Aproape gata pe anul ăsta (post luuung)

Am început prost, apoi, prin 8 ianuarie, m-am adunat și mi-am făcut abonament la fitness și m-am mai dezmorțit.

În februarie, deși nivelul meu de optimism era sub nivelul mării, m-am deplasat la Dublin, unde a fost între incredibil și genial de mișto.

Dublin

Din martie până în mai am avut treabă, de mai multe ori, la Timișoara și la Cluj-Napoca, ceea ce a fost perfect. Întâlnirile cu vechii prieteni sunt un excelent panaceu pentru problemele de corazon, iar succesul la serviciu, de asemenea. 

Cluj (stânga), Timișoara (dreapta)

Plus că la una dintre escale am apucat să petrec câteva ore din noapte cu Amorsito, la alta să zac într-un bar de pe Lipscani, înconjurată de prietenii mei dragi, în timp ce afară ploua cu găleata, iar la ultima am rămas mută de uimire în fața turnului din Pisa.

Turnul din Pisa

De Paști au venit au mei, și deși nu eram în cea mai bună formă, tot i-am lăsat mamei o amintire frumoasă sărbătorind învierea într-un bar din Raval, cu mojito.

Mai s-a materializat într-un week-end prelungit (să dea domnul câte mai multe fiestas în Barcelona, ca să am zile libere pe gratis) în Malta, de care m-am îndrăgostit iremediabil. Iar Laur și Violeta au adăugat câteva liniuțe binevenite la nivelul optimismului meu (vizibil în creștere).

Malta, cer și mare

Iunie – Lux cu Rux, frumos, frumos, frumos, verde și plin de energie. Repetăm (când se mută Rux în alt apartament).

Luxemburg

Iulie? Ei, de aici vorbim business: 10 zile prin Spania, biserici, orașe vechi, amor la prima vedere. Și un downside: într-o țară atât de mare, drumul spre Burgos a trebuit să treacă fix prin Logroño. Am pus benzină în locul unde o făcusem de atâtea ori înainte... Dar am supraviețuit (noroc cu Gabi).

Burgos

August a fost Roma (escală de șapte ore, cât să apuc să-mi revăd orașul preferat), Vama Veche, București, Sinaia, Brașov...

Roma

Locurile ca locurile, dar oamenii sunt cei care-mi lipsesc cel mai mult în starea mea de imigrație. Thank you Lord for that incredible treat!

Brașov (stânga), București (dreapta)

Vama Veche (Cri-Cri a făcut poza)

Septembrie a fost cu schepsis, cu amintiri despre o limbă pe care n-am vorbit-o niciodată, dar în care am fost capabilă să mormăi un „hvala”. Croația - frumoasă, am văzut Arena din Pola și am aruncat o privire prin Veneția, la întoarcere (și de ea mi-era dor, nici nu-mi dădusem seama).

Pola (stânga), Veneția (dreapta)

Desigur, faptul că:
- am pierdut avionul în timp ce mama mă aștepta deja pe aeroportul din Veneția
- a trebuit să împrumut urgent bani (mulțumesc, Petre)
- am cumpărat alt bilet de avion spre celălalt aeroport din Veneția (grazie, Daniele)
- am schimbat rezervarea de mașină (de gașcă ăștia de la Europcar)
- am zâmbit cu grație în timp ce tipul de la benzinăria la care am întrebat de direcție, noaptea, prin Slovenia m-a privit cu dispreț când a auzit că nu sunt spanioloaică (căci arăt), ci româncă și m-a făcut țigancă
- m-am învârtit ca nebuna noaptea prin Rijeka în căutarea unui loc de parcare
- a trebuit să-mi cumpăr de urgență sandale din pricina infecției de la piciorul stâng și imposibilității de a păși (ce lux!)
- am gonit cu mare viteză pe autostrăzile (prost marcate, prost marcate) din Italia în căutarea, la întoarcere, a aeroportului din Treviso, cu timpul trecând implacabil în defavoarea mea
- m-am rugat pentru 20 de minute întârziere a lui Ryan (mulțumesc, Doamne, că mi-ai dat o mână de ajutor), ca să nu pierd al doilea avion
- mi-am prins mâna (tot stânga) la ușa de la mașină și n-am avut încotro decât să țin volanul cu aceeași mână pulsândă, căci avionul pleca și eu nu găseam aeroportul!

