga), Timișoara (dreapta)

Plus că la una dintre escale am apucat să petrec câteva ore din noapte cu Amorsito, la alta să zac într-un bar de pe Lipscani, înconjurată de prietenii mei dragi, în timp ce afară ploua cu găleata, iar la ultima am rămas mută de uimire în fața turnului din Pisa.

Turnul din Pisa

De Paști au venit au mei, și deși nu eram în cea mai bună formă, tot i-am lăsat mamei o amintire frumoasă sărbătorind învierea într-un bar din Raval, cu mojito.

Mai s-a materializat într-un week-end prelungit (să dea domnul câte mai multe fiestas în Barcelona, ca să am zile libere pe gratis) în Malta, de care m-am îndrăgostit iremediabil. Iar Laur și Violeta au adăugat câteva liniuțe binevenite la nivelul optimismului meu (vizibil în creștere).

Malta, cer și mare

Iunie – Lux cu Rux, frumos, frumos, frumos, verde și plin de energie. Repetăm (când se mută Rux în alt apartament).

Luxemburg

Iulie? Ei, de aici vorbim business: 10 zile prin Spania, biserici, orașe vechi, amor la prima vedere. Și un downside: într-o țară atât de mare, drumul spre Burgos a trebuit să treacă fix prin Logroño. Am pus benzină în locul unde o făcusem de atâtea ori înainte... Dar am supraviețuit (noroc cu Gabi).

Burgos

August a fost Roma (escală de șapte ore, cât să apuc să-mi revăd orașul preferat), Vama Veche, București, Sinaia, Brașov...

Roma

Locurile ca locurile, dar oamenii sunt cei care-mi lipsesc cel mai mult în starea mea de imigrație. Thank you Lord for that incredible treat!

Brașov (stânga), București (dreapta)

Vama Veche (Cri-Cri a făcut poza)

Septembrie a fost cu schepsis, cu amintiri despre o limbă pe care n-am vorbit-o niciodată, dar în care am fost capabilă să mormăi un „hvala”. Croația - frumoasă, am văzut Arena din Pola și am aruncat o privire prin Veneția, la întoarcere (și de ea mi-era dor, nici nu-mi dădusem seama).

Pola (stânga), Veneția (dreapta)

Desigur, faptul că:
- am pierdut avionul în timp ce mama mă aștepta deja pe aeroportul din Veneția
- a trebuit să împrumut urgent bani (mulțumesc, Petre)
- am cumpărat alt bilet de avion spre celălalt aeroport din Veneția (grazie, Daniele)
- am schimbat rezervarea de mașină (de gașcă ăștia de la Europcar)
- am zâmbit cu grație în timp ce tipul de la benzinăria la care am întrebat de direcție, noaptea, prin Slovenia m-a privit cu dispreț când a auzit că nu sunt spanioloaică (căci arăt), ci româncă și m-a făcut țigancă
- m-am învârtit ca nebuna noaptea prin Rijeka în căutarea unui loc de parcare
- a trebuit să-mi cumpăr de urgență sandale din pricina infecției de la piciorul stâng și imposibilității de a păși (ce lux!)
- am gonit cu mare viteză pe autostrăzile (prost marcate, prost marcate) din Italia în căutarea, la întoarcere, a aeroportului din Treviso, cu timpul trecând implacabil în defavoarea mea
- m-am rugat pentru 20 de minute întârziere a lui Ryan (mulțumesc, Doamne, că mi-ai dat o mână de ajutor), ca să nu pierd al doilea avion
- mi-am prins mâna (tot stânga) la ușa de la mașină și n-am avut încotro decât să țin volanul cu aceeași mână pulsândă, căci avionul pleca și eu nu găseam aeroportul!

Mama

- toate cele de mai sus s-au întâmplat de joi până duminică nu m-au împiedicat să mă bucur de faptul că mamei mele i s-a tăiat respirația când orchestra din restaurantul din Rijeka a început să cânte „Happy Birthday” și ea n-a știut că pentru ea.


A împlinit 60 de ani și de aceea toată tevatura cu întâlnirea la jumătatea Europei. Când mă gândesc acum, aventura din Croația a fost cel mai incredibil lucru de anul acesta. Bine, și faptul că s-a terminat cu bine.








