Aproape gata pe anul ăsta (post luuung)

Am început prost, apoi, prin 8 ianuarie, m-am adunat și mi-am făcut abonament la fitness și m-am mai dezmorțit.

În februarie, deși nivelul meu de optimism era sub nivelul mării, m-am deplasat la Dublin, unde a fost între incredibil și genial de mișto.

Dublin

Din martie până în mai am avut treabă, de mai multe ori, la Timișoara și la Cluj-Napoca, ceea ce a fost perfect. Întâlnirile cu vechii prieteni sunt un excelent panaceu pentru problemele de corazon, iar succesul la serviciu, de asemenea. 

Cluj (stânga), Timișoara (dreapta)

Plus că la una dintre escale am apucat să petrec câteva ore din noapte cu Amorsito, la alta să zac într-un bar de pe Lipscani, înconjurată de prietenii mei dragi, în timp ce afară ploua cu găleata, iar la ultima am rămas mută de uimire în fața turnului din Pisa.

Turnul din Pisa

De Paști au venit au mei, și deși nu eram în cea mai bună formă, tot i-am lăsat mamei o amintire frumoasă sărbătorind învierea într-un bar din Raval, cu mojito.

Mai s-a materializat într-un week-end prelungit (să dea domnul câte mai multe fiestas în Barcelona, ca să am zile libere pe gratis) în Malta, de care m-am îndrăgostit iremediabil. Iar Laur și Violeta au adăugat câteva liniuțe binevenite la nivelul optimismului meu (vizibil în creștere).

Malta, cer și mare

Iunie – Lux cu Rux, frumos, frumos, frumos, verde și plin de energie. Repetăm (când se mută Rux în alt apartament).

Luxemburg

Iulie? Ei, de aici vorbim business: 10 zile prin Spania, biserici, orașe vechi, amor la prima vedere. Și un downside: într-o țară atât de mare, drumul spre Burgos a trebuit să treacă fix prin Logroño. Am pus benzină în locul unde o făcusem de atâtea ori înainte... Dar am supraviețuit (noroc cu Gabi).

Burgos

August a fost Roma (escală de șapte ore, cât să apuc să-mi revăd orașul preferat), Vama Veche, București, Sinaia, Brașov...

Roma

Locurile ca locurile, dar oamenii sunt cei care-mi lipsesc cel mai mult în starea mea de imigrație. Thank you Lord for that incredible treat!

Brașov (stânga), București (dreapta)

Vama Veche (Cri-Cri a făcut poza)

Septembrie a fost cu schepsis, cu amintiri despre o limbă pe care n-am vorbit-o niciodată, dar în care am fost capabilă să mormăi un „hvala”. Croația - frumoasă, am văzut Arena din Pola și am aruncat o privire prin Veneția, la întoarcere (și de ea mi-era dor, nici nu-mi dădusem seama).

Pola (stânga), Veneția (dreapta)

Desigur, faptul că:
- am pierdut avionul în timp ce mama mă aștepta deja pe aeroportul din Veneția
- a trebuit să împrumut urgent bani (mulțumesc, Petre)
- am cumpărat alt bilet de avion spre celălalt aeroport din Veneția (grazie, Daniele)
- am schimbat rezervarea de mașină (de gașcă ăștia de la Europcar)
- am zâmbit cu grație în timp ce tipul de la benzinăria la care am întrebat de direcție, noaptea, prin Slovenia m-a privit cu dispreț când a auzit că nu sunt spanioloaică (căci arăt), ci româncă și m-a făcut țigancă
- m-am învârtit ca nebuna noaptea prin Rijeka în căutarea unui loc de parcare
- a trebuit să-mi cumpăr de urgență sandale din pricina infecției de la piciorul stâng și imposibilității de a păși (ce lux!)
- am gonit cu mare viteză pe autostrăzile (prost marcate, prost marcate) din Italia în căutarea, la întoarcere, a aeroportului din Treviso, cu timpul trecând implacabil în defavoarea mea
- m-am rugat pentru 20 de minute întârziere a lui Ryan (mulțumesc, Doamne, că mi-ai dat o mână de ajutor), ca să nu pierd al doilea avion
- mi-am prins mâna (tot stânga) la ușa de la mașină și n-am avut încotro decât să țin volanul cu aceeași mână pulsândă, căci avionul pleca și eu nu găseam aeroportul!

