Aproape gata pe anul ăsta (post luuung)

Am început prost, apoi, prin 8 ianuarie, m-am adunat și mi-am făcut abonament la fitness și m-am mai dezmorțit.

În februarie, deși nivelul meu de optimism era sub nivelul mării, m-am deplasat la Dublin, unde a fost între incredibil și genial de mișto.

Dublin

Din martie până în mai am avut treabă, de mai multe ori, la Timișoara și la Cluj-Napoca, ceea ce a fost perfect. Întâlnirile cu vechii prieteni sunt un excelent panaceu pentru problemele de corazon, iar succesul la serviciu, de asemenea. 

Cluj (stânga), Timișoara (dreapta)

Plus că la una dintre escale am apucat să petrec câteva ore din noapte cu Amorsito, la alta să zac într-un bar de pe Lipscani, înconjurată de prietenii mei dragi, în timp ce afară ploua cu găleata, iar la ultima am rămas mută de uimire în fața turnului din Pisa.

Turnul din Pisa

De Paști au venit au mei, și deși nu eram în cea mai bună formă, tot i-am lăsat mamei o amintire frumoasă sărbătorind învierea într-un bar din Raval, cu mojito.

Mai s-a materializat într-un week-end prelungit (să dea domnul câte mai multe fiestas în Barcelona, ca să am zile libere pe gratis) în Malta, de care m-am îndrăgostit iremediabil. Iar Laur și Violeta au adăugat câteva liniuțe binevenite la nivelul optimismului meu (vizibil în creștere).

Malta, cer și mare

Iunie – Lux cu Rux, frumos, frumos, frumos, verde și plin de energie. Repetăm (când se mută Rux în alt apartament).

Luxemburg

Iulie? Ei, de aici vorbim business: 10 zile prin Spania, biserici, orașe vechi, amor la prima vedere. Și un downside: într-o țară atât de mare, drumul spre Burgos a trebuit să treacă fix prin Logroño. Am pus benzină în locul unde o făcusem de atâtea ori înainte... Dar am supraviețuit (noroc cu Gabi).

Burgos

August a fost Roma (escală de șapte ore, cât să apuc să-mi revăd orașul preferat), Vama Veche, București, Sinaia, Brașov...

Roma

Locurile ca locurile, dar oamenii sunt cei care-mi lipsesc cel mai mult în starea mea de imigrație. Thank you Lord for that incredible treat!

Brașov (stânga), București (dreapta)

Vama Veche (Cri-Cri a făcut poza)

Septembrie a fost cu schepsis, cu amintiri despre o limbă pe care n-am vorbit-o niciodată, dar în care am fost capabilă să mormăi un „hvala”. Croația - frumoasă, am văzut Arena din Pola și am aruncat o privire prin Veneția, la întoarcere (și de ea mi-era dor, nici nu-mi dădusem seama).

Pola (stânga), Veneția (dreapta)

Desigur, faptul că:
- am pierdut avionul în timp ce mama mă aștepta deja pe aeroportul din Veneția
- a trebuit să împrumut urgent bani (mulțumesc, Petre)
- am cumpărat alt bilet de avion spre celălalt aeroport din Veneția (grazie, Daniele)
- am schimbat rezervarea de mașină (de gașcă ăștia de la Europcar)
- am zâmbit cu grație în timp ce tipul de la benzinăria la care am întrebat de direcție, noaptea, prin Slovenia m-a privit cu dispreț când a auzit că nu sunt spanioloaică (căci arăt), ci româncă și m-a făcut țigancă
- m-am învârtit ca nebuna noaptea prin Rijeka în căutarea unui loc de parcare
- a trebuit să-mi cumpăr de urgență sandale din pricina infecției de la piciorul stâng și imposibilității de a păși (ce lux!)
- am gonit cu mare viteză pe autostrăzile (prost marcate, prost marcate) din Italia în căutarea, la întoarcere, a aeroportului din Treviso, cu timpul trecând implacabil în defavoarea mea
- m-am rugat pentru 20 de minute întârziere a lui Ryan (mulțumesc, Doamne, că mi-ai dat o mână de ajutor), ca să nu pierd al doilea avion
- mi-am prins mâna (tot stânga) la ușa de la mașină și n-am avut încotro decât să țin volanul cu aceeași mână pulsândă, căci avionul pleca și eu nu găseam aeroportul!