La întoarcere, Barcelona avea altă culoare, căci între timp am descoperit că m-am îndrăgostit.

În octombrie s-au împlinit niște ani de când viețuiesc, i-am sărbătorit cu Rux, mojito, distracție maximă și dureri de cap oribile, chiar de ziua mea. Mi-am făcut cel mai frumos cadou, am fost sinceră! Ce prag, domnule, ce prag greu de trecut!

Lumea mea la 36 de ani

Vârful de lance al lunii a fost „excursia cu clasa” la Bordeaux, o călătorie de opt ore cu o mașină prea mare pentru mine, dar pe care am învățat să o stăpânesc și pe care am adus-o înapoi neatinsă. Am câștigat din deplasarea de serviciu o prietenă nouă și o gașcă de chuppipande (greu de explicat, dar e de bine).

Bordeaux

În noiembrie n-am mai plecat (așa îmi și propusesem), dar a venit Cri-Cri, în cinstea căreia am redecorat casa.

Decembrie a început cu locuitul la hotel (probleme cu baia) și cu beții cu Petre (ți-am zis că nu mai beau, da?), ajuns cu escală și după o noapte dormită în Otopeni, cu două chestii incredibile în bagaj (un laptop și un pix special!).

Avem papuci noi

A fost un an frumos, foarte frumos, trei ani de locuit aici mi-au adus niște maturitate și mulți prieteni. Ah, și am început și masterul pe care mi-l doream de mult timp.

Încă n-am descoperit „secretul”, dar sunt pe cale. Sunt foarte atentă la ce-mi doresc. Dacă se îndeplinește?

Poveste de demult

“Ce frumoasă e poza aia cu voi din Cişmigiu”, îmi spune M. şi eu mă încrunt: „care poză?”. Nu eram eu în poza, era următoarea lui iubită, care semăna bine cu mine, atât de bine încât prietenul nostru a crezut că sunt eu. Câţiva ani mai târziu, ne-am reîntâlnit – forţaţi de împrejurări – în Cişmigiu.

Rimă

Eu sunt fata de la colţ,
Care tresaltă de bucurie
Când pantofii văzuţi în vitrină i se potrivesc
Mănuşă.
Sunt fata care visează ciocolată neagră
În fiecare zi
Şi uneori o mai şi mănâncă,
Dar nu atât de des cum şi-ar dori,
Însă şi dacă ar face-o,
Nu ar da în diabet
Sau în alte boli,
Căci ciocolata asta e magică
Făcută să trezească inimi obosite şi întristate.
Eu sunt fata de la colţ
Pe care inspiraţia o loveşte
În timp ce-şi taie unghiile.

Am făcut clic

Îmi auzeam dinţii scrâşnind, în timp ce parcurgeam cu viteză redusă intrarea în oraş. Pe stânga, supermarketul de unde cumpăraserăm într-o seară vinul cu care ne-am dus în vizită la V&C, mai jos, pe aceeaşi parte, birtul unde am băut prima „cafe americano” din viaţa mea, cu ajutorul celor doi-trei de la bar care bâjbâiau pe englezeşte...

Vine apoi intersecţia bine-cunoscută, traversăm calea ferată, autogara, colţul, strada, intrarea pe strada lui.

Sunt demult înţepenită în scaun, husa e totuna cu spatele meu, privesc cu ochi mari locurile pe care le ştiu atât de bine, pe care le-am bătut de atâtea ori cu piciorul, comunic, intuitiv „la stânga”, urmăm micul sens giratoriu şi coşmarul continuă: magazinul, barul unde ne adunam, văd cu coada ochiului piaţa, copacii mari cu coajă albă (nu-mi amintesc cum îi cheamă şi nu mai am pe cine întreba).

Găsesc benzinăria (era unde o ştiam), oprim, intru, ca în transă şi plătesc, uitându-mă apoi ca o proastă la bonul pe care scrie „Las Gaunas” (numele cartierului, nu înseamnă nimic). Când ne suim în maşină îmi amintesc, intuitiv, pe baza unor amintiri pe care le sperasem uitate, care e drumul spre Burgos (îl făcuserăm odată, dar după vreo 20 de km ne certaserăm şi ne întorseserăm...).

Gata, am scăpat. Respir adânc după ceva vreme, trimit esemes la Amorsito, mi-aş şterge lacrimile, dar nu curg, sunt doar pe dinăuntru. Nu le vede nimeni.