Mama

- toate cele de mai sus s-au întâmplat de joi până duminică nu m-au împiedicat să mă bucur de faptul că mamei mele i s-a tăiat respirația când orchestra din restaurantul din Rijeka a început să cânte „Happy Birthday” și ea n-a știut că pentru ea.


A împlinit 60 de ani și de aceea toată tevatura cu întâlnirea la jumătatea Europei. Când mă gândesc acum, aventura din Croația a fost cel mai incredibil lucru de anul acesta. Bine, și faptul că s-a terminat cu bine.








La întoarcere, Barcelona avea altă culoare, căci între timp am descoperit că m-am îndrăgostit.

În octombrie s-au împlinit niște ani de când viețuiesc, i-am sărbătorit cu Rux, mojito, distracție maximă și dureri de cap oribile, chiar de ziua mea. Mi-am făcut cel mai frumos cadou, am fost sinceră! Ce prag, domnule, ce prag greu de trecut!

Lumea mea la 36 de ani

Vârful de lance al lunii a fost „excursia cu clasa” la Bordeaux, o călătorie de opt ore cu o mașină prea mare pentru mine, dar pe care am învățat să o stăpânesc și pe care am adus-o înapoi neatinsă. Am câștigat din deplasarea de serviciu o prietenă nouă și o gașcă de chuppipande (greu de explicat, dar e de bine).

Bordeaux

În noiembrie n-am mai plecat (așa îmi și propusesem), dar a venit Cri-Cri, în cinstea căreia am redecorat casa.

Decembrie a început cu locuitul la hotel (probleme cu baia) și cu beții cu Petre (ți-am zis că nu mai beau, da?), ajuns cu escală și după o noapte dormită în Otopeni, cu două chestii incredibile în bagaj (un laptop și un pix special!).

Avem papuci noi

A fost un an frumos, foarte frumos, trei ani de locuit aici mi-au adus niște maturitate și mulți prieteni. Ah, și am început și masterul pe care mi-l doream de mult timp.

Încă n-am descoperit „secretul”, dar sunt pe cale. Sunt foarte atentă la ce-mi doresc. Dacă se îndeplinește?

Prietenii

...sunt aceia care ascultă de 1.000 de ori aceeași poveste, despre IVM și despre alte tâmpenii din viața ta cotidiană (prezentă și trecută), care stau nopțile cu tine pe mess ca să nu te arunci de la etaj, învățându-te să respiri în pungă (și uitând să precizeze că punga tre să fie de hârtie, nu de plastic), care te ridică de pe trotuar când fierbi de draci și te-ai îmbătat ca porcu’ (situație care de altfel se repetă ciclic în viață, deși ai îmbătrânit), care îți dau bani împrumut când te arde cel mai tare, care nu mai vorbesc cu ecșii tăi (deși poate de unii le plăcea), care te critică și te zdruncină când ai luat-o (rău) pe arătură, care te adună de pe jos când cazi ca proasta de pe trotuar și care sărbătoresc cu tine zilele de naștere (deși poate aveau ceva mai mișto de făcut), care-și cumpără bilet de avion să vină la tine când declari că „viața s-a terminat”, care îți fac șnițele și supă cu spaghetti, care îți explică de ce să nu renunți la nimic din ce ieri ți se părea important doar pentru că azi cineva ți-a futut direcția, care-ți cumpără laptopul pe care ți-l dorești (și ți-l și încarcă cu programe și ți-l trimite cu avionul via Roma), care se sesizează când scrii pe blog că nu mai ai sânge-n pix (și-ți trimite un pix cu sânge – fals, dă doamne să fie fals), care te așteaptă la aeroport la cele mai improbabile ore ale zilei sau nopții și-și petrec ziua sau noaptea cu tine până la următorul avion, care îți explică în 400 de feluri că nu e importantă culoarea pielii (și când tu decizi că, în final, este, îți țin isonul), care-ți fac rezervări de bilete în doi timpi și trei mișcări când ai pierdut avionul, deși erai în aeroport), care fac pariuri cu tine pe o miză de genul „jos chiloții la trecerea de pietoni”, care-ți aduc Dilema, Eugenia și mici congelați și șaorma (care rămâne în continuare în top), care se gândesc la tine când își cumpără rățuște din plastic (și-ți cumpără și ție un set, just in case), care îți dau pastile mov (să le ai, pentru orice eventualitate, în poșetă - și pe care tu le porți, cu sfințenie, desigur, în poșetă), care se bucură alături de tine când te-ai lăsat de fumat (și nu te ceartă când te-ai reapucat, căci, se înțelege, erai stresată), care îți reamintesc că viața e frumoasă și că e mișto să te îndrăgostești, care-ți dau cadou cărți cu dedicație cu leuți, care vin pe capul tău să-ți despacheteze cutiile (căci nu mai poți trăi așa), care te pupă de fiecare dată pe ambii obraji (împotriva voinței tale), care-ți trimit horoscopul ca să-ți lumineze ziua și care te iubesc așa cum ești (și ești dificilă rău!).

