Aproape gata pe anul ăsta (post luuung)

Am început prost, apoi, prin 8 ianuarie, m-am adunat și mi-am făcut abonament la fitness și m-am mai dezmorțit.

În februarie, deși nivelul meu de optimism era sub nivelul mării, m-am deplasat la Dublin, unde a fost între incredibil și genial de mișto.

Dublin

Din martie până în mai am avut treabă, de mai multe ori, la Timișoara și la Cluj-Napoca, ceea ce a fost perfect. Întâlnirile cu vechii prieteni sunt un excelent panaceu pentru problemele de corazon, iar succesul la serviciu, de asemenea. 

Cluj (stânga), Timișoara (dreapta)

Plus că la una dintre escale am apucat să petrec câteva ore din noapte cu Amorsito, la alta să zac într-un bar de pe Lipscani, înconjurată de prietenii mei dragi, în timp ce afară ploua cu găleata, iar la ultima am rămas mută de uimire în fața turnului din Pisa.

Turnul din Pisa

De Paști au venit au mei, și deși nu eram în cea mai bună formă, tot i-am lăsat mamei o amintire frumoasă sărbătorind învierea într-un bar din Raval, cu mojito.

Mai s-a materializat într-un week-end prelungit (să dea domnul câte mai multe fiestas în Barcelona, ca să am zile libere pe gratis) în Malta, de care m-am îndrăgostit iremediabil. Iar Laur și Violeta au adăugat câteva liniuțe binevenite la nivelul optimismului meu (vizibil în creștere).

Malta, cer și mare

Iunie – Lux cu Rux, frumos, frumos, frumos, verde și plin de energie. Repetăm (când se mută Rux în alt apartament).

Luxemburg

Iulie? Ei, de aici vorbim business: 10 zile prin Spania, biserici, orașe vechi, amor la prima vedere. Și un downside: într-o țară atât de mare, drumul spre Burgos a trebuit să treacă fix prin Logroño. Am pus benzină în locul unde o făcusem de atâtea ori înainte... Dar am supraviețuit (noroc cu Gabi).

Burgos

August a fost Roma (escală de șapte ore, cât să apuc să-mi revăd orașul preferat), Vama Veche, București, Sinaia, Brașov...

Roma

Locurile ca locurile, dar oamenii sunt cei care-mi lipsesc cel mai mult în starea mea de imigrație. Thank you Lord for that incredible treat!

Brașov (stânga), București (dreapta)

Vama Veche (Cri-Cri a făcut poza)

Septembrie a fost cu schepsis, cu amintiri despre o limbă pe care n-am vorbit-o niciodată, dar în care am fost capabilă să mormăi un „hvala”. Croația - frumoasă, am văzut Arena din Pola și am aruncat o privire prin Veneția, la întoarcere (și de ea mi-era dor, nici nu-mi dădusem seama).

Pola (stânga), Veneția (dreapta)

Desigur, faptul că:
- am pierdut avionul în timp ce mama mă aștepta deja pe aeroportul din Veneția
- a trebuit să împrumut urgent bani (mulțumesc, Petre)
- am cumpărat alt bilet de avion spre celălalt aeroport din Veneția (grazie, Daniele)
- am schimbat rezervarea de mașină (de gașcă ăștia de la Europcar)
- am zâmbit cu grație în timp ce tipul de la benzinăria la care am întrebat de direcție, noaptea, prin Slovenia m-a privit cu dispreț când a auzit că nu sunt spanioloaică (căci arăt), ci româncă și m-a făcut țigancă
- m-am învârtit ca nebuna noaptea prin Rijeka în căutarea unui loc de parcare
- a trebuit să-mi cumpăr de urgență sandale din pricina infecției de la piciorul stâng și imposibilității de a păși (ce lux!)
- am gonit cu mare viteză pe autostrăzile (prost marcate, prost marcate) din Italia în căutarea, la întoarcere, a aeroportului din Treviso, cu timpul trecând implacabil în defavoarea mea
- m-am rugat pentru 20 de minute întârziere a lui Ryan (mulțumesc, Doamne, că mi-ai dat o mână de ajutor), ca să nu pierd al doilea avion
- mi-am prins mâna (tot stânga) la ușa de la mașină și n-am avut încotro decât să țin volanul cu aceeași mână pulsândă, căci avionul pleca și eu nu găseam aeroportul!