Apoi începe din nou caruselul, acelaşi carusel pe care-l credeam terminat. Cu un mesaj inocent: „Am trecut prin oraşul tău, m-am gândit la tine şi sper că totul îţi merge aşa cum ai plănuit”. Clic, clic! Şi clic! 
Să aşteptăm deznodământul, zic, altă soluţie oricum nu e. 

How to chose in what language to drunk text?

Use the one you are more comfortable with (excluding Romanian - none of my boyfriends will ever be allowed to learn my language).

Spania

Toledo

My love and hate relationship cu Spania se apropie de final. Balanţa se înclină îngrijorător spre "love".
Am fost printr-o călătorie de aproape 10 zile prin Aragon, Cantabria, Galicia, cele două Castille, m-am întors cu dor, o tonă de poze, dar şi dorinţa de a vedea ce-a mai rămas: Andalucia.
I-am povestit unui amic catalan că mi-a plăcut de-am murit ce-am văzut şi că "Spain is lovely!", la care el: "Hombre! Y tan!". Pues si, y tan.
Will definitely go back to Salamanca, Toledo, Burgos, A Coruña and Albarracin.

You've been in hell, what have you brought me from there?

Sim asked me this once, and I kept thinking about a proper answer. Now I know it: freedom.

Unas cuantas pautas

Încercând să-i dau cuiva niște optimism (pe principiul „toate trec, o să râzi cândva de ce ți se întâmplă acum, nici nu-ți vei mai aminti), mi-au venit în minte niște repere (pautas) din trecutul meu apropiat. Eu nu țin minte nimic, nici un număr de telefon (aproape), datele de naștere sunt un mister (cu Cri-Cri mi se întâmplă încă să am dubii dacă e ziua ei pe 5 sau pe 6, iar pe Doamna Capră am sunat-o într-un an la o săptămână după ziua ei), când exact plec pe undeva, când vine cineva, cu ce plec de la Frankfurt la Lux (și se va întâmpla miercurea următoare).

Notez tot în telefon, îmi trimit mie însămi e-mailuri cu tot ce e important, iar prietenii care se pregătesc să vină în vizită sunt în permanență sâcâiți de întrebarea mea: „Și deci când ai zis că aterizezi?”. Nu e lipsă de respect, și nici (cu siguranță!) dezinteres, pur și simplu am capacitate de memorare limitată și, câtă e, o folosesc ca să mă descurc pe plan profesional fără să deschid la fiecare două minute o agendă (deși, recunosc, nu șterg nici un e-mail și nu arunc nici o foaie pe care am mâzgălit ceva la serviciu, just in case).

Ei, și cum ziceam, azi vorbind cu S., îi spun: „Din aprilie 2009 umblu cu pastiluțele mov în geantă, mi le-au dat băieții, la moment de mare criză.”

De la asta mi-am mai amintit următoarele date cu importanță (se pare) pentru mărunțica mea existență:

• 16 martie 2010 – este ziua în care voi da de băut la tot barul în care mă voi afla (dacă, desigur), căci se va plăti ultima rată la creditul pentru libertate (o mică șpagă, sau cum s-o numesc, că șantaj e urât);
• 12 iunie 2009 – ziua în care mi-am spus (și cu voce tare? Nu-mi amintesc...) memorabila frază „nu merit să trăiesc în căcatul ăsta”;
• 29 noiembrie 2009 – când a plecat Cami și mi s-a tăiat pe nepusă masă internetul (pentru incredibil de lunga perioadă de trei săptămâni, până a intrat în viața mea altă companie provedoare) am decis că sunt mai ambițioasă decât cred (și așa a fost, opusul iubirii nu e ura, ci indiferența);
• 6 aprilie 1997 – mai lipseau doar câteva luni până se termina facultatea și puteam pleca, în final, după patru ani de visare, la București. Mi-a mai luat încă trei ani și ceva până să o fac, căci pe 6 aprilie s-a produs un declic (și începutul unei beții lungi de nouă ani – hai, noroc!);
• 9 septembrie 2006 – ziua în care, după o doză de fum cu R. și T. și o așteptare de mai bine de o lună am decis, într-o unică secundă de luciditate, că n-a meritat să aștept și că mai bine renunț pe loc (n-am renunțat).