Mama

- toate cele de mai sus s-au întâmplat de joi până duminică nu m-au împiedicat să mă bucur de faptul că mamei mele i s-a tăiat respirația când orchestra din restaurantul din Rijeka a început să cânte „Happy Birthday” și ea n-a știut că pentru ea.


A împlinit 60 de ani și de aceea toată tevatura cu întâlnirea la jumătatea Europei. Când mă gândesc acum, aventura din Croația a fost cel mai incredibil lucru de anul acesta. Bine, și faptul că s-a terminat cu bine.








La întoarcere, Barcelona avea altă culoare, căci între timp am descoperit că m-am îndrăgostit.

În octombrie s-au împlinit niște ani de când viețuiesc, i-am sărbătorit cu Rux, mojito, distracție maximă și dureri de cap oribile, chiar de ziua mea. Mi-am făcut cel mai frumos cadou, am fost sinceră! Ce prag, domnule, ce prag greu de trecut!

Lumea mea la 36 de ani

Vârful de lance al lunii a fost „excursia cu clasa” la Bordeaux, o călătorie de opt ore cu o mașină prea mare pentru mine, dar pe care am învățat să o stăpânesc și pe care am adus-o înapoi neatinsă. Am câștigat din deplasarea de serviciu o prietenă nouă și o gașcă de chuppipande (greu de explicat, dar e de bine).

Bordeaux

În noiembrie n-am mai plecat (așa îmi și propusesem), dar a venit Cri-Cri, în cinstea căreia am redecorat casa.

Decembrie a început cu locuitul la hotel (probleme cu baia) și cu beții cu Petre (ți-am zis că nu mai beau, da?), ajuns cu escală și după o noapte dormită în Otopeni, cu două chestii incredibile în bagaj (un laptop și un pix special!).

Avem papuci noi

A fost un an frumos, foarte frumos, trei ani de locuit aici mi-au adus niște maturitate și mulți prieteni. Ah, și am început și masterul pe care mi-l doream de mult timp.

Încă n-am descoperit „secretul”, dar sunt pe cale. Sunt foarte atentă la ce-mi doresc. Dacă se îndeplinește?

Prietenii

...sunt aceia care ascultă de 1.000 de ori aceeași poveste, despre IVM și despre alte tâmpenii din viața ta cotidiană (prezentă și trecută), care stau nopțile cu tine pe mess ca să nu te arunci de la etaj, învățându-te să respiri în pungă (și uitând să precizeze că punga tre să fie de hârtie, nu de plastic), care te ridică de pe trotuar când fierbi de draci și te-ai îmbătat ca porcu’ (situație care de altfel se repetă ciclic în viață, deși ai îmbătrânit), care îți dau bani împrumut când te arde cel mai tare, care nu mai vorbesc cu ecșii tăi (deși poate de unii le plăcea), care te critică și te zdruncină când ai luat-o (rău) pe arătură, care te adună de pe jos când cazi ca proasta de pe trotuar și care sărbătoresc cu tine zilele de naștere (deși poate aveau ceva mai mișto de făcut), care-și cumpără bilet de avion să vină la tine când declari că „viața s-a terminat”, care îți fac șnițele și supă cu spaghetti, care îți explică de ce să nu renunți la nimic din ce ieri ți se părea important doar pentru că azi cineva ți-a futut direcția, care-ți cumpără laptopul pe care ți-l dorești (și ți-l și încarcă cu programe și ți-l trimite cu avionul via Roma), care se sesizează când scrii pe blog că nu mai ai sânge-n pix (și-ți trimite un pix cu sânge – fals, dă doamne să fie fals), care te așteaptă la aeroport la cele mai improbabile ore ale zilei sau nopții și-și petrec ziua sau noaptea cu tine până la următorul avion, care îți explică în 400 de feluri că nu e importantă culoarea pielii (și când tu decizi că, în final, este, îți țin isonul), care-ți fac rezervări de bilete în doi timpi și trei mișcări când ai pierdut avionul, deși erai în aeroport), care fac pariuri cu tine pe o miză de genul „jos chiloții la trecerea de pietoni”, care-ți aduc Dilema, Eugenia și mici congelați și șaorma (care rămâne în continuare în top), care se gândesc la tine când își cumpără rățuște din plastic (și-ți cumpără și ție un set, just in case), care îți dau pastile mov (să le ai, pentru orice eventualitate, în poșetă - și pe care tu le porți, cu sfințenie, desigur, în poșetă), care se bucură alături de tine când te-ai lăsat de fumat (și nu te ceartă când te-ai reapucat, căci, se înțelege, erai stresată), care îți reamintesc că viața e frumoasă și că e mișto să te îndrăgostești, care-ți dau cadou cărți cu dedicație cu leuți, care vin pe capul tău să-ți despacheteze cutiile (căci nu mai poți trăi așa), care te pupă de fiecare dată pe ambii obraji (împotriva voinței tale), care-ți trimit horoscopul ca să-ți lumineze ziua și care te iubesc așa cum ești (și ești dificilă rău!).