Mama

- toate cele de mai sus s-au întâmplat de joi până duminică nu m-au împiedicat să mă bucur de faptul că mamei mele i s-a tăiat respirația când orchestra din restaurantul din Rijeka a început să cânte „Happy Birthday” și ea n-a știut că pentru ea.


A împlinit 60 de ani și de aceea toată tevatura cu întâlnirea la jumătatea Europei. Când mă gândesc acum, aventura din Croația a fost cel mai incredibil lucru de anul acesta. Bine, și faptul că s-a terminat cu bine.








La întoarcere, Barcelona avea altă culoare, căci între timp am descoperit că m-am îndrăgostit.

În octombrie s-au împlinit niște ani de când viețuiesc, i-am sărbătorit cu Rux, mojito, distracție maximă și dureri de cap oribile, chiar de ziua mea. Mi-am făcut cel mai frumos cadou, am fost sinceră! Ce prag, domnule, ce prag greu de trecut!

Lumea mea la 36 de ani

Vârful de lance al lunii a fost „excursia cu clasa” la Bordeaux, o călătorie de opt ore cu o mașină prea mare pentru mine, dar pe care am învățat să o stăpânesc și pe care am adus-o înapoi neatinsă. Am câștigat din deplasarea de serviciu o prietenă nouă și o gașcă de chuppipande (greu de explicat, dar e de bine).

Bordeaux

În noiembrie n-am mai plecat (așa îmi și propusesem), dar a venit Cri-Cri, în cinstea căreia am redecorat casa.

Decembrie a început cu locuitul la hotel (probleme cu baia) și cu beții cu Petre (ți-am zis că nu mai beau, da?), ajuns cu escală și după o noapte dormită în Otopeni, cu două chestii incredibile în bagaj (un laptop și un pix special!).

Avem papuci noi

A fost un an frumos, foarte frumos, trei ani de locuit aici mi-au adus niște maturitate și mulți prieteni. Ah, și am început și masterul pe care mi-l doream de mult timp.

Încă n-am descoperit „secretul”, dar sunt pe cale. Sunt foarte atentă la ce-mi doresc. Dacă se îndeplinește?