Mama

- toate cele de mai sus s-au întâmplat de joi până duminică nu m-au împiedicat să mă bucur de faptul că mamei mele i s-a tăiat respirația când orchestra din restaurantul din Rijeka a început să cânte „Happy Birthday” și ea n-a știut că pentru ea.


A împlinit 60 de ani și de aceea toată tevatura cu întâlnirea la jumătatea Europei. Când mă gândesc acum, aventura din Croația a fost cel mai incredibil lucru de anul acesta. Bine, și faptul că s-a terminat cu bine.








La întoarcere, Barcelona avea altă culoare, căci între timp am descoperit că m-am îndrăgostit.

În octombrie s-au împlinit niște ani de când viețuiesc, i-am sărbătorit cu Rux, mojito, distracție maximă și dureri de cap oribile, chiar de ziua mea. Mi-am făcut cel mai frumos cadou, am fost sinceră! Ce prag, domnule, ce prag greu de trecut!

Lumea mea la 36 de ani

Vârful de lance al lunii a fost „excursia cu clasa” la Bordeaux, o călătorie de opt ore cu o mașină prea mare pentru mine, dar pe care am învățat să o stăpânesc și pe care am adus-o înapoi neatinsă. Am câștigat din deplasarea de serviciu o prietenă nouă și o gașcă de chuppipande (greu de explicat, dar e de bine).

Bordeaux

În noiembrie n-am mai plecat (așa îmi și propusesem), dar a venit Cri-Cri, în cinstea căreia am redecorat casa.

Decembrie a început cu locuitul la hotel (probleme cu baia) și cu beții cu Petre (ți-am zis că nu mai beau, da?), ajuns cu escală și după o noapte dormită în Otopeni, cu două chestii incredibile în bagaj (un laptop și un pix special!).

Avem papuci noi

A fost un an frumos, foarte frumos, trei ani de locuit aici mi-au adus niște maturitate și mulți prieteni. Ah, și am început și masterul pe care mi-l doream de mult timp.

Încă n-am descoperit „secretul”, dar sunt pe cale. Sunt foarte atentă la ce-mi doresc. Dacă se îndeplinește?