Am făcut clic

Îmi auzeam dinţii scrâşnind, în timp ce parcurgeam cu viteză redusă intrarea în oraş. Pe stânga, supermarketul de unde cumpăraserăm într-o seară vinul cu care ne-am dus în vizită la V&C, mai jos, pe aceeaşi parte, birtul unde am băut prima „cafe americano” din viaţa mea, cu ajutorul celor doi-trei de la bar care bâjbâiau pe englezeşte...

Vine apoi intersecţia bine-cunoscută, traversăm calea ferată, autogara, colţul, strada, intrarea pe strada lui.

Sunt demult înţepenită în scaun, husa e totuna cu spatele meu, privesc cu ochi mari locurile pe care le ştiu atât de bine, pe care le-am bătut de atâtea ori cu piciorul, comunic, intuitiv „la stânga”, urmăm micul sens giratoriu şi coşmarul continuă: magazinul, barul unde ne adunam, văd cu coada ochiului piaţa, copacii mari cu coajă albă (nu-mi amintesc cum îi cheamă şi nu mai am pe cine întreba).

Găsesc benzinăria (era unde o ştiam), oprim, intru, ca în transă şi plătesc, uitându-mă apoi ca o proastă la bonul pe care scrie „Las Gaunas” (numele cartierului, nu înseamnă nimic). Când ne suim în maşină îmi amintesc, intuitiv, pe baza unor amintiri pe care le sperasem uitate, care e drumul spre Burgos (îl făcuserăm odată, dar după vreo 20 de km ne certaserăm şi ne întorseserăm...).

Gata, am scăpat. Respir adânc după ceva vreme, trimit esemes la Amorsito, mi-aş şterge lacrimile, dar nu curg, sunt doar pe dinăuntru. Nu le vede nimeni.

Apoi începe din nou caruselul, acelaşi carusel pe care-l credeam terminat. Cu un mesaj inocent: „Am trecut prin oraşul tău, m-am gândit la tine şi sper că totul îţi merge aşa cum ai plănuit”. Clic, clic! Şi clic! 
Să aşteptăm deznodământul, zic, altă soluţie oricum nu e. 

Ştiam eu!

Citiţi aici.

A drunkard’s confession

I’ve been drinking my brains out for over a year trying to figure out if I’ve done the right thing. So, trust me, I’d rather have you breaking my heart than spending one more day thinking about him. I’d rather have you make me feel for two minutes the way you make me feel than wonder “what if I would have done this another way?”. I’d rather have a sour muscle at my hand by writing all the feelings I have when I think of you than spend another moment thinking “what if I will never fall in love again?”. I’d rather feel the after pain than the emptiness of not feeling a damn thing. So you deal with that, and I’ll just see that my butterflies will keep on flying. I so much needed them back into my life.
And what if – just what if – you will not break my heart? And I’ll just break with yours, for a change? It’ll still be called living, you know? And I drink to that.

PS: I will not let you see this because you'll just get scared and you'll ruin the portrait I have of you. And the possibilities.