Prietenii

...sunt aceia care ascultă de 1.000 de ori aceeași poveste, despre IVM și despre alte tâmpenii din viața ta cotidiană (prezentă și trecută), care stau nopțile cu tine pe mess ca să nu te arunci de la etaj, învățându-te să respiri în pungă (și uitând să precizeze că punga tre să fie de hârtie, nu de plastic), care te ridică de pe trotuar când fierbi de draci și te-ai îmbătat ca porcu’ (situație care de altfel se repetă ciclic în viață, deși ai îmbătrânit), care îți dau bani împrumut când te arde cel mai tare, care nu mai vorbesc cu ecșii tăi (deși poate de unii le plăcea), care te critică și te zdruncină când ai luat-o (rău) pe arătură, care te adună de pe jos când cazi ca proasta de pe trotuar și care sărbătoresc cu tine zilele de naștere (deși poate aveau ceva mai mișto de făcut), care-și cumpără bilet de avion să vină la tine când declari că „viața s-a terminat”, care îți fac șnițele și supă cu spaghetti, care îți explică de ce să nu renunți la nimic din ce ieri ți se părea important doar pentru că azi cineva ți-a futut direcția, care-ți cumpără laptopul pe care ți-l dorești (și ți-l și încarcă cu programe și ți-l trimite cu avionul via Roma), care se sesizează când scrii pe blog că nu mai ai sânge-n pix (și-ți trimite un pix cu sânge – fals, dă doamne să fie fals), care te așteaptă la aeroport la cele mai improbabile ore ale zilei sau nopții și-și petrec ziua sau noaptea cu tine până la următorul avion, care îți explică în 400 de feluri că nu e importantă culoarea pielii (și când tu decizi că, în final, este, îți țin isonul), care-ți fac rezervări de bilete în doi timpi și trei mișcări când ai pierdut avionul, deși erai în aeroport), care fac pariuri cu tine pe o miză de genul „jos chiloții la trecerea de pietoni”, care-ți aduc Dilema, Eugenia și mici congelați și șaorma (care rămâne în continuare în top), care se gândesc la tine când își cumpără rățuște din plastic (și-ți cumpără și ție un set, just in case), care îți dau pastile mov (să le ai, pentru orice eventualitate, în poșetă - și pe care tu le porți, cu sfințenie, desigur, în poșetă), care se bucură alături de tine când te-ai lăsat de fumat (și nu te ceartă când te-ai reapucat, căci, se înțelege, erai stresată), care îți reamintesc că viața e frumoasă și că e mișto să te îndrăgostești, care-ți dau cadou cărți cu dedicație cu leuți, care vin pe capul tău să-ți despacheteze cutiile (căci nu mai poți trăi așa), care te pupă de fiecare dată pe ambii obraji (împotriva voinței tale), care-ți trimit horoscopul ca să-ți lumineze ziua și care te iubesc așa cum ești (și ești dificilă rău!).

Fără legătură

Vorbind cu S. despre (of course) sex, că zicea că se duce la Timişoara, mi-am amintit de o istorie auzită acum ceva vreme. Alex: „Şi mă uit la ea şi-i zic lu’ Horaţiu: uite la ăla, ce se dă la ea, n-are nici o şansă. Şi peste două minute, ce crezi? Ea se săruta cu ăla în mijlocul barului, de zici că venise sfârşitul lumii. Şi a mai venit acasă dimineaţa”.
Asta, împreună cu mesajul de acum câteva minute, tot pe mess: „Vrei să te lansezi în show-biz?” urmată de linkul acesta. Replica ei a fost: „Sunt singura gagică din mess-ul tău care are ţâţele mari?”.
Plus că ştiu să scriu corect „mă-sii” (mi s-a făcut dor de vară-mea, care înjură cu „pisicii mă-sii”.

Invidie

Cineva îmi spunea, săptămâna trecută, auzind că între două avioane (în care mă suisem în interes de serviciu) am ajuns să petrec două ore la Pisa, că e foarte invidios pe mine. Am zâmbit strâmb şi m-am abţinut.
Să-i spun că am fost de trei ori anul acesta în România cu serviciul şi că niciodată n-am apucat să ajung la mama (în oraşul meu), că la unul dintre drumuri am făcut un efort supraomenesc şi între avioane am petrecut câteva ore cu prietenii (care pentru mine au fost incredibil de valoroase)...
Să-i spun că el aici are foşti colegi de grădiniţă, de şcoală generală, de liceu şi eventual de facultate, verişori, unchi, mătuşi, că vorbeşte limba ţării lui fără eforturi şi că are un paşaport la care nimeni nu strâmbă din nas când îl vede...
Să-i spun că nu pot nici să plec, nici să rămân, că sunt spânzurată într-un prezent incredibil de tâmpit pe care nu sunt capabilă să-l depăşesc, că m-am căsătorit şi am divorţat, că am început o relaţie şi am terminat-o, că cineva m-a înşelat cândva şi m-a rănit de moarte, şi încă îmi ling rănile...
Să-i spun că majoritatea fetelor de vârsta mea şi-au făcut şi o carieră şi o familie, în vreme ce eu la carieră am renunţat ca să-mi fac o familie şi acum sunt singură...
Să-i spun că am riduri, că mă tem că va veni ziua în care chiar şi oamenii care mă iubesc vor vedea că am îmbătrânit...
Să-i spun că a vedea locuri noi, a cunoaşte oameni şi a auzi lucruri interesante e tot ce am, pe moment...
Mai bine că nu i-am spus.