Prietenii

...sunt aceia care ascultă de 1.000 de ori aceeași poveste, despre IVM și despre alte tâmpenii din viața ta cotidiană (prezentă și trecută), care stau nopțile cu tine pe mess ca să nu te arunci de la etaj, învățându-te să respiri în pungă (și uitând să precizeze că punga tre să fie de hârtie, nu de plastic), care te ridică de pe trotuar când fierbi de draci și te-ai îmbătat ca porcu’ (situație care de altfel se repetă ciclic în viață, deși ai îmbătrânit), care îți dau bani împrumut când te arde cel mai tare, care nu mai vorbesc cu ecșii tăi (deși poate de unii le plăcea), care te critică și te zdruncină când ai luat-o (rău) pe arătură, care te adună de pe jos când cazi ca proasta de pe trotuar și care sărbătoresc cu tine zilele de naștere (deși poate aveau ceva mai mișto de făcut), care-și cumpără bilet de avion să vină la tine când declari că „viața s-a terminat”, care îți fac șnițele și supă cu spaghetti, care îți explică de ce să nu renunți la nimic din ce ieri ți se părea important doar pentru că azi cineva ți-a futut direcția, care-ți cumpără laptopul pe care ți-l dorești (și ți-l și încarcă cu programe și ți-l trimite cu avionul via Roma), care se sesizează când scrii pe blog că nu mai ai sânge-n pix (și-ți trimite un pix cu sânge – fals, dă doamne să fie fals), care te așteaptă la aeroport la cele mai improbabile ore ale zilei sau nopții și-și petrec ziua sau noaptea cu tine până la următorul avion, care îți explică în 400 de feluri că nu e importantă culoarea pielii (și când tu decizi că, în final, este, îți țin isonul), care-ți fac rezervări de bilete în doi timpi și trei mișcări când ai pierdut avionul, deși erai în aeroport), care fac pariuri cu tine pe o miză de genul „jos chiloții la trecerea de pietoni”, care-ți aduc Dilema, Eugenia și mici congelați și șaorma (care rămâne în continuare în top), care se gândesc la tine când își cumpără rățuște din plastic (și-ți cumpără și ție un set, just in case), care îți dau pastile mov (să le ai, pentru orice eventualitate, în poșetă - și pe care tu le porți, cu sfințenie, desigur, în poșetă), care se bucură alături de tine când te-ai lăsat de fumat (și nu te ceartă când te-ai reapucat, căci, se înțelege, erai stresată), care îți reamintesc că viața e frumoasă și că e mișto să te îndrăgostești, care-ți dau cadou cărți cu dedicație cu leuți, care vin pe capul tău să-ți despacheteze cutiile (căci nu mai poți trăi așa), care te pupă de fiecare dată pe ambii obraji (împotriva voinței tale), care-ți trimit horoscopul ca să-ți lumineze ziua și care te iubesc așa cum ești (și ești dificilă rău!).

What is it that you really want?

De mai bine de un an (să fiu corectă, de un an şi câteva zile), mi se transmite (nu râde!, n-am greşit exprimarea, ci chiar „mi se” generic, pe mai multe căi) că trebuie să-mi doresc ceva ca să pot avea.
Coincidenţele sunt prea mari ca să mai fie doar coincidenţe. Nu sunt, ştiu deja.

Acum un an, Fairy mi-a demonstrat că dacă îşi pune o dorinţă, i se împlineşte - şi, crede-mă, era cea mai puţin plauzibilă dorinţă, care implica îngenuncherea unei puternice convingeri ale mele (iar eu sunt relativ fixistă, mai ales când vine vorba de dansat) şi încă nişte elemente exterioare care nici de atunci, nici până atunci nu se aliniaseră. Şi i s-a împlinit. Mi-a spus cum face şi m-am distrat, mi s-a părut caraghios, dar mi-a intrat în cap. Am testat principiul cu dorinţe mai mici (nu, nu şi „mai mari”). Ei bine, funcţionează.

Pe parcursul anului care a trecut - un an de puternică transformare personală – „trucul” pe care Fairy mi l-a împărtăşit mi-a sărit în cale din mai multe direcţii. Apoteotic, cumva, s-a manifestat în întrebarea pe care un băiat mi-a adresat-o: „Have you ever wanted something badly? So badly that you would do anything to fulfill that wish?”
Am zis că nu, căci era adevărat. Mie viaţa mi-a „ieşit”, uneori şi împotriva voinţei mele (episodul cu mutatul la Barcelona se încadrează clar aici!), am avut „noroc” şi visele mi s-au împlinit. N-am luptat niciodată pentru nimic, nici măcar pentru iubire. Mi-a fost tot timpul teamă, jenă, lene, lehamite să o fac. Şi mi s-a părut că dacă merg mai departe, simplul gest de a face pasul înainte înseamna că am reuşit (deşi, sinceră să fiu, mă gândesc la reuşită doar de puţin timp, maxim un an şi jumătate).

