Nu mai am sânge în pix

Acum mulți ani, când am început să lucrez ca ziarist și semnam din când în când texte împreună cu un amic, auzeam adesea – din partea lui – cum că femeile nu pot fi jurnaliști la fel de buni ca bărbații pentru că „nu au sânge în pix”. Gluma – așa obscenă cum e! – îmi smulge și acum un zâmbet.

Ieri seară mi-am amintit de ea pentru că am avut ocazia să mă joc din nou de-a ziaristul (lucru pe care – credeam – mi-l doresc mai mult decât orice, dovadă și visul de acum câteva nopți în care se făcea că iau un interviu pe care, desigur, nu l-am luat, căci dormeam ca scongsu’, și după care m-am trezit într-o profundă stare de tristețe care m-a urmărit câteva zile), dar n-am făcut-o din două motive simple:

1. am și uitat că pot face asta, drept care până mi-a venit ideea, până s-a cristalizat, până nu-știu-ce, practic oportunitatea plecase (adică subiectul);

2. nu aveam pix la mine.

Mă gândesc așadar la cât de departe (și de puțin cristalizată) e determinarea-mi de a-mi urma idealurile și dorințele și cum, în aceste condiții, chiar e de mirare că unele dintre ele chiar prind viață.

Mă duc să-mi cumpăr acum o duzină de pixuri, să mi le îndes prin buzunare, poate, poate, mă voi mai semna cândva în susul unei pagini de revistă (de preferință „Vanity Fair”, în engleză).

Am uitat cum se scrie acasă?

Una dintre reţele mele sociale o citează (venind de pe alt mediu de comunicare, recte mie-mi dă doar şapoul) pe o duduie căreia mulţi îi dau atenţie în România. Ea scrie, citez: "autobiografia lui nicolae ceausescu e un film genial. ma tem insa ca multi nu-l vor intelege la nivel de arta cinem (...)". Nu ştiu ce vine mai departe, că nu m-am îndurat să pierd o secundă din viaţă dând clic. Dar de unde ştie duduia cine şi ce înţelege, apriori, din film?

FB miau-miau

Unul dintre prietenii mei de tinerețe (nu din tinerețe, căci pe aceea încă o trăiesc) a apărut pe Facebook zilele trecute și mi-a cerut prietenia). Nu l-am văzut de extrem de mulți ani (să tot fie vreo 12...) și știu câte ceva despre el din auzite sau din rarele telefoane pe care ni le dăm. Deci, n-am ținut legătura.

Omul și-a pus ca poză de profil pe FB pisica (personală, presupun), iar eu mă minunez de atunci, ce l-o fi apucat? Aștept cu nerăbdare pozele lui din vacanță, de la lucru, de la clubul de șah sau de la cursul de salsa, orice care să-mi sugereze că el chiar este amicul meu biped, care folosea cu succes limbajul articulat. 

Speranța din creier

Lectură obligatorie aici.

Castele în Spania

Ce înseamnă? Că toți deștepții și-au dat cu părerea, când i-am întrebat, dar nu știau, de fapt.

Chestii

Nu vedeam o împrejurare mai nimerită să mă duc la Sex and the City 2 decât într-o marţi seara, când aveam un text de predat şi nici un strop de inspiraţie. A, şi singură (fetele sunt la Bucureşti – ăsta era film de văzut cu fetele cu care vorbesc despre sex...).
Ce-am văzut (în afară de sala plină de gagice care când Carrie s-a pupat cu Aidan sub cele şapte coloane au făcut în or Oy!)? Un film cel mult interesant, plătit de arabi (mă înşel?), la care un pic (dar numai un pic) am şi râs şi care mi s-a părut ca o revistă glamour în plin proces de concepere (arăboaicele cu Louis Vuitton sub burka? Come on!). Mi-a plăcut, pe bune, plus că femeia aia cu prezervativele ei m-a umplut de speranţă (sunt sinceră). Aveam mai multe idei în autobuz până acasă, dar mi-au fugit, căci am citit revista cinematografelor Renoir (VOS – difuzează filme în versión original subtituladas en español) care are 24 pagini, e pe hârtie de ziar, capsat (cu doua capse), dimensiune de ziar normal (nu tabloid) şi e foarte interesantă. Ah, are şi reclame (de la cei care difuzează filme şi de la cei care vând DVD-uri). Noi avem? Şi dacă nu, nu putem face?