De ce vreau acasă?

Trăiesc o permanentă nostalgie a timpurilor pe care le-am lăsat în urmă, mi-e incredibil de dor de oameni (dar asta e normal, sunt „oamenii mei”, nimeni nu se poate compara cu ei) şi mi-ar plăcea să simt iar acel calm care mă înconjura acolo. În timp ce-am scris ultimele cuvinte mi-am amintit că numai calmă nu eram: cât am plâns, cât am suferit, cât m-am zbătut cu datorii după divorţ, câtă ambiţie am pus ca să avansez la serviciu şi câte probleme aveam, zi de zi. Per total, însă, acolo e „acasă”.
Azi am primit o veste: cineva drag mie nu mai locuieşte „acasă”, s-a stabilit peste ocean (trebuie musai să mă duc în vizită). Şi, cum deja inventariasem acum câteva zile, când Rux mi-a trimis asta pe mess, „acasa mea” nu mai există. La Edprs nu mai e nimic cum era, fetele au plecat, toate (să le număr, să nu le număr?), Cri a divorţat, D. şi T. nu mai sunt împreună, familia mea urbană nu mai există. Nici unul dintre grupuri, practic, nu mai există. T. crede că singură îmi fac rău vrând acasă, că, dacă aş deschide ochii, aş vedea că nu e nimic care-mi lipseşte aici şi că, în plus, am baftă cu toţi oamenii pe care mă pot baza, chiar dacă ei sunt la distanţă de un clic. Ei există, iar asta e extrem de important. Mă duc să arunc un ochi la mare, căci unde am „acasa” acum e mare, iar marea e importantă pentru mine.

Voi fi incoerentă

Dar, până la urmă, ăsta e şarmul meu... Corectez mâine gramatica şi ortografia.
Am fost la un bar irlandez (mă rog, ce idee, în Barcelona, no bravas, no tapas, no nada). Cu patru catalani (pe trei îi ştiam, recte ştiam că-mi place de ei). O fată nouă - douăzeci şi un pic de ani - doamne, ce făceam eu la vârsta aia, îndrăgostită de un om care nu m-a iubit niciodată? - cu care m-am împrietenit imediat, clar. Actriţă. În fine, în devenire. Dar nu asta vroiam să comunic. Ci că, în afară de faptul că ei ţin neapărat să-i duc joi - când ne-am dat următoarea întâlnire - la restaurantul românesc (miiiiiici!), când am început să vorbim despre jocuri (eu sunt din Ardeal, ştiu, îmi tot zice C. că noi ne jucăm mult acolo), unul dintre ei ştia "jocul cu lupii". Deci, băăăăi, mie îmi lipseşte "casa" pentru lucruri d-astea. Dacă ele se găsesc şi aici (să ne înţelegem, nu-mi revin, ştia "jocul cu lupii"), de ce îmi mai e mie dor de acolo?

PS: Two pints of Murphy's, nu aveau Killkenye's (sau cum naiba se scrie, preferata mea, cred).
PS2: Recitit, pare că face sens (hahahaha, ştiu că nu se spune aşa, EU aşa spun, na!).

What if...

Eu pun răul înainte, aproape tot timpul, deşi sunt o optimistă, naivă şi credulă. Cel mai mult cred în oameni, în faptul că sunt buni, că nu-mi vor face rău intenţionat, că se străduiesc cât pot ei de mult. Intimidez, din păcate, par rece şi intransigentă (chiar sunt).
Azi cineva a făcut o greşeală, profesională, care m-a încurcat într-un plan de deplasare şi m-am supărat şi am fost rece şi intransigentă. Ca să se repare greşeala, mi s-a oferit o portiţă pe care am deschis-o şi în urma căreia ajung să petrec o jumătate de duminică la Bucureşti. Ceea ce mi-a produs o bucurie indescriptibilă (din categoria: dacă aş fi un iepuraş, aş ţopăi din cameră în cameră de încântare, dar nu sunt...).
Ce vreau, de fapt, să zic, este că nu tot nasolul e nasol până la final.