Acum aproape doi ani, când mă simţeam rău de tot (din ăla ancestral, fizic, care nu trece cu nimic - era să zic nici măcar cu sex - dar chiar aşa e, nici măcar cu sex, căci da, eu sunt acel gen de persoană), mi s-a recomandat (professional advice, da?) să identific momentul în care m-am simţit cea mai fericită în viaţa mea, când mi-a plăcut la nebunie de mine, când am fost împăcată cu tot ce fac şi tot ce simt. Mi-a luat timp să-l identific, dar am făcut-o, eventually.
Şi l-am reprodus – ştiu că pare incredibil – dar chiar l-am reprodus. Să zic că am făcut-o cu puterea minţii, ar fi prea mult. Nu, nu cred că e doar meritul meu.

Trăiesc ce am trăit acum mulţi ani, practic în aceleaşi condiţii, sunt înconjurată de oameni incredibili cărora le-aş dărui (chiar de mai multe ori, dacă ar fi nevoie) sufletul meu, zâmbesc şi sunt creativă. Sunt eu însămi. Ce drum lung a fost până aici!

Şi chiar acum, după ce am ajuns, a apărut (din nou, desigur) răscrucea. Aceeaşi, deşi încă îi lipseşte un element, dar parcă îl văd venind... Dacă apare şi ultimul element care-mi reproduce tabloul (cum se poate, cum se poate, mă întreb în fiecare clipă), ce fac? Aleg la fel? Sau o iau pe celălalt drum, cel greu, mai sinous, mai încâlcit şi mai interesant (fără îndoială, mai interesant!), cu care e de luptă, nu glumă... Sau stau liniştită, zile, ani, şi trăiesc cum am mai făcut-o? Sim spune că e bine să faci de fiecare dată noi greşeli, nu să le repeţi pe aceleaşi. Sunt, desigur, de acord. Dar nu-i cam greu? Nu ştiu, că n-am încercat niciodată să o iau pe drumul sinuos, dar zău că pare greuţ.

În fine, dacă ai ajuns până aici, îmi cer scuze pentru „poluare”, dar îmi trebuia pusă pe hârtie şi, până la urmă, e blogul meu. Care se pregăteşte să se transforme într-unul mai... adevărat, pe care-l voi numi „Telegrafului 101”. Unde am fost eu cea mai fericită.

Nu mai am sânge în pix

Acum mulți ani, când am început să lucrez ca ziarist și semnam din când în când texte împreună cu un amic, auzeam adesea – din partea lui – cum că femeile nu pot fi jurnaliști la fel de buni ca bărbații pentru că „nu au sânge în pix”. Gluma – așa obscenă cum e! – îmi smulge și acum un zâmbet.

Ieri seară mi-am amintit de ea pentru că am avut ocazia să mă joc din nou de-a ziaristul (lucru pe care – credeam – mi-l doresc mai mult decât orice, dovadă și visul de acum câteva nopți în care se făcea că iau un interviu pe care, desigur, nu l-am luat, căci dormeam ca scongsu’, și după care m-am trezit într-o profundă stare de tristețe care m-a urmărit câteva zile), dar n-am făcut-o din două motive simple:

1. am și uitat că pot face asta, drept care până mi-a venit ideea, până s-a cristalizat, până nu-știu-ce, practic oportunitatea plecase (adică subiectul);

2. nu aveam pix la mine.

Mă gândesc așadar la cât de departe (și de puțin cristalizată) e determinarea-mi de a-mi urma idealurile și dorințele și cum, în aceste condiții, chiar e de mirare că unele dintre ele chiar prind viață.

Mă duc să-mi cumpăr acum o duzină de pixuri, să mi le îndes prin buzunare, poate, poate, mă voi mai semna cândva în susul unei pagini de revistă (de preferință „Vanity Fair”, în engleză).

Umilinţa

Definesc în mod normal "umilinţă" faptul că cineva m-a pus - intenţionat - într-o situaţie de inferioritate, recte "m-a umilit".
Dar cred că nu asta aş vrea să fie umilinţa, ci ceea ce spunea Bogda acum câteva luni, pe o stradă lată din Cluj: umilinţa e puterea de a înţelege că nu poţi absolut orice. Umilinţa înseamnă să te simţi vulnerabil şi... uman. Nu se învaţă, dar se redescoperă.
Cineva mi-a spus mai demult un citat comun, al cărui autor nu l-am recunoscut. Era Isus. Nu l-am citat (şi nici citit) niciodată pe Isus. Oare trebuia?