Play it, sweetie

Acum patru ani (give or take two weeks) am fost la un concert al lui Billy Idol la Bucureşti, cu Amorsito, D., dl. Ştefancu şi nu mai ştiu cine. La una dintre melodii l-am sunat pe băiatul pe care îl cunoscusem cu o zi sau două înainte şi care deja îşi pusese ambiţia să-mi schimbe viaţa. Nu i-am spus nimic, i-am pus doar gălăgia de la Arenele Romane (muzica mi-e greu să cred că a auzit-o).

Ieri am fost la concert la Pink Martini, la Auditori, loc elegant şi oarecum simfonic, fapt care m-a împiedicat să-l sun pe băiatul care îmi bântuie gândurile şi să-i fac o dedicaţie. Aş fi jucat tare, dacă chiar ar fi fost... 

Invidie

Cineva îmi spunea, săptămâna trecută, auzind că între două avioane (în care mă suisem în interes de serviciu) am ajuns să petrec două ore la Pisa, că e foarte invidios pe mine. Am zâmbit strâmb şi m-am abţinut.
Să-i spun că am fost de trei ori anul acesta în România cu serviciul şi că niciodată n-am apucat să ajung la mama (în oraşul meu), că la unul dintre drumuri am făcut un efort supraomenesc şi între avioane am petrecut câteva ore cu prietenii (care pentru mine au fost incredibil de valoroase)...
Să-i spun că el aici are foşti colegi de grădiniţă, de şcoală generală, de liceu şi eventual de facultate, verişori, unchi, mătuşi, că vorbeşte limba ţării lui fără eforturi şi că are un paşaport la care nimeni nu strâmbă din nas când îl vede...
Să-i spun că nu pot nici să plec, nici să rămân, că sunt spânzurată într-un prezent incredibil de tâmpit pe care nu sunt capabilă să-l depăşesc, că m-am căsătorit şi am divorţat, că am început o relaţie şi am terminat-o, că cineva m-a înşelat cândva şi m-a rănit de moarte, şi încă îmi ling rănile...
Să-i spun că majoritatea fetelor de vârsta mea şi-au făcut şi o carieră şi o familie, în vreme ce eu la carieră am renunţat ca să-mi fac o familie şi acum sunt singură...
Să-i spun că am riduri, că mă tem că va veni ziua în care chiar şi oamenii care mă iubesc vor vedea că am îmbătrânit...
Să-i spun că a vedea locuri noi, a cunoaşte oameni şi a auzi lucruri interesante e tot ce am, pe moment...
Mai bine că nu i-am spus.

De ce vreau acasă?

Trăiesc o permanentă nostalgie a timpurilor pe care le-am lăsat în urmă, mi-e incredibil de dor de oameni (dar asta e normal, sunt „oamenii mei”, nimeni nu se poate compara cu ei) şi mi-ar plăcea să simt iar acel calm care mă înconjura acolo. În timp ce-am scris ultimele cuvinte mi-am amintit că numai calmă nu eram: cât am plâns, cât am suferit, cât m-am zbătut cu datorii după divorţ, câtă ambiţie am pus ca să avansez la serviciu şi câte probleme aveam, zi de zi. Per total, însă, acolo e „acasă”.
Azi am primit o veste: cineva drag mie nu mai locuieşte „acasă”, s-a stabilit peste ocean (trebuie musai să mă duc în vizită). Şi, cum deja inventariasem acum câteva zile, când Rux mi-a trimis asta pe mess, „acasa mea” nu mai există. La Edprs nu mai e nimic cum era, fetele au plecat, toate (să le număr, să nu le număr?), Cri a divorţat, D. şi T. nu mai sunt împreună, familia mea urbană nu mai există. Nici unul dintre grupuri, practic, nu mai există. T. crede că singură îmi fac rău vrând acasă, că, dacă aş deschide ochii, aş vedea că nu e nimic care-mi lipseşte aici şi că, în plus, am baftă cu toţi oamenii pe care mă pot baza, chiar dacă ei sunt la distanţă de un clic. Ei există, iar asta e extrem de important. Mă duc să arunc un ochi la mare, căci unde am „acasa” acum e mare, iar marea e importantă pentru mine.

What if...