Câte vieţi mai am?

Astăzi a murit Pablo, un cincilă pe care îl cunosc de mulţi ani (sau doilă, sau treilă). Nu era aşa bătrân, dar era bolnăvior în ultima vreme. Ştiu că lui Cri o să-i pară tare rău de el, şi mie la fel. A locuit în Berceni, apoi pe Baba Novac... A fost luat în grijă cât stăpânii lui au fost plecaţi de diverşi oameni, printre care Robert, care-l numea „pisica”. A convieţuit cu pisicile mamei mele şi iepurii lui Patrocla, pe timp de iarnă, la Braşov. Cea mai apropiată relaţie pe care eu am avut-o cu el a fost în săptămâna cât l-am găzduit în apartamentul de pe Calea Victoriei şi despre care relaţie am o amintire extrem de plăcută (chiar făcea ca trompeta noaptea!). L-am scos la „aerisit” într-o seară pe balcon (era o căldură sufocantă în Bucureşti) şi n-am mai putut să-l prind ca să-l bag înapoi în cuşcă. Era iute ca o zvârlugă, iar blana lui foarte mătăsoasă îl făcea imposibil de prins. De când întindeam eu mâinile până când le făceam căuş, el dispărea. Iar când apucam să-l prind, practic, aveam sentimentul că am o pasăre nefericită în mână (nu se zbătea, era doar... iute rău). Am râs grozav în seara aceea, căci nu vedeam nici o soluţie pentru a închide bila de blană înapoi în cuşcă şi fiecare încercare eşuată mă binedispunea şi mai tare. Nu-mi amintesc cum l-am prins, până la urmă.
Cert e că azi, când am aflat că a murit (şi mi-au trecut prin minte momentele în care îmi amintesc de el), m-am gândit aşa, generic, cum ni se schimbă viaţa, cum trecem de la etapă la etapă, de la stare la stare, cum avansăm, stagnăm, ne aruncăm înainte, întoarcem foaia şi ştergem cu buretele când nu mai putem altfel. Eu, personal, sunt la a treia viaţă, total distinctă de cele de dinainte (ar mai fi şi a patra, practic, între ele, dar a fost atât de scurtă, că n-am apucat să mi-o definesc prea bine). Şi cred că mă mai pregătesc pentru câteva de acum înainte.

The Pig

It is my new best friend, as it is supposed to help me quit smoking. It has up to now 3 euros. Should I be successful as in any of my quests, I will go to Lisbon. I've been told it is a very melancholic city.

Sbj: Calories burned during sex

Tue, February 26, 2008 9:46:08 AM

----- Forwarded Message ----

CALORIES BURNED DURING SEX!

REMOVING HER CLOTHES:
With her consent 12 Calories
Without her consent 2,187 Calories

OPENING HER BRA:
With both hands 8 Calories
With one hand 12 Calories
With your teeth 485 Calories

PUTTING ON A CONDOM:
With an erection 6 Calories
Without an erection 3,315 Calories

POSITIONS:
Missionary 12 Calories
69 lying down 78 Calories
69 standing up 812 Calories
Wheelbarrow 216 Calories
Doggy Style 326 Calories
Italian chandelier 2,912 Calories

ORGASMS:
Real 112 Calories
Fake 1,315 Calories

POST ORGASM:
Lying in bed hugging 18 Calories
Getting up immediately 36 Calories
Explaining why you got out of bed immediately 816 Calories

GETTING A SECOND ERECTION:
If you are:
20-29 years 36 Calories
30-39 years 80 Calories
40-49 years 124 Calories
50-59 years 1,972 Calories
60-69 years 7,916 Calories
70 and over
Results are still pending

DRESSING AFTERWARDS:
Calmly.. 32 Calories
In a hurry 98 Calories
With her father knocking at the door 5,218 Calories
With your wife knocking at the door 13,521 Calories

Results may vary!