What is it that you really want?

De mai bine de un an (să fiu corectă, de un an şi câteva zile), mi se transmite (nu râde!, n-am greşit exprimarea, ci chiar „mi se” generic, pe mai multe căi) că trebuie să-mi doresc ceva ca să pot avea.
Coincidenţele sunt prea mari ca să mai fie doar coincidenţe. Nu sunt, ştiu deja.

Acum un an, Fairy mi-a demonstrat că dacă îşi pune o dorinţă, i se împlineşte - şi, crede-mă, era cea mai puţin plauzibilă dorinţă, care implica îngenuncherea unei puternice convingeri ale mele (iar eu sunt relativ fixistă, mai ales când vine vorba de dansat) şi încă nişte elemente exterioare care nici de atunci, nici până atunci nu se aliniaseră. Şi i s-a împlinit. Mi-a spus cum face şi m-am distrat, mi s-a părut caraghios, dar mi-a intrat în cap. Am testat principiul cu dorinţe mai mici (nu, nu şi „mai mari”). Ei bine, funcţionează.

Pe parcursul anului care a trecut - un an de puternică transformare personală – „trucul” pe care Fairy mi l-a împărtăşit mi-a sărit în cale din mai multe direcţii. Apoteotic, cumva, s-a manifestat în întrebarea pe care un băiat mi-a adresat-o: „Have you ever wanted something badly? So badly that you would do anything to fulfill that wish?”
Am zis că nu, căci era adevărat. Mie viaţa mi-a „ieşit”, uneori şi împotriva voinţei mele (episodul cu mutatul la Barcelona se încadrează clar aici!), am avut „noroc” şi visele mi s-au împlinit. N-am luptat niciodată pentru nimic, nici măcar pentru iubire. Mi-a fost tot timpul teamă, jenă, lene, lehamite să o fac. Şi mi s-a părut că dacă merg mai departe, simplul gest de a face pasul înainte înseamna că am reuşit (deşi, sinceră să fiu, mă gândesc la reuşită doar de puţin timp, maxim un an şi jumătate).

Acum aproape doi ani, când mă simţeam rău de tot (din ăla ancestral, fizic, care nu trece cu nimic - era să zic nici măcar cu sex - dar chiar aşa e, nici măcar cu sex, căci da, eu sunt acel gen de persoană), mi s-a recomandat (professional advice, da?) să identific momentul în care m-am simţit cea mai fericită în viaţa mea, când mi-a plăcut la nebunie de mine, când am fost împăcată cu tot ce fac şi tot ce simt. Mi-a luat timp să-l identific, dar am făcut-o, eventually.
Şi l-am reprodus – ştiu că pare incredibil – dar chiar l-am reprodus. Să zic că am făcut-o cu puterea minţii, ar fi prea mult. Nu, nu cred că e doar meritul meu.

Trăiesc ce am trăit acum mulţi ani, practic în aceleaşi condiţii, sunt înconjurată de oameni incredibili cărora le-aş dărui (chiar de mai multe ori, dacă ar fi nevoie) sufletul meu, zâmbesc şi sunt creativă. Sunt eu însămi. Ce drum lung a fost până aici!

Şi chiar acum, după ce am ajuns, a apărut (din nou, desigur) răscrucea. Aceeaşi, deşi încă îi lipseşte un element, dar parcă îl văd venind... Dacă apare şi ultimul element care-mi reproduce tabloul (cum se poate, cum se poate, mă întreb în fiecare clipă), ce fac? Aleg la fel? Sau o iau pe celălalt drum, cel greu, mai sinous, mai încâlcit şi mai interesant (fără îndoială, mai interesant!), cu care e de luptă, nu glumă... Sau stau liniştită, zile, ani, şi trăiesc cum am mai făcut-o? Sim spune că e bine să faci de fiecare dată noi greşeli, nu să le repeţi pe aceleaşi. Sunt, desigur, de acord. Dar nu-i cam greu? Nu ştiu, că n-am încercat niciodată să o iau pe drumul sinuos, dar zău că pare greuţ.