Eu pun răul înainte, aproape tot timpul, deşi sunt o optimistă, naivă şi credulă. Cel mai mult cred în oameni, în faptul că sunt buni, că nu-mi vor face rău intenţionat, că se străduiesc cât pot ei de mult. Intimidez, din păcate, par rece şi intransigentă (chiar sunt).
Azi cineva a făcut o greşeală, profesională, care m-a încurcat într-un plan de deplasare şi m-am supărat şi am fost rece şi intransigentă. Ca să se repare greşeala, mi s-a oferit o portiţă pe care am deschis-o şi în urma căreia ajung să petrec o jumătate de duminică la Bucureşti. Ceea ce mi-a produs o bucurie indescriptibilă (din categoria: dacă aş fi un iepuraş, aş ţopăi din cameră în cameră de încântare, dar nu sunt...).
Ce vreau, de fapt, să zic, este că nu tot nasolul e nasol până la final.

Prima poveste scurtă

M-am trezit în noua mea viaţă într-o cameră albă. Era frig, aşa că nu m-am dat jos din pat. Sub pătură – încă am pătura aia, pufoasă – era cald şi bine. Mobila albă, soarele altfel, totul alb. Şi frig, foarte frig. El m-a întrebat dacă vreau ceva – cred că fără „Bună dimineaţa!”. Am zis că vreau cafea, aşa că a dispărut. El nu bea cafea, doar ceai, drept care era normal să nu fie cafea în casă înainte de venirea mea. S-a întors cu cafea şi cu un filtru electric, mare şi urât. M-a impresionat, m-am dat jos din pat în frig şi am început să ţopăi: „Mulţumesc, ce surpriză!”. M-a privit rece şi mi-a spus: „Nu e o surpriză, ai spus că vrei cafea, m-am executat.” S-a întors şi a plecat, lăsându-mă în frigul din sufragerie cu ochii în lacrimi. Ştiam să fac cafea şi pe aragaz...

Întoarcere

Am întrebat-o pe Amorsito când crede că mă voi întoarce acasă, la care ea a răspuns prompt: "În septembrie". În afară de faptul că m-a lăsat mască explicaţia ("pentru că atunci vremea acolo va fi ca vremea aici, vei fi făcut destulă plajă etc." plus "voi fi şi eu bine"), mi-am dat seama că aşa frumos aş putea fantaza pe această temă, incredibil de frumos. Chiar pot să mă întorc acasă? Ce mă ţine? Nişte poze tâmpite? Soarele? Plaja? Marea? Nu cred.
Când se va stabili de ce, de fapt, sunt aici, atunci se va stabili şi când pot pleca (contractul de închiriere al apartamentului expiră la sfârşitul lui septembrie, să fii ştiut Amorsito?).

