Încercare

Ultimii aproape doi ani din viața mea au fost o încercare (și când spun „încercare” vreau să spun că mi-a fost greu, greu cu adevărat).

Mi i-am petrecut luptând pentru fiecare moment de fericire câștigat și pentru fiecare secundă în care m-am simțit împăcată cu mine însămi și cu alegerile mele.

Am stat pe net la nesfârșit, am dat de miliarde de ori F5 paginii de Facebook (de parcă cineva, într-un anume moment, ar fi putut să-mi dea răspunsul pe care-l așteptam, atâta vreme cât nu știam nici măcar întrebarea), am trimis miliarde de sms-uri tâmpite, am frânt inimi, am început să merg pe drumuri și le-am abandonat.

Am discutat pe chat miliarde de ori același detaliu din trecut, până când mi-am căpiat prietenii, care au rămas acolo, însă, alături de nebuniile și urcatul meu, aproape zinic, pe pereți.

Am fumat, am băut (nu vorbim despre sex, pentru că acesta este totuși un loc public!), am pierdut o grămadă de timp făcând nimic altceva decât plângându-mi de milă.

Dar toate acestea au meritat și vor merita. Nu sunt încă „acolo”, dar voi fi, pentru că mi-am dat timp să mă cunosc și acum încerc să-mi dau șansa să fiu sinceră cu mine.

O să mă privesc în curând în oglinda vieții mele și o să-mi placă ce o să văd. 

Rața

Am patru rațe de cauciuc pe birou, trei mici, galbene, și una mare, tot galbenă (e mama lor). Sunt un cadou de la Alex și distracția colegilor. Când Natalia sau Ema sunt triste, le dau câte o rață, să stea la ele „în vacanță”.

Aseară am primit de la Anto o rață nouă, citez „magică”. În întunericul din barul în care mi-a înmânat-o părea maro. Nu e, e roșu închis.

Strânsă în palme de către Desi, și-a schimbat culoarea și a devenit... argintie. Iar Desi mi-a spus: „e ca din povestea cu rățușca cea urâtă care devine frumoasă când se face mare”. Dada, ca în poveste, ce frumos! Deși eu cred că asta devine frumoasă de la căldură. De la căldura omenească.

Srećna Nova Godina!

Timișoara e un loc magic din care, e adevărat, pe vremea în care locuiam acolo, abia așteptam să scap. Ei, timpul a trecut, m-am mai luminat și eu (puțintel) la cap. Nu m-am mai întors acolo decât de câteva ori.

O dată, memorabilă, de altfel, chiar înainte de a mă mărita, m-am năpustit spre oraș ca să mă întâlnesc cu un băiat de care mă îndrăgostisem (desigur, el fiind altul decât viitorul meu fost soț - se înțelegea de la sine?). Scopul oficial al deplasării era să-mi probez rochia de mireasă, ceea ce am și executat...

Următoarea mea vizită la Timi a fost când am sărbătorit întâlnirea de 10 ani de la terminarea facultății (l-am cărat și pe ex-ul meu spaniol cu mine – era mașina lui, iar D. băuse până seara târziu, dar nu cred că d-aia l-am luat și pe el – drept care a trebuit să-l tai din toate pozele cățărate pe Facebook). Băut bine cu Borco, jucat darts (dar parcă nu eu) și dormit (cumva) la hotelul din centru.

La care hotel aveam să mă întorc în 2010, când am avut treabă de serviciu la Timi. Magic, zău. Ningea de rupea, era un frig de crăpau pietrele și în prima seara în oraș cu Alex am cunoscut doi... spanioli.

Ah, am uitat popasul de două nopți după aterizarea pe Budapesta (dintre care una pe Intrarea Zânelor :D) și încercările succesive (și nereușite) de a lua un tren spre Brașov (așa că am luat un microbuz până la Oradea, să-l văd pe Mihoane, apoi un tren spre București, că aveam treabă, ajungând în final de Crăciun acasă, însă după Crăciun – în fine, mama m-a iertat).

La ultima vizită, același Borco m-a plimbat cu motorul (cu maaare viteză, să mor de frică, nu alta), iar Timișoara a devenit (pentru totdeauna) o nostalgie.

Ei, și începusem cu „La mulți ani”, căci s-a schimbat și la ei anul, iar mie mi s-a făcut dor de o baclava (cu accent bănățenesc) și de căutarea monedei norocoase (eu o găseam tot timpul, spre disperarea fostei mele soacre, care nu mă – prea – înghițea).