În fine, dacă ai ajuns până aici, îmi cer scuze pentru „poluare”, dar îmi trebuia pusă pe hârtie şi, până la urmă, e blogul meu. Care se pregăteşte să se transforme într-unul mai... adevărat, pe care-l voi numi „Telegrafului 101”. Unde am fost eu cea mai fericită.

Easy?

Plimbându-mă printre pozele astea (genială idee, apropo), m-am gândit că viaţa noastră e cam complicată.
Atâtea ascunzişuri, atâtea probleme, atâta teamă să nu fim ridicoli/răniţi/înşelaţi sau cine-mai-ştie-ce (că nici definiţii suficiente parcă nu mai sunt)!
Mă holbez ca proasta la oamenii ăştia şi-mi dau seama că nu aveau probleme cu:
- dacă zic aia, el o să se gândească la... şi n-aş vrea să-i las impresia asta...
- dacă nu zic aia, el o creadă că...
- cum să-i zic că-l iubesc? Dacă el nu mă iubeşte înapoi?
- de ce nu sună/răspunde/intră pe mess/FB sau mai ştiu eu pe unde, atunci sigur...

Mi se pare că era mai uşor fără mobil şi internet şi că exista o apropiere sinceră, care dacă era, era, dacă nu, nu. Am trăit şi eu fără telefon (nici măcar fix nu aveam), locuiam departe de centrul oraşului şi oamenii care mă plăceau/iubeau veneau până la mine cu riscul să nu mă găsească acasă. Lăsau bileţele şi gata. Fără drame şi tragedii inutile. Cu un băiat care mă plăcea schimbam scrisori săptămânal, de ziua mea mi-a trimis prin poştă o orhidee (nu a comandat-o în oraşul meu, mi-a trimis-o pur şi simplu prin poştă, de la Ploieşti până la Timişoara), iar când mie mi s-a făcut dor de el, m-am suit în tren şi m-am dus să-l văd (de la Timişoara la Ploieşti). Fără să-l anunţ, desigur.
Un tip care mă iubea venea cu maşina (un motor diesel pe care-l auzeam de la depărtare), altul dădea cu pietricele în rulouri (că nici sonerie la poartă nu aveam) când venea şi dacă după a cincea nu deschideam, se cheamă că nu eram acasă.
Acum stau ca proasta şi mă uit dacă a sms-ul meu a ajuns, număr minutele până când răspunde, urmăresc FB să văd ce şi cum mi-a scăpat, despic firul în 415 cu prietenii pe mess, că de ce aia sau ailaltă, când situaţia e, practic, clară. Tot amor se cheamă, nu l-am inventat noi, doar l-am îmbrobodit cu explicaţii şi psihologii ieftine.
Prea ne complicăm, dom'le, zău aşa.

PS. Acest post este inspirat de situaţia ilogică în care un băiat mă iubeşte şi eu pe el, dar nu iese nimic.

Poveste de demult

“Ce frumoasă e poza aia cu voi din Cişmigiu”, îmi spune M. şi eu mă încrunt: „care poză?”. Nu eram eu în poza, era următoarea lui iubită, care semăna bine cu mine, atât de bine încât prietenul nostru a crezut că sunt eu. Câţiva ani mai târziu, ne-am reîntâlnit – forţaţi de împrejurări – în Cişmigiu.

Dual, zic să continuăm

Dacă nu intru în panică, sunt o gâscă, dacă intru în panică, sunt o control freek şi o Miss Noică (lipsesc două silabe în faţă, nimeni nu mă consideră atât de cultă sau de reprezentativă încât să..., mă rog, C-tin Noica nu e ideea aici). Dar dacă aş fi eu însămi?

FB miau-miau

Unul dintre prietenii mei de tinerețe (nu din tinerețe, căci pe aceea încă o trăiesc) a apărut pe Facebook zilele trecute și mi-a cerut prietenia). Nu l-am văzut de extrem de mulți ani (să tot fie vreo 12...) și știu câte ceva despre el din auzite sau din rarele telefoane pe care ni le dăm. Deci, n-am ținut legătura.