Mai departe de ‘97 nu bat, nici măcar cu aproximare de luni. Mi-e greu să-mi amintesc în ce an am divorțat (știu luna și ziua, dar asta e ușor, a fost cadou de ziua mea), când a murit tata (știu ziua și luna, dar iar e ușor, căci atunci s-a măritat Amorsito - anul cred că nu vreau să-l știu) sau Mari (știu luna și ziua, nu și anul), mamaia, tataia (iarna, dar atât), nu țin minte mai nimic. Mă înfioară că țin minte datele de mai sus, trebuie că mi-e tare greu cu ele în calendarul personal. Să-mi pun un reminder să le uit și să adaug și o notă de dead-line: până la anul pe vremea asta le voi fi uitat, n'est-ce pas?

A treia poveste scurtă

Era joi, deci aveam, de la 8 la 10, oră la nebunii mei. La 10 seara m-am întâlnit cu Sim în Piața Universității și am zăcut împreună pe pietrele fierbinți până când au venit celelalte două fete. Le-am dus la un restaurant catalan aproape de casa mea, unde s-au îndopat cu creveți, bravas și (nu-mi amintesc, dar presupun) calamares a la romana.

Am ciripit toată seara, eu oarecum bine dispusă, și pe când închideau ăia localul ne-am mobilizat să plecăm acasă. Am căutat un taxi pe stradă (1 noaptea să fi fost? Sau chiar 2...) la colț, la statuia lui Miro, și n-am găsit. Cândva, în acest interval, telefonul îmi sunase de mai multe ori. N-am auzit, căci distracția pe stradă cu fetele era mare, nici urmă de taxi – fusese un meci sau ceva, toate taxiurile treceau pline-ochi, prosteală...

Îmi amintesc perfect seara căci Sim era bucuroasă să-și fi petrecut ziua de naștere alături de mine, iar eu mă relaxasem în final (întâlnirile cu grupul de nebuni nu au fost niciodată distractive, dar au fost utile, or so I heard).

Când am ajuns acasă, mutre lungi, tristețe, reproșuri. Mi-am promis în sinea mea că “e ultima dată când mai accept așa ceva”, am completat cu “merit mai mult” și cu toate porcăriile de îmbărbătare pe care le foloseam ca mantră să pot avea dubla personalitate pe care o aveam în vremea aceea. A fost ultima dată (sau aproape ultima, D. a închis ceremonia). Am sunat-o pe Sim anul ăsta de LMA și ea mi-a zis că anul trecut pe vremea asta era aici. Știu prea bine, mult prea bine, unde eram anul trecut pe vremea asta...

Lectură suplimentară obligatorie: Cimitirul marilor iubiri...

Puţină încredere, ce D-zeu

În loc să mă uit la un Grey, nu ştiu ce m-a apucat de am dat căutare pe numele unui om pe care îl cunoşteam mai demult. E o oarecare persoană publică, am descoperit cu această ocazie, posesorul unui stil (îndoielnic) care m-a înfricoşat, cumva. Fie el aşa a fost tot timpul şi eu m-am schimbat, fie s-a schimbat (sper eu, dragi prieteni, vă rog, nu mă contraziceţi - am amintiri plăcute din acea perioadă).
Cu jenă, mă duc să mă culc, împăcată cu idea că e bine unde sunt.

A doua poveste scurtă

Nu era formă de mers mai departe, să ştii, că nu era. Oriunde întorceam privirea un cerc de foc mă urmărea (şi oricât de mult îmi place mie căldură, mă ardea înainte de a mă încălzi). D-aia, să ştii, am pus tot sufletul, că văzusem cercul încins încă de la început, dar ştiam că îmi făcusem dinainte făcut provizii de gheaţă. Ce să vezi, atâta soare şi palmieri, mi le-au topit. „Love will tear us apart”, mi-a spus odată, cineva. Nu ştia despre ce vorbeşte, sau vorbea, desigur, singur. Acum m-am dat jos din pat să-ţi scriu asta, că amintindu-mi de toată durerea, de agonia care se producea de câte ori întindeam mâna şi atingeam cercul, mi-am dat seama de ce trebuia să plecăm. Acum nu e nici cald, nici frig, deşi uneori se face incredibil de fierbinte, dar sunt în siguranţă. Ştii, nu?