Acestea fiind spuse, să reamintim publicului cititor că Timișoara este locul unde conviețuiesc 17 minorități (da, da, am scris eu un articol despre asta, documentându-mă la primărie, cred, primind datele cerute, cum era pe atunci, pe fax. Ce vremuri!).

Frumos loc, să îl revedem cu bine, zic, că tare mi-i drag de el acum!

Aproape gata pe anul ăsta (post luuung)

Am început prost, apoi, prin 8 ianuarie, m-am adunat și mi-am făcut abonament la fitness și m-am mai dezmorțit.

În februarie, deși nivelul meu de optimism era sub nivelul mării, m-am deplasat la Dublin, unde a fost între incredibil și genial de mișto.

Dublin

Din martie până în mai am avut treabă, de mai multe ori, la Timișoara și la Cluj-Napoca, ceea ce a fost perfect. Întâlnirile cu vechii prieteni sunt un excelent panaceu pentru problemele de corazon, iar succesul la serviciu, de asemenea. 

Cluj (stânga), Timișoara (dreapta)

Plus că la una dintre escale am apucat să petrec câteva ore din noapte cu Amorsito, la alta să zac într-un bar de pe Lipscani, înconjurată de prietenii mei dragi, în timp ce afară ploua cu găleata, iar la ultima am rămas mută de uimire în fața turnului din Pisa.

Turnul din Pisa

De Paști au venit au mei, și deși nu eram în cea mai bună formă, tot i-am lăsat mamei o amintire frumoasă sărbătorind învierea într-un bar din Raval, cu mojito.

Mai s-a materializat într-un week-end prelungit (să dea domnul câte mai multe fiestas în Barcelona, ca să am zile libere pe gratis) în Malta, de care m-am îndrăgostit iremediabil. Iar Laur și Violeta au adăugat câteva liniuțe binevenite la nivelul optimismului meu (vizibil în creștere).

Malta, cer și mare

Iunie – Lux cu Rux, frumos, frumos, frumos, verde și plin de energie. Repetăm (când se mută Rux în alt apartament).

Luxemburg

Iulie? Ei, de aici vorbim business: 10 zile prin Spania, biserici, orașe vechi, amor la prima vedere. Și un downside: într-o țară atât de mare, drumul spre Burgos a trebuit să treacă fix prin Logroño. Am pus benzină în locul unde o făcusem de atâtea ori înainte... Dar am supraviețuit (noroc cu Gabi).

Burgos

August a fost Roma (escală de șapte ore, cât să apuc să-mi revăd orașul preferat), Vama Veche, București, Sinaia, Brașov...

Roma

Locurile ca locurile, dar oamenii sunt cei care-mi lipsesc cel mai mult în starea mea de imigrație. Thank you Lord for that incredible treat!

Brașov (stânga), București (dreapta)

Vama Veche (Cri-Cri a făcut poza)

Septembrie a fost cu schepsis, cu amintiri despre o limbă pe care n-am vorbit-o niciodată, dar în care am fost capabilă să mormăi un „hvala”. Croația - frumoasă, am văzut Arena din Pola și am aruncat o privire prin Veneția, la întoarcere (și de ea mi-era dor, nici nu-mi dădusem seama).

Pola (stânga), Veneția (dreapta)

Desigur, faptul că:
- am pierdut avionul în timp ce mama mă aștepta deja pe aeroportul din Veneția
- a trebuit să împrumut urgent bani (mulțumesc, Petre)
- am cumpărat alt bilet de avion spre celălalt aeroport din Veneția (grazie, Daniele)
- am schimbat rezervarea de mașină (de gașcă ăștia de la Europcar)
- am zâmbit cu grație în timp ce tipul de la benzinăria la care am întrebat de direcție, noaptea, prin Slovenia m-a privit cu dispreț când a auzit că nu sunt spanioloaică (căci arăt), ci româncă și m-a făcut țigancă
- m-am învârtit ca nebuna noaptea prin Rijeka în căutarea unui loc de parcare
- a trebuit să-mi cumpăr de urgență sandale din pricina infecției de la piciorul stâng și imposibilității de a păși (ce lux!)
- am gonit cu mare viteză pe autostrăzile (prost marcate, prost marcate) din Italia în căutarea, la întoarcere, a aeroportului din Treviso, cu timpul trecând implacabil în defavoarea mea
- m-am rugat pentru 20 de minute întârziere a lui Ryan (mulțumesc, Doamne, că mi-ai dat o mână de ajutor), ca să nu pierd al doilea avion
- mi-am prins mâna (tot stânga) la ușa de la mașină și n-am avut încotro decât să țin volanul cu aceeași mână pulsândă, căci avionul pleca și eu nu găseam aeroportul!