Omul și-a pus ca poză de profil pe FB pisica (personală, presupun), iar eu mă minunez de atunci, ce l-o fi apucat? Aștept cu nerăbdare pozele lui din vacanță, de la lucru, de la clubul de șah sau de la cursul de salsa, orice care să-mi sugereze că el chiar este amicul meu biped, care folosea cu succes limbajul articulat. 

Ştiam eu!

Citiţi aici.

A drunkard’s confession

I’ve been drinking my brains out for over a year trying to figure out if I’ve done the right thing. So, trust me, I’d rather have you breaking my heart than spending one more day thinking about him. I’d rather have you make me feel for two minutes the way you make me feel than wonder “what if I would have done this another way?”. I’d rather have a sour muscle at my hand by writing all the feelings I have when I think of you than spend another moment thinking “what if I will never fall in love again?”. I’d rather feel the after pain than the emptiness of not feeling a damn thing. So you deal with that, and I’ll just see that my butterflies will keep on flying. I so much needed them back into my life.
And what if – just what if – you will not break my heart? And I’ll just break with yours, for a change? It’ll still be called living, you know? And I drink to that.

PS: I will not let you see this because you'll just get scared and you'll ruin the portrait I have of you. And the possibilities.

Te-aş fi părăsit chiar acum

Dragă blog, dacă Dear old love ar fi avut iar în primele cinci un post care se referea la mine. Dar n-a fost să fie, deşi le-am parcurs pe primele zece. O fi bine?

Play it, sweetie

Acum patru ani (give or take two weeks) am fost la un concert al lui Billy Idol la Bucureşti, cu Amorsito, D., dl. Ştefancu şi nu mai ştiu cine. La una dintre melodii l-am sunat pe băiatul pe care îl cunoscusem cu o zi sau două înainte şi care deja îşi pusese ambiţia să-mi schimbe viaţa. Nu i-am spus nimic, i-am pus doar gălăgia de la Arenele Romane (muzica mi-e greu să cred că a auzit-o).

Ieri am fost la concert la Pink Martini, la Auditori, loc elegant şi oarecum simfonic, fapt care m-a împiedicat să-l sun pe băiatul care îmi bântuie gândurile şi să-i fac o dedicaţie. Aş fi jucat tare, dacă chiar ar fi fost... 

Unas cuantas pautas

Încercând să-i dau cuiva niște optimism (pe principiul „toate trec, o să râzi cândva de ce ți se întâmplă acum, nici nu-ți vei mai aminti), mi-au venit în minte niște repere (pautas) din trecutul meu apropiat. Eu nu țin minte nimic, nici un număr de telefon (aproape), datele de naștere sunt un mister (cu Cri-Cri mi se întâmplă încă să am dubii dacă e ziua ei pe 5 sau pe 6, iar pe Doamna Capră am sunat-o într-un an la o săptămână după ziua ei), când exact plec pe undeva, când vine cineva, cu ce plec de la Frankfurt la Lux (și se va întâmpla miercurea următoare).

Notez tot în telefon, îmi trimit mie însămi e-mailuri cu tot ce e important, iar prietenii care se pregătesc să vină în vizită sunt în permanență sâcâiți de întrebarea mea: „Și deci când ai zis că aterizezi?”. Nu e lipsă de respect, și nici (cu siguranță!) dezinteres, pur și simplu am capacitate de memorare limitată și, câtă e, o folosesc ca să mă descurc pe plan profesional fără să deschid la fiecare două minute o agendă (deși, recunosc, nu șterg nici un e-mail și nu arunc nici o foaie pe care am mâzgălit ceva la serviciu, just in case).

Ei, și cum ziceam, azi vorbind cu S., îi spun: „Din aprilie 2009 umblu cu pastiluțele mov în geantă, mi le-au dat băieții, la moment de mare criză.”