Durerea de dinţi

Pe mine mă doare adesea capul, în special din pricină de migrenă (din ultimele informaţii oferite de unul dintre doctorii care m-au consultat încă nu s-a inventat un tratament). Durerile mele de cap pot ţine zile întregi sau chiar săptămâni, şi, pentru că ştiu, din experienţa ultimilor cel puţin 25 de ani, că nu le pot îndepărta, nu iau nimic. Pastilele nu ajută, alcoolul, somnul, exerciţiile fizice, sexul, nu au absolut nici un efect asupra migrenelor mele. Aşadar, eu şi cu ele am învăţat să coabităm armonios.
Altfel stau lucrurile, însă, cu durerile de dinţi. Din cunoştinţele mele, am fost dusă la dentist când eram foarte, foarte mică. Mi-a fost toată viaţa teamă de dentistul meu, l-am urât din toată inima pentru că nu mi-a putut niciodată rezolva problemele. Cu timpul – şi cu înaintarea în vârstă – a merge la dentist a devenit pentru mine o mică nelinişte. Am grijă de dinţii mei pentru că ştiu că orice le-aş face, îi voi pierde. Cu toate acestea, nu pot să suport durerile de dinţi, nu mă descurc cu ele, habar de unde să încep să le manevrez. Aşa că le duc la dentist, dentistul mă prost-dispune, eu tac şi suport, viaţa continuă. Am de mulţi ani un vis recurent: dentistul meu mă priveşte şi-mi spune „Nu ai nici o problemă, ai o dantură perfectă”. Da, poate când niciunul dintre dinţii mei nu va mai fi pe gingii, când voi avea doar minunate copii lucioase, voi avea o dantură perfectă.
De la aceste două dureri fizice taman expuse mi-a venit ideea cu durerile ascunse, cele despre care oamenii nu vorbesc, cele despre care nimănui nu-i place să audă. Să ai o durere de cap sau una de măsele e explicabil, dar să suferi ilogic, din caute invizibile, izvorâte din capul tău, e de neconceput. Eu sunt prietenă şi cu acest tip de dureri, le am de ani de zile.
Cea pe care am ţinut-o până acum în echilibru se numeşte gelozie. Am învăţat să o ascund sub jachetă, să o înec într-un pahar de vin, să o fac să obosească şi să plece. Ea, la rândul ei, a învăţat să-mi contracareze eforturile invitându-şi prietenele la petrecerile din capul meu: neîncrederea şi paranoia. Pentru o vreme, am continuat să câştig lupta cu ele (vede cineva paralela cu migrena?).
Amorul mi-e durere-parteneră de mulţi ani, încă din dimineaţa când am recunoscut, pe Telegrafului 101, că pentru băiatul acela cu ochi frumoşi îmi bate inima mai repede. Prima iubire, prima durere. De atunci, odată ce am prins curaj, am mers zi de zi, pas de pas, alături de durerea mea cu care nu mă descurc. Ne privim din când în când în ochi, eu strâng din pumni şi scrâşnesc din dinţi, uneori oftez a pagubă şi atât. Ea a câştigat întotdeauna, negreşit, fără drept de apel, m-a pus în situaţiile cele mai ridicole şi cele mai măreţe pe care le-am trăit. Şi în măsura în care îmi doresc să nu mai sufăr, când nu o fac (ceea ce se întâmplă rar), tânjesc după această dulce suferinţă.
A început să mă doară o măsea; am dus-o la dentist, ignorând însă faptul că această durere vine aproape invariabil împreună cu cealaltă (mai vede cineva vreo paralelă?).

Ce (nu)-mi place

Ce-mi place aici: să trecem peste partea cu „uuuuu” (parcă o şi aud pe Amorsito exclamând, da, sunt lucruri care-mi plac) şi să purcedem spre lucrururi serioase: că se bea (mult şi des), că oamenii se împrietesc repede unii cu alţii, că se călătoreşte enorm, că e soare, nisip şi mare.

Ce nu-mi place aici: că există situaţii (cum e cea prin care tocmai am trecut) în care oamenii vorbesc în catalană, eu răspund în spaniolă, ei continuă în catalană şamd. Am încheiat o conversaţie de 10 minute cu o astfel de persoană, în interes de serviciu, el sunând să ceară ceva de la noi legat de un proiect de multilingvism (!). Mrrr!

Asta nu mă face decât să am un respect tot mai mare pentru cei care au bunul simţ să schimbe limba când văd că nu mă descurc cu catalana!

Soc futut (are şi varianta feminină adjectivul ăsta?)!

Idiot's guide to lying

Tensiunea dispăruse brusc. Am închis ochii, i-am deschis, am privit tavanul, abajurul de orez, oglinzile caraghioase de pe perete. Nu mai era, tensiunea dispăruse. De vineri, o simt iar. Pot să produc o mică revoltă interioară, dar n-o să ajute la nimic, deja ştiu. Tensiunea o să rămână acolo. Pentru că nu ştiu încotro să-i cer să se ducă.
Cineva m-a minţit (am nevoie de un ghid stilistic, de un „idiot’s guide”, de ceva care mă poată face să înţeleg de ce mint oamenii). Nimic mai comun, probabil mi se întâmplă în fiecare zi, dar nu mă prind şi trăiesc liniştită, cu zâmbetul meu tâmp pe buze, bucuroasă de soare, de ce va veni, de planuri, de oameni. Dar uite, acum m-am prins. Şi m-am trezit iar cu tensiunea asta în minte, care-mi paralizează voinţa, mă scoate din răbdări. Nu trece niciodată, lăsaţi-mă cu prostiile, nu trece şi pace. Mai bine mă împrietenesc cu ea, dacă o ajuta la ceva.
Altfel, sunt bine!