Mama

- toate cele de mai sus s-au întâmplat de joi până duminică nu m-au împiedicat să mă bucur de faptul că mamei mele i s-a tăiat respirația când orchestra din restaurantul din Rijeka a început să cânte „Happy Birthday” și ea n-a știut că pentru ea.


A împlinit 60 de ani și de aceea toată tevatura cu întâlnirea la jumătatea Europei. Când mă gândesc acum, aventura din Croația a fost cel mai incredibil lucru de anul acesta. Bine, și faptul că s-a terminat cu bine.








La întoarcere, Barcelona avea altă culoare, căci între timp am descoperit că m-am îndrăgostit.

În octombrie s-au împlinit niște ani de când viețuiesc, i-am sărbătorit cu Rux, mojito, distracție maximă și dureri de cap oribile, chiar de ziua mea. Mi-am făcut cel mai frumos cadou, am fost sinceră! Ce prag, domnule, ce prag greu de trecut!

Lumea mea la 36 de ani

Vârful de lance al lunii a fost „excursia cu clasa” la Bordeaux, o călătorie de opt ore cu o mașină prea mare pentru mine, dar pe care am învățat să o stăpânesc și pe care am adus-o înapoi neatinsă. Am câștigat din deplasarea de serviciu o prietenă nouă și o gașcă de chuppipande (greu de explicat, dar e de bine).

Bordeaux

În noiembrie n-am mai plecat (așa îmi și propusesem), dar a venit Cri-Cri, în cinstea căreia am redecorat casa.

Decembrie a început cu locuitul la hotel (probleme cu baia) și cu beții cu Petre (ți-am zis că nu mai beau, da?), ajuns cu escală și după o noapte dormită în Otopeni, cu două chestii incredibile în bagaj (un laptop și un pix special!).

Avem papuci noi

A fost un an frumos, foarte frumos, trei ani de locuit aici mi-au adus niște maturitate și mulți prieteni. Ah, și am început și masterul pe care mi-l doream de mult timp.

Încă n-am descoperit „secretul”, dar sunt pe cale. Sunt foarte atentă la ce-mi doresc. Dacă se îndeplinește?

Prietenii

...sunt aceia care ascultă de 1.000 de ori aceeași poveste, despre IVM și despre alte tâmpenii din viața ta cotidiană (prezentă și trecută), care stau nopțile cu tine pe mess ca să nu te arunci de la etaj, învățându-te să respiri în pungă (și uitând să precizeze că punga tre să fie de hârtie, nu de plastic), care te ridică de pe trotuar când fierbi de draci și te-ai îmbătat ca porcu’ (situație care de altfel se repetă ciclic în viață, deși ai îmbătrânit), care îți dau bani împrumut când te arde cel mai tare, care nu mai vorbesc cu ecșii tăi (deși poate de unii le plăcea), care te critică și te zdruncină când ai luat-o (rău) pe arătură, care te adună de pe jos când cazi ca proasta de pe trotuar și care sărbătoresc cu tine zilele de naștere (deși poate aveau ceva mai mișto de făcut), care-și cumpără bilet de avion să vină la tine când declari că „viața s-a terminat”, care îți fac șnițele și supă cu spaghetti, care îți explică de ce să nu renunți la nimic din ce ieri ți se părea important doar pentru că azi cineva ți-a futut direcția, care-ți cumpără laptopul pe care ți-l dorești (și ți-l și încarcă cu programe și ți-l trimite cu avionul via Roma), care se sesizează când scrii pe blog că nu mai ai sânge-n pix (și-ți trimite un pix cu sânge – fals, dă doamne să fie fals), care te așteaptă la aeroport la cele mai improbabile ore ale zilei sau nopții și-și petrec ziua sau noaptea cu tine până la următorul avion, care îți explică în 400 de feluri că nu e importantă culoarea pielii (și când tu decizi că, în final, este, îți țin isonul), care-ți fac rezervări de bilete în doi timpi și trei mișcări când ai pierdut avionul, deși erai în aeroport), care fac pariuri cu tine pe o miză de genul „jos chiloții la trecerea de pietoni”, care-ți aduc Dilema, Eugenia și mici congelați și șaorma (care rămâne în continuare în top), care se gândesc la tine când își cumpără rățuște din plastic (și-ți cumpără și ție un set, just in case), care îți dau pastile mov (să le ai, pentru orice eventualitate, în poșetă - și pe care tu le porți, cu sfințenie, desigur, în poșetă), care se bucură alături de tine când te-ai lăsat de fumat (și nu te ceartă când te-ai reapucat, căci, se înțelege, erai stresată), care îți reamintesc că viața e frumoasă și că e mișto să te îndrăgostești, care-ți dau cadou cărți cu dedicație cu leuți, care vin pe capul tău să-ți despacheteze cutiile (căci nu mai poți trăi așa), care te pupă de fiecare dată pe ambii obraji (împotriva voinței tale), care-ți trimit horoscopul ca să-ți lumineze ziua și care te iubesc așa cum ești (și ești dificilă rău!).