De la asta mi-am mai amintit următoarele date cu importanță (se pare) pentru mărunțica mea existență:

• 16 martie 2010 – este ziua în care voi da de băut la tot barul în care mă voi afla (dacă, desigur), căci se va plăti ultima rată la creditul pentru libertate (o mică șpagă, sau cum s-o numesc, că șantaj e urât);
• 12 iunie 2009 – ziua în care mi-am spus (și cu voce tare? Nu-mi amintesc...) memorabila frază „nu merit să trăiesc în căcatul ăsta”;
• 29 noiembrie 2009 – când a plecat Cami și mi s-a tăiat pe nepusă masă internetul (pentru incredibil de lunga perioadă de trei săptămâni, până a intrat în viața mea altă companie provedoare) am decis că sunt mai ambițioasă decât cred (și așa a fost, opusul iubirii nu e ura, ci indiferența);
• 6 aprilie 1997 – mai lipseau doar câteva luni până se termina facultatea și puteam pleca, în final, după patru ani de visare, la București. Mi-a mai luat încă trei ani și ceva până să o fac, căci pe 6 aprilie s-a produs un declic (și începutul unei beții lungi de nouă ani – hai, noroc!);
• 9 septembrie 2006 – ziua în care, după o doză de fum cu R. și T. și o așteptare de mai bine de o lună am decis, într-o unică secundă de luciditate, că n-a meritat să aștept și că mai bine renunț pe loc (n-am renunțat).

Mai departe de ‘97 nu bat, nici măcar cu aproximare de luni. Mi-e greu să-mi amintesc în ce an am divorțat (știu luna și ziua, dar asta e ușor, a fost cadou de ziua mea), când a murit tata (știu ziua și luna, dar iar e ușor, căci atunci s-a măritat Amorsito - anul cred că nu vreau să-l știu) sau Mari (știu luna și ziua, nu și anul), mamaia, tataia (iarna, dar atât), nu țin minte mai nimic. Mă înfioară că țin minte datele de mai sus, trebuie că mi-e tare greu cu ele în calendarul personal. Să-mi pun un reminder să le uit și să adaug și o notă de dead-line: până la anul pe vremea asta le voi fi uitat, n'est-ce pas?

Fără legătură

Vorbind cu S. despre (of course) sex, că zicea că se duce la Timişoara, mi-am amintit de o istorie auzită acum ceva vreme. Alex: „Şi mă uit la ea şi-i zic lu’ Horaţiu: uite la ăla, ce se dă la ea, n-are nici o şansă. Şi peste două minute, ce crezi? Ea se săruta cu ăla în mijlocul barului, de zici că venise sfârşitul lumii. Şi a mai venit acasă dimineaţa”.
Asta, împreună cu mesajul de acum câteva minute, tot pe mess: „Vrei să te lansezi în show-biz?” urmată de linkul acesta. Replica ei a fost: „Sunt singura gagică din mess-ul tău care are ţâţele mari?”.
Plus că ştiu să scriu corect „mă-sii” (mi s-a făcut dor de vară-mea, care înjură cu „pisicii mă-sii”.

Chestii

Nu vedeam o împrejurare mai nimerită să mă duc la Sex and the City 2 decât într-o marţi seara, când aveam un text de predat şi nici un strop de inspiraţie. A, şi singură (fetele sunt la Bucureşti – ăsta era film de văzut cu fetele cu care vorbesc despre sex...).
Ce-am văzut (în afară de sala plină de gagice care când Carrie s-a pupat cu Aidan sub cele şapte coloane au făcut în or Oy!)? Un film cel mult interesant, plătit de arabi (mă înşel?), la care un pic (dar numai un pic) am şi râs şi care mi s-a părut ca o revistă glamour în plin proces de concepere (arăboaicele cu Louis Vuitton sub burka? Come on!). Mi-a plăcut, pe bune, plus că femeia aia cu prezervativele ei m-a umplut de speranţă (sunt sinceră). Aveam mai multe idei în autobuz până acasă, dar mi-au fugit, căci am citit revista cinematografelor Renoir (VOS – difuzează filme în versión original subtituladas en español) care are 24 pagini, e pe hârtie de ziar, capsat (cu doua capse), dimensiune de ziar normal (nu tabloid) şi e foarte interesantă. Ah, are şi reclame (de la cei care difuzează filme şi de la cei care vând DVD-uri). Noi avem? Şi dacă nu, nu putem face?