Sub cerul ca umbrela

Am stat strâmb

Şi am cugetat drept: una dintre cele mai mişto realizări ale anului trecut a fost că l-am văzut pe Cohen în concert. Apoi m-am gândit la anul de dinainte: mă bucur că am văzut Veneţia. Din păcate, aceste două momente minunate din viaţa mea sunt legate şi de ceva teribil de neplăcut. Deci am nevoie să merg din nou la Veneţia şi să văd un concert Tom Waits, ca să echilibrez.

O muzichie din alte vremuri

Un decembrie, din '89

Am fost comandant de unitate mulţi ani, probabil toată şcoala generală, începând cu clasa a II-a, când m-au făcut pionier. Iar pentru că să vorbesc a fost întotdeauna singurul lucru pe care l-am făcut bine, am fost repartizată la comisia de propagandă în cadrul grupului organizat pe oraş. Înainte de fiecare şedinţă „de lucru” la care trebuia să particip, tata începea: „Tăticule, dacă spui acolo, la pionierii tăi, că eu ascult Europa Liberă, or să mă închidă securiştii ăştia”. De speriat, nu m-a speriat niciodată, şi nici să mint nu prea mă descurc, aşa că presupun că s-a nimerit să nu-l dau de gol, nu oi fi făcut-o intenţionat. În fine.

Pe 16 decembrie ’89, a sunat tata la noi (erau deja divorţaţi părinţii) şi a spus ceva de genul „Am auzit la Europa Liberă că s-a întâmplat ceva la Timişoara”. Şi cam atât. Timişoara pentru mine era locul unde făceam hărţi ale grădinii casei cu vară-mea, unde mergeam la matinee de desene animate în parcul... Justiţiei, cred (pe colţ, era în ultima vreme – vorbim de anii 2000 – un biliard, cinema Parc, dacă-mi amintesc eu corect), nişte Lolec şi Bolec, unde locuia mama tatălui meu şi restul familiei sale. Ei n-au fost de găsit la telefon până pe 22 decembrie, dacă nu mă înşel.

După ani, în ’93, aveam să mă mut acolo, să mă apuc de jurnalistică, din pasiune, să cunosc Timişoara şi Banatul. O experienţă care trebuia trăită, Timişoara va avea întotdeauna un loc special în inima mea. Un om care a fost mai aproape decât mine povesteşte momentele acelea cam aşa. 

Următoarea mea amintire e cu Duni, cu care ne-am dus la primăria din Braşov (CC, pe atunci) să scandăm şi noi. Să fi fost un 22 decembrie? Au pus tunurile de apă pe noi aşa că ne-am întors repejor acasă – iarna la Braşov sunt grade sub 0.

Pentru Cri - şi gata, mă opresc!

Vineri, 13

În această zi de vineri 13 eu am fost prima care a aprins o lumânare (pentru că fusul meu orar e cu un pas înainte).

Şi am aflat că există Paraskevidekatriafobia.

Sbj: Cand bem o bere?

Vorbesc cu Bogdan pe mess (care are emotii de intoarcerea in tara) si ne gandeam ca prietenii sunt pe viata. Si ma gandeam ca io pe tine nush unde sa te incadrez, la prieteni sau la familie, asa ca am ales la amandoua.

Si sa stii ca mi-e un dor de tine, incredibil. Si ca abia astept sa vin la Bucuresti sa bem o bere (cred ca in martie, dar nu stiu. fac surpriza la toti).

:o)))

Te puuuuuuuuup mult mult
Valutza

19 februarie 2008