Fără legătură

Vorbind cu S. despre (of course) sex, că zicea că se duce la Timişoara, mi-am amintit de o istorie auzită acum ceva vreme. Alex: „Şi mă uit la ea şi-i zic lu’ Horaţiu: uite la ăla, ce se dă la ea, n-are nici o şansă. Şi peste două minute, ce crezi? Ea se săruta cu ăla în mijlocul barului, de zici că venise sfârşitul lumii. Şi a mai venit acasă dimineaţa”.
Asta, împreună cu mesajul de acum câteva minute, tot pe mess: „Vrei să te lansezi în show-biz?” urmată de linkul acesta. Replica ei a fost: „Sunt singura gagică din mess-ul tău care are ţâţele mari?”.
Plus că ştiu să scriu corect „mă-sii” (mi s-a făcut dor de vară-mea, care înjură cu „pisicii mă-sii”.

What if...

Eu pun răul înainte, aproape tot timpul, deşi sunt o optimistă, naivă şi credulă. Cel mai mult cred în oameni, în faptul că sunt buni, că nu-mi vor face rău intenţionat, că se străduiesc cât pot ei de mult. Intimidez, din păcate, par rece şi intransigentă (chiar sunt).
Azi cineva a făcut o greşeală, profesională, care m-a încurcat într-un plan de deplasare şi m-am supărat şi am fost rece şi intransigentă. Ca să se repare greşeala, mi s-a oferit o portiţă pe care am deschis-o şi în urma căreia ajung să petrec o jumătate de duminică la Bucureşti. Ceea ce mi-a produs o bucurie indescriptibilă (din categoria: dacă aş fi un iepuraş, aş ţopăi din cameră în cameră de încântare, dar nu sunt...).
Ce vreau, de fapt, să zic, este că nu tot nasolul e nasol până la final.

:o)

Sant Jordi la Timișoara.

Felic Sant Jordi

Ştiu că a trecut...

Omu' când e beat e prost

Acum mulţi ani, pe când locuiam la Timişoara şi totalmente în inima mea (nu ca acum!), am băut într-o seară, cu doi băieţi pe care-i iubeam (pe unul încă îl mai iubesc), nişte vin. Combinata de roşu cu alb – căci se terminase primul, deci ne-au schimbat ei, automat – a dus la o beţie cruntă din partea mea. Şi cum „omu’ când e beat, e prost”, zic să nu contrazic. În fine, îmi amintesc bine noaptea aia (sic!) şi nu o regret, plus că de câte ori trec prin centrul oraşului mă apucă nostalgia. Clubul ăla de bingo nu mai e demult acolo, Borco nu mai are demult părul lung (şi e singurul rămas în Timi), eu nu mai beau demult atâta, iar vremurile s-au schimbat (deşi am întâlnit în seara asta pe cineva care nu prea). În Piaţa Operei, pe ecrane gigantice, se citea "Proclamaţia de la Timişoara". Au trecut 20 de ani de atunci. O viaţă.

Sbj: Suc? :D

Salutare, salutare.
In mod normal, sunt seara pe mess, dar m-am apucat de cursuri de spaniola (ca astia vb cu mine la serviciu si dureaza ceva pana pricep), asa ca am ajuns pe la 10 acasa. Drept urmare, suc - da, dar nu pot azi nici daca ma tai (nu visez decat sa ajung acasa si sa zac in pat - la fix ti-ai gasit sa-mi zici ca tu dormi pana la 10! :o))). Maine am iar spaniola, de la 18.30 la 21.30, dar vineri putem sa facem ce doresti tu. Si sambata, asemenea. Lucrez (vineri) pana la 17.30 - 18.00, iar dupa aceea sunt deschisa la sugestii.

Ciau, ciau si da un semn cum facem.
V (nani, nani...)

16 aprilie 2008