Am făcut clic

Îmi auzeam dinţii scrâşnind, în timp ce parcurgeam cu viteză redusă intrarea în oraş. Pe stânga, supermarketul de unde cumpăraserăm într-o seară vinul cu care ne-am dus în vizită la V&C, mai jos, pe aceeaşi parte, birtul unde am băut prima „cafe americano” din viaţa mea, cu ajutorul celor doi-trei de la bar care bâjbâiau pe englezeşte...

Vine apoi intersecţia bine-cunoscută, traversăm calea ferată, autogara, colţul, strada, intrarea pe strada lui.

Sunt demult înţepenită în scaun, husa e totuna cu spatele meu, privesc cu ochi mari locurile pe care le ştiu atât de bine, pe care le-am bătut de atâtea ori cu piciorul, comunic, intuitiv „la stânga”, urmăm micul sens giratoriu şi coşmarul continuă: magazinul, barul unde ne adunam, văd cu coada ochiului piaţa, copacii mari cu coajă albă (nu-mi amintesc cum îi cheamă şi nu mai am pe cine întreba).

Găsesc benzinăria (era unde o ştiam), oprim, intru, ca în transă şi plătesc, uitându-mă apoi ca o proastă la bonul pe care scrie „Las Gaunas” (numele cartierului, nu înseamnă nimic). Când ne suim în maşină îmi amintesc, intuitiv, pe baza unor amintiri pe care le sperasem uitate, care e drumul spre Burgos (îl făcuserăm odată, dar după vreo 20 de km ne certaserăm şi ne întorseserăm...).

Gata, am scăpat. Respir adânc după ceva vreme, trimit esemes la Amorsito, mi-aş şterge lacrimile, dar nu curg, sunt doar pe dinăuntru. Nu le vede nimeni.

Apoi începe din nou caruselul, acelaşi carusel pe care-l credeam terminat. Cu un mesaj inocent: „Am trecut prin oraşul tău, m-am gândit la tine şi sper că totul îţi merge aşa cum ai plănuit”. Clic, clic! Şi clic! 
Să aşteptăm deznodământul, zic, altă soluţie oricum nu e. 

Chinuit

Trăiesc aşa o viaţă chinuită şi tristă aici că mă întreb în fiecare seară de ce nu mă întorc acasă...

I’m really, but really tired of this, de agăţatul de lianele mişcătoare de zi de zi, de strânsul din dinţi pe marginea paharului de vin, în speranţa că smalţul va rezista mai mult decât zâmbetului cuiva în inima mea.

Oboseala care s-a insinuat, adânc, deşi îi pusesem proptelele potrivite ca să poată face faţă, oboseala, zic, nu mai pleacă, nu mai pleacă, nu mai pleacă. Să plece, vreau să plece, să vină îngeraşul să mă elibereze, să mă scoată de aici, să-mi arate lumina. Să ceva, să orice, habar n-am, dar să nu mai fie aşa. 

Lunch time

Am mâncat azi cu colegele mele spanioloaice (pe care le respect, în felul meu) și am ascultat fascinată conversația cu următoarea temă: când v-ați pierdut virginitatea? Noroc că mâncam salată și nu era lichidă, altfel sigur aș fi scuipat când am izbucnit în râs. Dar cum ele deja sunt obișnuite cu faptul că eu sunt „altfel”, practic m-au ignorat.