Vineri seara

Ce fac eu vineri seara? Spun pe mess poveşti cu clovni, nici nu mai are cine mă asculta, că doar oamenii au vieţi adevărate, nu imaginare, ca mine, beau vin şi-l încurajez pe un băiat să-şi ia inima dinţi şi să-i zică fetii ăleia că o iubeşte (sau măcar că o place). El replică: "n-am io atâta oaie" şi eu râd ca proasta o juma' de oră. Iar cât el se duce să alimenteze paharul cu vin, eu "torn" la public. 3.000 de km distanţă sunt nimica, nimicuţa.

Cu maşina în spate

Un prieten mi-a povestit deunăzi cum a făcut naveta între două oraşe, mai an, din amor, în fiecare week-end: "aş fi mers şi cu maşina în spate, pentru ea". Abia aştept să simt iar asta!

Cluj

A început cu o ninsoare ca-n poveşti, a continuat cu o pensiune absolut superbă (detalii şi fotografii voi pune pe noul meu proiect conceput să producă şi nişte bani - care să-mi permită, nu-i aşa?, să vizitez mai multe locuri despre care să pot da ponturi), cu o şaorma bunicică şi cu un mojito care nu avea nimic de-a face cu un mojito verdadero, şi s-a terminat cu un film românesc pe B1TV. Compoziţiile muzical româneşti autentice nu m-au inspirat suficient. Nu mai râde, amorsito!

Am două pentru azi

Dar cum mi-e lene, fac doar una.
8 martiele trecut petrecut fără Amorsito n-a fost rău, dar ar fi fost mai bine cu ea. Mă rog. Mi-am amintit cu nostalgie de ţigările medicinale (ia să vedem, cine se mai chinuie să se lase de fumat în afară de vară-mea?), de roata de la Matizul lu' Cher schimbat cu Rux, de, de, de şi de (alea care dor le las anonime).
A nins în Barcelona, ceea ce rar se petrece, a nins ca porcu' câteva ore şi s-a depus pe jos, pe sus, pe motocicletele oamenilor, care apoi au căzut cu ele în intersecţie!
Era cât pe ce să cad şi eu, tot pe jos, urcând în sus spre casă, dar n-am căzut. Am căzut într-un bar de fiţe, în cartierul meu de fiţe, unde am băut un vin de Navarra (că de Rioja mi s-a luat - ia să vedem, cine ştie să mă contrazică aici, cu denominările!), am mâncat nişte bombe aproape la fel de bune ca acelea din Barceloneta şi apoi am parcurs cu mare atenţie prima lecţie de catalană (am mai început un curs, prin vară, dar s-a terminat brusc, prin plecarea pe nepusă masă a profesorului în Brazilia, cu promisiunea că-mi aduce un magnet la întoarcere). Alte probleme 8 martiele trecut n-a ridicat, nici n-a scăpat pe jos, drept care nu există explicaţie pentru ce mă târâi eu pe aici făcându-mi curaj să compun bagajul pentru călătoria în ţările reci care mă aşteaptă mâine. Fins dema!
Din motive necunoscute, această melodie îmi aduce aminte de poetul meu preferat, ai cărui cartofi prăjiţi au rămas imortalizaţi doar pe o hârtie galbenă Made in USA, într-un dosar dosit undeva, am uitat unde, într-una dintre casele mele.


Şi să cităm un alt poet pe care sper să-l întâlnesc curând, spre disperarea lui Amorsito, cu care începui şi închei, rotund ca un scenariu, cum se învaţă la un moment dat la şcoală. Dada, la şcoala de demoazele care ajung să recite pe de rost tâmpenii cu votcă şi vinuri. Valentina-Levantina a terminat demult (cu) şcoala asta.
În fine, nu-l găsesc pe citat, dar e cam aşa: Iubito, s-au terminat ţigările, trebuie să ne despărţim.

Garanţie conform legii în vigoare

Un fel de mâncare care nu iese cum ar trebui, o după-amiază ratată pentru că plouă, un avion pierdut pentru că este ambuteiaj, o freză nereuşită din cauza unei coafeze cu personalitate, un bilet de loterie necâştigător... Sunt normale, le accept fără să clipesc, căci nimeni nu garantează nimic. Şi atunci? De ce atâta tărăboi pentru chestiile sentimentale? Cine garantează şi pentru ce?