Invidie

Cineva îmi spunea, săptămâna trecută, auzind că între două avioane (în care mă suisem în interes de serviciu) am ajuns să petrec două ore la Pisa, că e foarte invidios pe mine. Am zâmbit strâmb şi m-am abţinut.
Să-i spun că am fost de trei ori anul acesta în România cu serviciul şi că niciodată n-am apucat să ajung la mama (în oraşul meu), că la unul dintre drumuri am făcut un efort supraomenesc şi între avioane am petrecut câteva ore cu prietenii (care pentru mine au fost incredibil de valoroase)...
Să-i spun că el aici are foşti colegi de grădiniţă, de şcoală generală, de liceu şi eventual de facultate, verişori, unchi, mătuşi, că vorbeşte limba ţării lui fără eforturi şi că are un paşaport la care nimeni nu strâmbă din nas când îl vede...
Să-i spun că nu pot nici să plec, nici să rămân, că sunt spânzurată într-un prezent incredibil de tâmpit pe care nu sunt capabilă să-l depăşesc, că m-am căsătorit şi am divorţat, că am început o relaţie şi am terminat-o, că cineva m-a înşelat cândva şi m-a rănit de moarte, şi încă îmi ling rănile...
Să-i spun că majoritatea fetelor de vârsta mea şi-au făcut şi o carieră şi o familie, în vreme ce eu la carieră am renunţat ca să-mi fac o familie şi acum sunt singură...
Să-i spun că am riduri, că mă tem că va veni ziua în care chiar şi oamenii care mă iubesc vor vedea că am îmbătrânit...
Să-i spun că a vedea locuri noi, a cunoaşte oameni şi a auzi lucruri interesante e tot ce am, pe moment...
Mai bine că nu i-am spus.

O dilemă (veche)

Am cumpărat o „Dilema veche” de la primul chioşc cu care m-am întâlnit pe stradă, încă năucă, în timp ce mă îndreptam spre locul de băut cafea şi de mâncat (dar despre mâncare scriem în altă parte). Vânzătorul mi-a spus că îi pare rău, dar „e veche”. Ş-ş-ştiam... Se referea la faptul că nu e ultimul număr, dar m-am prins doar după ce am început să bag cafeina în stomac şi să o frunzăresc (e numărul despre droguri, să se legalize au ba cele uşoare? – asta am priceput eu).
N-am apucat să o termin, căci aveam treabă cu domnul primar (ah, ah, ce importantă sunt, şi cum m-am îmbrăcat în blugi ca să mă văd cu el – n-am ştiut că avem întâlnire).
De la Cluj m-am dus fuga-fuga la Pisa, unde era sa cad pe jos de emoţie când am trecut de porţile oraşului – iar eu nu sunt chiar atât de uşor de impresionat (sau ba da?) –, la vederea turnului şi a celorlalte clădiri care alcătuiesc Piazza dei Miracoli.
Am scos „Dilema” din geantă după ce am comandat o pizza mimoza (sau cam aşa ceva), o birra Moretti şi am terminat de holbat rânjindu-mă ca o proastă (de fericire) la vederea italienilor simpatici din jur (la o masă erau patru femei, până m-am prins că una mă privea fix, cred că deja o băgasem în sperieţi). Acţiunea s-a petrecut la pizzeria Tana, de cartier, ascunsă bine pe una dintre străduţele adiacente (m-am dus şi eu cât de departe am putut de zona de turistică, nu de alta, dar era plină de spanioli, iar eu aveam nevoie de o pauză).
În fine, dilema cu „Dilema” e că acum eu ce fac cu ea? Mai am una, de acum un an, a adus-o Alina, am uitat de ea, am pus-o în raft şi am citit-o cam acum aproximativ o lună de zile, în autobuzul 17, în drum spre Barceloneta, făcând-o pe amabila doamnă catalană de lângă mine să mă întrebe în ce limbă e scris ziarul şi, cu ochii mari, la auzul răspunsului meu, să puncteze „în România toate ziarele sunt fără poze?”. Hehehe...

Bucurie, turism, tinerețe

Am văzut prin presa românească câteva articole ca acesta care se plâng de faptul că se vor construi săli de sport prin orașele țării (știu și eu că altele sunt prioritățile țării, dar, ca idee, nu e rău să se înceapă de undeva).