Cea care a deschis discuția a mărturisit că pentru ea a fost o mare dezamăgire, că a așteptat până la 18 ani (că așa e civilizat?!?) ca să facă pasul, iar tipul a părăsit-o dup-aia (la trei luni, dar na!). Alta a zis că și pentru ea a fost nasol, dar le-a zis prietenelor ei că a fost ge-ni-al. Apoi a apărut în discuție (în timp ce eu băgam tare la salată, să scap de acolo până când îmi venea rândul că nu știu cum aș fi putut răspunde la chestionar – adică știu, dar nici o apă nu m-ar mai fi spălat de păcate!) tema: tu de care ești, de aia care a făcut-o prima dată în pat sau în parcare? Una s-a înroșit de unde am dedus – cu toatele, chiar și eu – că era din ultima categorie.

Acum, despre sex vorbeam și eu cu prietenele (și încă o fac), dar în alți termeni (drept îi și că suntem fete de litere). Și, din câte știu eu, la noi nu s-a discutat niciodată despre o asemenea împărțire a locului de pierdere a virginității. Chiar, care dintre voi sunteți „tipa din parcare”? 

Play it, sweetie

Acum patru ani (give or take two weeks) am fost la un concert al lui Billy Idol la Bucureşti, cu Amorsito, D., dl. Ştefancu şi nu mai ştiu cine. La una dintre melodii l-am sunat pe băiatul pe care îl cunoscusem cu o zi sau două înainte şi care deja îşi pusese ambiţia să-mi schimbe viaţa. Nu i-am spus nimic, i-am pus doar gălăgia de la Arenele Romane (muzica mi-e greu să cred că a auzit-o).

Ieri am fost la concert la Pink Martini, la Auditori, loc elegant şi oarecum simfonic, fapt care m-a împiedicat să-l sun pe băiatul care îmi bântuie gândurile şi să-i fac o dedicaţie. Aş fi jucat tare, dacă chiar ar fi fost... 

I brought my work at home

...and my home at work. This is one of the reasons I am stil here, in Bcn, these people...

Eu şi Adrian Năstase

Avem patru prieteni în comun pe facebook.

Fără legătură

Vorbind cu S. despre (of course) sex, că zicea că se duce la Timişoara, mi-am amintit de o istorie auzită acum ceva vreme. Alex: „Şi mă uit la ea şi-i zic lu’ Horaţiu: uite la ăla, ce se dă la ea, n-are nici o şansă. Şi peste două minute, ce crezi? Ea se săruta cu ăla în mijlocul barului, de zici că venise sfârşitul lumii. Şi a mai venit acasă dimineaţa”.
Asta, împreună cu mesajul de acum câteva minute, tot pe mess: „Vrei să te lansezi în show-biz?” urmată de linkul acesta. Replica ei a fost: „Sunt singura gagică din mess-ul tău care are ţâţele mari?”.
Plus că ştiu să scriu corect „mă-sii” (mi s-a făcut dor de vară-mea, care înjură cu „pisicii mă-sii”.

Chestii

Nu vedeam o împrejurare mai nimerită să mă duc la Sex and the City 2 decât într-o marţi seara, când aveam un text de predat şi nici un strop de inspiraţie. A, şi singură (fetele sunt la Bucureşti – ăsta era film de văzut cu fetele cu care vorbesc despre sex...).
Ce-am văzut (în afară de sala plină de gagice care când Carrie s-a pupat cu Aidan sub cele şapte coloane au făcut în or Oy!)? Un film cel mult interesant, plătit de arabi (mă înşel?), la care un pic (dar numai un pic) am şi râs şi care mi s-a părut ca o revistă glamour în plin proces de concepere (arăboaicele cu Louis Vuitton sub burka? Come on!). Mi-a plăcut, pe bune, plus că femeia aia cu prezervativele ei m-a umplut de speranţă (sunt sinceră). Aveam mai multe idei în autobuz până acasă, dar mi-au fugit, căci am citit revista cinematografelor Renoir (VOS – difuzează filme în versión original subtituladas en español) care are 24 pagini, e pe hârtie de ziar, capsat (cu doua capse), dimensiune de ziar normal (nu tabloid) şi e foarte interesantă. Ah, are şi reclame (de la cei care difuzează filme şi de la cei care vând DVD-uri). Noi avem? Şi dacă nu, nu putem face?