Îţi aminteşti prima noastră poveste scurtă?

Îmi iubesc sufletul

Așa de mult, încât mă întreb unde a fost până acum. Nu, nu în chiloți, gata cu insinuările.

Despre sex

Dacă m-aş mobiliza să scriu despre sex, serios, o carte (adică mai multe), în afară de faptul că aş face o grămadă de bani şi aş inspira nenumărate filme erotice, mi-aş teroriza puţintei cititori care mă citesc şi care nu-şi imaginează, desigur, adevărata dimensiune a acestui subiect în viaţa mea.
Dacă m-aş mobiliza să scriu despre sex şi aş avea curajul să pun aici – unde toţi ştiţi cine sunt – senzaţii, trăiri, dorinţe, crâmpeie, mi-aş deschide o nouă portiţă, spre celălalt orizont, pe care-l pândesc de câţiva ani buni de după colţ.
Dacă m-aş mobiliza să scriu despre sex, aş suci minţile cititorilor ocazionali, le-aş trezi poftele acelea pe care şi le ascund sub masca intelectuală şi le-aş produce teribile gânduri necurate, pe care apoi, de altfel, le-aş cultiva cu o nesimţire diabolică.
Dacă m-aş mobiliza să scriu despre sex, aş scăpa de anumite cuvinte nespuse şi aş obţine, poate, răspunsurile la întrebările pe care mi le pun acum, ca, de exemplu, „când eu aveam 25 de ani, sexul – practicat – era la fel de mişto/mai puţin mişto”? Şi, mai ales, de ce nu-mi amintesc cum era?
Păcat însă, că nu par a mă mobiliza să scriu despre sex poate şi pentru că, nu-i aşa, chiar aş avea ce să spun şi, atunci, n-aş mai avea timp să-l fac... Spirituală mai sunt!

What if...

Eu pun răul înainte, aproape tot timpul, deşi sunt o optimistă, naivă şi credulă. Cel mai mult cred în oameni, în faptul că sunt buni, că nu-mi vor face rău intenţionat, că se străduiesc cât pot ei de mult. Intimidez, din păcate, par rece şi intransigentă (chiar sunt).
Azi cineva a făcut o greşeală, profesională, care m-a încurcat într-un plan de deplasare şi m-am supărat şi am fost rece şi intransigentă. Ca să se repare greşeala, mi s-a oferit o portiţă pe care am deschis-o şi în urma căreia ajung să petrec o jumătate de duminică la Bucureşti. Ceea ce mi-a produs o bucurie indescriptibilă (din categoria: dacă aş fi un iepuraş, aş ţopăi din cameră în cameră de încântare, dar nu sunt...).
Ce vreau, de fapt, să zic, este că nu tot nasolul e nasol până la final.

Întoarcere

Am întrebat-o pe Amorsito când crede că mă voi întoarce acasă, la care ea a răspuns prompt: "În septembrie". În afară de faptul că m-a lăsat mască explicaţia ("pentru că atunci vremea acolo va fi ca vremea aici, vei fi făcut destulă plajă etc." plus "voi fi şi eu bine"), mi-am dat seama că aşa frumos aş putea fantaza pe această temă, incredibil de frumos. Chiar pot să mă întorc acasă? Ce mă ţine? Nişte poze tâmpite? Soarele? Plaja? Marea? Nu cred.
Când se va stabili de ce, de fapt, sunt aici, atunci se va stabili şi când pot pleca (contractul de închiriere al apartamentului expiră la sfârşitul lui septembrie, să fii ştiut Amorsito?).

Don't read if you blush when talking about sex

From Books@theGuardian.

My Cinderella shoes

Poveste de Sant Jordi (care n-are nici o legătură cu el).
Mi-am pus întâmplător papucii de Cenuşăreasă (a doua pereche - mulţumesc, Camelia!, prima s-a rupt şi a dus cu ea visurile mele - la gunoi, desigur) şi m-am simţit ca Frumoasa din Pădurea Adormită.
Un singur gând: prea mulţi ani pierduţi în căutarea fericirii, când ea stă de fapt într-o piaţă, nişte "bravas", un grasshopper şi bere. Conversaţia face banii. Toţi banii.
The story of my life is now over, if you ever want to share it, please, do not buy the copyrights. They are for free.