Invidie

Cineva îmi spunea, săptămâna trecută, auzind că între două avioane (în care mă suisem în interes de serviciu) am ajuns să petrec două ore la Pisa, că e foarte invidios pe mine. Am zâmbit strâmb şi m-am abţinut.
Să-i spun că am fost de trei ori anul acesta în România cu serviciul şi că niciodată n-am apucat să ajung la mama (în oraşul meu), că la unul dintre drumuri am făcut un efort supraomenesc şi între avioane am petrecut câteva ore cu prietenii (care pentru mine au fost incredibil de valoroase)...
Să-i spun că el aici are foşti colegi de grădiniţă, de şcoală generală, de liceu şi eventual de facultate, verişori, unchi, mătuşi, că vorbeşte limba ţării lui fără eforturi şi că are un paşaport la care nimeni nu strâmbă din nas când îl vede...
Să-i spun că nu pot nici să plec, nici să rămân, că sunt spânzurată într-un prezent incredibil de tâmpit pe care nu sunt capabilă să-l depăşesc, că m-am căsătorit şi am divorţat, că am început o relaţie şi am terminat-o, că cineva m-a înşelat cândva şi m-a rănit de moarte, şi încă îmi ling rănile...
Să-i spun că majoritatea fetelor de vârsta mea şi-au făcut şi o carieră şi o familie, în vreme ce eu la carieră am renunţat ca să-mi fac o familie şi acum sunt singură...
Să-i spun că am riduri, că mă tem că va veni ziua în care chiar şi oamenii care mă iubesc vor vedea că am îmbătrânit...
Să-i spun că a vedea locuri noi, a cunoaşte oameni şi a auzi lucruri interesante e tot ce am, pe moment...
Mai bine că nu i-am spus.

La mulţi ani, doamna Capră!

Banc

Veverita lipseste o noapte intreaga de acasa. A doua zi vine toata smotocita, cu blana jumulita, vai de ea.
- Ce s-a intamplat? o intreaba sotul.
- Pai m-a prins bursucul, m-a dus la el acasa si 3 zile m-a bursucit intruna.
- Dar tu lipsesti doar de o zi!
- Pai am venit numai sa ma schimb si ma intorc.

Și mie mi-e tare dor de voi...

(4:26:28 PM) Ruxandra D: Aseara m-am intalnit cu niste prieteni vechi in oras (rar imi mai permit luxul de a-mi face timp pt mine), ne-am simtit bine, am baut ceva (moderat, deh, sunt mama responsabila) si apoi am plecat.
Intentia era sa opresc un taxi sa merg acasa, dar cred ca aseara aveam o moaca de ciumata ca altfel nu-mi explic de ce nu oprea niciun taxi.
Si cum injuram eu maruntzel ca nu opreste niciun taxi mi-am amintit cand am plecat de la ziua ta, afumata bine si cu juma de sul de hartie igienica care imi atarna din poseta fluturand in bataia vantului turbat.
M-a bufnit un ras isteric, dar in acelasi timp un ras din ala din tot sufletul. Se pare ca rad foarte frumos ca un taximetrist "vrajit" de rasul meu a oprit. Avea comanda undeva dar a zis ca ma duce pe mine daca ii povestesc de ce rad cu atata pofta.
(4:28:28 PM) Ruxandra D: I-am povestit dar mi s-a facut dor de tine.

Voi fi incoerentă

Dar, până la urmă, ăsta e şarmul meu... Corectez mâine gramatica şi ortografia.
Am fost la un bar irlandez (mă rog, ce idee, în Barcelona, no bravas, no tapas, no nada). Cu patru catalani (pe trei îi ştiam, recte ştiam că-mi place de ei). O fată nouă - douăzeci şi un pic de ani - doamne, ce făceam eu la vârsta aia, îndrăgostită de un om care nu m-a iubit niciodată? - cu care m-am împrietenit imediat, clar. Actriţă. În fine, în devenire. Dar nu asta vroiam să comunic. Ci că, în afară de faptul că ei ţin neapărat să-i duc joi - când ne-am dat următoarea întâlnire - la restaurantul românesc (miiiiiici!), când am început să vorbim despre jocuri (eu sunt din Ardeal, ştiu, îmi tot zice C. că noi ne jucăm mult acolo), unul dintre ei ştia "jocul cu lupii". Deci, băăăăi, mie îmi lipseşte "casa" pentru lucruri d-astea. Dacă ele se găsesc şi aici (să ne înţelegem, nu-mi revin, ştia "jocul cu lupii"), de ce îmi mai e mie dor de acolo?

PS: Two pints of Murphy's, nu aveau Killkenye's (sau cum naiba se scrie, preferata mea, cred).
PS2: Recitit, pare că face sens (hahahaha, ştiu că nu se spune aşa, EU aşa spun, na!).

Îmi iubesc sufletul

Așa de mult, încât mă întreb unde a fost până acum. Nu, nu în chiloți, gata cu insinuările.