Invidie

Cineva îmi spunea, săptămâna trecută, auzind că între două avioane (în care mă suisem în interes de serviciu) am ajuns să petrec două ore la Pisa, că e foarte invidios pe mine. Am zâmbit strâmb şi m-am abţinut.
Să-i spun că am fost de trei ori anul acesta în România cu serviciul şi că niciodată n-am apucat să ajung la mama (în oraşul meu), că la unul dintre drumuri am făcut un efort supraomenesc şi între avioane am petrecut câteva ore cu prietenii (care pentru mine au fost incredibil de valoroase)...
Să-i spun că el aici are foşti colegi de grădiniţă, de şcoală generală, de liceu şi eventual de facultate, verişori, unchi, mătuşi, că vorbeşte limba ţării lui fără eforturi şi că are un paşaport la care nimeni nu strâmbă din nas când îl vede...
Să-i spun că nu pot nici să plec, nici să rămân, că sunt spânzurată într-un prezent incredibil de tâmpit pe care nu sunt capabilă să-l depăşesc, că m-am căsătorit şi am divorţat, că am început o relaţie şi am terminat-o, că cineva m-a înşelat cândva şi m-a rănit de moarte, şi încă îmi ling rănile...
Să-i spun că majoritatea fetelor de vârsta mea şi-au făcut şi o carieră şi o familie, în vreme ce eu la carieră am renunţat ca să-mi fac o familie şi acum sunt singură...
Să-i spun că am riduri, că mă tem că va veni ziua în care chiar şi oamenii care mă iubesc vor vedea că am îmbătrânit...
Să-i spun că a vedea locuri noi, a cunoaşte oameni şi a auzi lucruri interesante e tot ce am, pe moment...
Mai bine că nu i-am spus.

La mulţi ani, doamna Capră!

O dilemă (veche)

Am cumpărat o „Dilema veche” de la primul chioşc cu care m-am întâlnit pe stradă, încă năucă, în timp ce mă îndreptam spre locul de băut cafea şi de mâncat (dar despre mâncare scriem în altă parte). Vânzătorul mi-a spus că îi pare rău, dar „e veche”. Ş-ş-ştiam... Se referea la faptul că nu e ultimul număr, dar m-am prins doar după ce am început să bag cafeina în stomac şi să o frunzăresc (e numărul despre droguri, să se legalize au ba cele uşoare? – asta am priceput eu).
N-am apucat să o termin, căci aveam treabă cu domnul primar (ah, ah, ce importantă sunt, şi cum m-am îmbrăcat în blugi ca să mă văd cu el – n-am ştiut că avem întâlnire).
De la Cluj m-am dus fuga-fuga la Pisa, unde era sa cad pe jos de emoţie când am trecut de porţile oraşului – iar eu nu sunt chiar atât de uşor de impresionat (sau ba da?) –, la vederea turnului şi a celorlalte clădiri care alcătuiesc Piazza dei Miracoli.
Am scos „Dilema” din geantă după ce am comandat o pizza mimoza (sau cam aşa ceva), o birra Moretti şi am terminat de holbat rânjindu-mă ca o proastă (de fericire) la vederea italienilor simpatici din jur (la o masă erau patru femei, până m-am prins că una mă privea fix, cred că deja o băgasem în sperieţi). Acţiunea s-a petrecut la pizzeria Tana, de cartier, ascunsă bine pe una dintre străduţele adiacente (m-am dus şi eu cât de departe am putut de zona de turistică, nu de alta, dar era plină de spanioli, iar eu aveam nevoie de o pauză).
În fine, dilema cu „Dilema” e că acum eu ce fac cu ea? Mai am una, de acum un an, a adus-o Alina, am uitat de ea, am pus-o în raft şi am citit-o cam acum aproximativ o lună de zile, în autobuzul 17, în drum spre Barceloneta, făcând-o pe amabila doamnă catalană de lângă mine să mă întrebe în ce limbă e scris ziarul şi, cu ochii mari, la auzul răspunsului meu, să puncteze „în România toate ziarele sunt fără poze?”. Hehehe...