Asta este una dintre principalele diferențe pe care le văd între țara Spania și țara România (și acum urmează o maximă frivolitate): aici băieții de vârsta mea sunt în formă fizică bună, aleargă, merg cu bicicleta, fac fitness. În România, băieții de vârsta mea arată ca și cum s-ar pregăti să iasă la pensie și, cum cineva mi-a comunicat, li se strică pantofii doar la partea superioară, unde se îndoaie de la atâta ținut pe ambreiaj.
Aici e important să faci sport și ai și condiții: un abonament la “sală” (majoritatea au piscină și saună și tot ce le trebe, și sunt multe, răspândite prin tot orașul) costă în jur de 40 de euro pe lună, bicicleta e mijloc de transport în comun (costă vreo 30 euro pe an), se organizează maratoane și alte chestii “fizice”.

Pauză de prânz, deci citim

Asta.

Linkuri, că n-am avut timp de scris

Salata de la McDonalds (nu știu dacă și aia de la Buzești, dar presupun) îngrașă.

Lovemarks.

Niște Șerban Foarță.

De pe mail

Uşurel, de luni dimineaţa.

Felic Sant Jordi

Ştiu că a trecut...

Na, bine că nu stau în Badalona

Fac şi eu haz de necaz.

Lectură de prânz

Din Dilema veche.

Sex la birou

Doamne, ce-am râs! Fiecare cu motivele lui.

Când a murit Kurt Cobain

…eram pe stradă, între Piaţa Maria şi Iosefin (Bălcescu, să zic eu aşa) în 1994, aprilie; şi am fost toată seara în doliu. Eram într-o vrie nu mai ştiu de ce (dar pentru că-mi amintesc că eram cu H., explicaţia e intrinsecă, din cauză că eram cu el eram în vrie), am ascultat descrierea vieţii lui Cobain de la toţi oamenii cu care ne-am întâlnit în noaptea aia şi am transmis, la rândul nostru, vestea mai departe (nu, nu aveam mobile, nici pagere, nici telefon fix).
Ce m-a apucat cu moartea lui Cobain? Mi-amintesc de multe ori acest pasaj (pe care-l leg, recunosc, de scena din Piaţa Unirii, ani după, în care fetele de la Lenau se holbau la D. cel cu pleată frumoasă, frumoasă, de culoarea paiului, şi ziceau „ce seamănă cu Kurt!”). E un oarecare punct de reper în spaţiul studenţiei mele (ca şi relaţia explozivă – foc de paie, ca să mă păstrez în spiritul comparaţiei anterioare) cu H. Înainte de acest moment (şi de H.), nu mi se întâmplase nimic la Timişoara, deci moartea lui Kurt a deschis o nouă epocă. A apus, demult, rămân pe amintiri.
Acest post e rezultatul adunării laolaltă a mai multor crâmpeie care m-au bombardat azi, de la pozele scanate de Roxana pentru FB, în care era îmbrăcată doar în negru (ah, tinereţe), la hip-hop-ul de acum 450 de ani pe care l-am ascultat pe trilulilu.ro (Mihoane oare îşi mai aminteşte când am ascultat noi prima dată B.U.G.?) şi a fost declanşat de luarea la cunoştinţă a faptului că vârsta de 25 de ani e mişto (pentru mine o fost acum hăhăhă…).


Vezi mai multe video din Muzica

Ce mai face România?

Tot cum o ştiam!

România mea e o amintire

Am uitat că o fost colegă de serviciu de la Bucureşti mi-a zis că nu se mai poate avea încredere în mine dacă m-a părăsit bărbatul, că un amic m-a întrebat ce voi face când spaniolu' se va plictisi de mine (deci ce rost are să mai plec la Barcelona, că oricum voi îmbătrâni, deci vor veni altele mai tinere din urmă, să mă scoată din joc), că mama spune despre nu ştiu cine că "şi-a măritat fata" (???) etc.
Mi-am amintit mai multe pe această temă când am citit comentariile la acest articol. Am 35, aproape 36 de ani, ţara mea mă consideră bătrână şi ratată. Iar eu sunt fericită, de fapt, şi n-aş schimba viaţa mea de acum pentru nici o căsnicie din lume. Nici măcar pentru a Vanessei Paradis.

Citit

Ceva uşor, ca de luni dimineaţa.