Sbj: poezie

De la Carmensita
Sent: Fri, February 22, 2008 4:48:11 PM

„După un anumit timp, omul învaţă să perceapă diferenţa
subtilă între a susţine o mână şi a înlănţui un suflet, şi învaţă că amorul
nu înseamnă a te culca cu cineva şi a avea pe cineva alături nu
e sinonim cu starea de siguranţă, şi aşa, omul începe să înveţe...

Că săruturile nu sunt contracte şi cadourile nu sunt
promisiuni, şi aşa omul începe să-şi accepte căderile cu capul sus şi ochii
larg deschişi, şi învaţă să-şi construiască toate drumurile bazate în
astăzi şi acum, pentru că terenul lui "mâine" este prea nesigur pentru a
face planuri... şi viitorul are mai mereu o mulţime de variante care se
opresc însă la jumătatea drumului.

Şi după un timp, omul învaţă că dacă e prea mult, până şi
căldura cea dătătoare de viaţă a soarelui, arde şi calcinează. Aşa
că începe să-şi planteze propria grădină şi-şi împodobeşte propriul
suflet, în loc să mai aştepte ca altcineva să-i aducă flori, şi învaţă că
într-adevăr poate suporta, ca într-adevăr are forţă, că într-adevăr e valoros,
şi omul învaţă şi învaţă... şi cu fiece zi învaţă.

Cu timpul înveţi că a sta alături de cineva pentru că îţi
oferă un viitor bun, înseamnă că mai devreme sau mai târziu vei vrea
să te întorci la trecut

Cu timpul înţelegi că doar cel care e capabil să te iubească
cu defectele tale, fără a pretinde să te schimbe, îţi poate
aduce toată fericirea pe care ţi-o doreşti.

Îţi dai seama cu timpul că dacă eşti alături de această
persoana doar pentru a-ţi întovărăşi singurătatea, în mod inexorabil
vei ajunge să nu mai vrei să o vezi.

Ajungi cu timpul să înţelegi că adevăraţii prieteni sunt
număraţi, şi că cel care nu luptă pentru ei, mai devreme sau mai
târziu se va vedea înconjurat doar de false prietenii.

Cu timpul înveţi că vorbele spuse într-un moment de mânie
pot continua tot restul vieţii să facă rău celui rănit.

Cu timpul înveţi că a scuza e ceva ce poate face oricine,
dar că a ierta, asta doar sufletele cu adevărat mari.

Cu timpul înţelegi că dacă ai rănit grav un prieten, e foarte
probabil că niciodată prietenia nu va mai fi la aceeaşi intensitate.

Cu timpul îţi dai seama că deşi poţi fi fericit cu prietenii
tăi, într-o bună zi vei plânge după cei pe care i-ai lăsat să plece.

Cu timpul îţi dai seama că fiecare experienţă trăită alături
de fiecare fiinţă nu se va mai repeta niciodată.

Cu timpul îţi dai seama că cel care umileşte sau
dispreţuieşte o fiinţă umană, mai devreme sau mai târziu va suferi aceleaşi
umilinţe şi dispreţ, dar multiplicate, ridicate la pătrat.

Cu timpul înveţi că grăbind sau forţând lucrurile să se
petreacă, asta va determina că în final, ele nu vor mai fi aşa cum sperai.

Cu timpul îţi dai seama că în realitate cel mai bine nu era
viitorul, ci momentul pe care-l trăiai exact în acel moment.

Cu timpul vei vedea că deşi te simţi fericit cu cei care-ţi
sunt împrejur, îţi vor lipsi teribil cei care mai ieri erau cu
tine şi acum s-au dus şi nu mai sunt...

Cu timpul vei învăţa că încercând să ierţi sau să ceri
iertare, să spui că iubeşti, să spui că ţi-e dor, să spui că ai nevoie,
să spui că vrei să fii prieten, dinaintea unui mormânt, nu mai are nici un sens.

Dar, din păcate, se învaţă doar cu timpul...”

Jorge Luis Borges