De ce vreau acasă?

Trăiesc o permanentă nostalgie a timpurilor pe care le-am lăsat în urmă, mi-e incredibil de dor de oameni (dar asta e normal, sunt „oamenii mei”, nimeni nu se poate compara cu ei) şi mi-ar plăcea să simt iar acel calm care mă înconjura acolo. În timp ce-am scris ultimele cuvinte mi-am amintit că numai calmă nu eram: cât am plâns, cât am suferit, cât m-am zbătut cu datorii după divorţ, câtă ambiţie am pus ca să avansez la serviciu şi câte probleme aveam, zi de zi. Per total, însă, acolo e „acasă”.
Azi am primit o veste: cineva drag mie nu mai locuieşte „acasă”, s-a stabilit peste ocean (trebuie musai să mă duc în vizită). Şi, cum deja inventariasem acum câteva zile, când Rux mi-a trimis asta pe mess, „acasa mea” nu mai există. La Edprs nu mai e nimic cum era, fetele au plecat, toate (să le număr, să nu le număr?), Cri a divorţat, D. şi T. nu mai sunt împreună, familia mea urbană nu mai există. Nici unul dintre grupuri, practic, nu mai există. T. crede că singură îmi fac rău vrând acasă, că, dacă aş deschide ochii, aş vedea că nu e nimic care-mi lipseşte aici şi că, în plus, am baftă cu toţi oamenii pe care mă pot baza, chiar dacă ei sunt la distanţă de un clic. Ei există, iar asta e extrem de important. Mă duc să arunc un ochi la mare, căci unde am „acasa” acum e mare, iar marea e importantă pentru mine.

Puţină încredere, ce D-zeu

În loc să mă uit la un Grey, nu ştiu ce m-a apucat de am dat căutare pe numele unui om pe care îl cunoşteam mai demult. E o oarecare persoană publică, am descoperit cu această ocazie, posesorul unui stil (îndoielnic) care m-a înfricoşat, cumva. Fie el aşa a fost tot timpul şi eu m-am schimbat, fie s-a schimbat (sper eu, dragi prieteni, vă rog, nu mă contraziceţi - am amintiri plăcute din acea perioadă).
Cu jenă, mă duc să mă culc, împăcată cu idea că e bine unde sunt.

Banc

Veverita lipseste o noapte intreaga de acasa. A doua zi vine toata smotocita, cu blana jumulita, vai de ea.
- Ce s-a intamplat? o intreaba sotul.
- Pai m-a prins bursucul, m-a dus la el acasa si 3 zile m-a bursucit intruna.
- Dar tu lipsesti doar de o zi!
- Pai am venit numai sa ma schimb si ma intorc.

Și mie mi-e tare dor de voi...

(4:26:28 PM) Ruxandra D: Aseara m-am intalnit cu niste prieteni vechi in oras (rar imi mai permit luxul de a-mi face timp pt mine), ne-am simtit bine, am baut ceva (moderat, deh, sunt mama responsabila) si apoi am plecat.
Intentia era sa opresc un taxi sa merg acasa, dar cred ca aseara aveam o moaca de ciumata ca altfel nu-mi explic de ce nu oprea niciun taxi.
Si cum injuram eu maruntzel ca nu opreste niciun taxi mi-am amintit cand am plecat de la ziua ta, afumata bine si cu juma de sul de hartie igienica care imi atarna din poseta fluturand in bataia vantului turbat.
M-a bufnit un ras isteric, dar in acelasi timp un ras din ala din tot sufletul. Se pare ca rad foarte frumos ca un taximetrist "vrajit" de rasul meu a oprit. Avea comanda undeva dar a zis ca ma duce pe mine daca ii povestesc de ce rad cu atata pofta.
(4:28:28 PM) Ruxandra D: I-am povestit dar mi s-a facut dor de tine.