Aproape gata pe anul ăsta (post luuung)

Am început prost, apoi, prin 8 ianuarie, m-am adunat și mi-am făcut abonament la fitness și m-am mai dezmorțit.

În februarie, deși nivelul meu de optimism era sub nivelul mării, m-am deplasat la Dublin, unde a fost între incredibil și genial de mișto.

Dublin

Din martie până în mai am avut treabă, de mai multe ori, la Timișoara și la Cluj-Napoca, ceea ce a fost perfect. Întâlnirile cu vechii prieteni sunt un excelent panaceu pentru problemele de corazon, iar succesul la serviciu, de asemenea. 

Cluj (stânga), Timișoara (dreapta)

Plus că la una dintre escale am apucat să petrec câteva ore din noapte cu Amorsito, la alta să zac într-un bar de pe Lipscani, înconjurată de prietenii mei dragi, în timp ce afară ploua cu găleata, iar la ultima am rămas mută de uimire în fața turnului din Pisa.

Turnul din Pisa

De Paști au venit au mei, și deși nu eram în cea mai bună formă, tot i-am lăsat mamei o amintire frumoasă sărbătorind învierea într-un bar din Raval, cu mojito.

Mai s-a materializat într-un week-end prelungit (să dea domnul câte mai multe fiestas în Barcelona, ca să am zile libere pe gratis) în Malta, de care m-am îndrăgostit iremediabil. Iar Laur și Violeta au adăugat câteva liniuțe binevenite la nivelul optimismului meu (vizibil în creștere).

Malta, cer și mare

Iunie – Lux cu Rux, frumos, frumos, frumos, verde și plin de energie. Repetăm (când se mută Rux în alt apartament).

Luxemburg

Iulie? Ei, de aici vorbim business: 10 zile prin Spania, biserici, orașe vechi, amor la prima vedere. Și un downside: într-o țară atât de mare, drumul spre Burgos a trebuit să treacă fix prin Logroño. Am pus benzină în locul unde o făcusem de atâtea ori înainte... Dar am supraviețuit (noroc cu Gabi).

Burgos

August a fost Roma (escală de șapte ore, cât să apuc să-mi revăd orașul preferat), Vama Veche, București, Sinaia, Brașov...

Roma

Locurile ca locurile, dar oamenii sunt cei care-mi lipsesc cel mai mult în starea mea de imigrație. Thank you Lord for that incredible treat!

Brașov (stânga), București (dreapta)

Vama Veche (Cri-Cri a făcut poza)

Septembrie a fost cu schepsis, cu amintiri despre o limbă pe care n-am vorbit-o niciodată, dar în care am fost capabilă să mormăi un „hvala”. Croația - frumoasă, am văzut Arena din Pola și am aruncat o privire prin Veneția, la întoarcere (și de ea mi-era dor, nici nu-mi dădusem seama).

Pola (stânga), Veneția (dreapta)

Desigur, faptul că:
- am pierdut avionul în timp ce mama mă aștepta deja pe aeroportul din Veneția
- a trebuit să împrumut urgent bani (mulțumesc, Petre)
- am cumpărat alt bilet de avion spre celălalt aeroport din Veneția (grazie, Daniele)
- am schimbat rezervarea de mașină (de gașcă ăștia de la Europcar)
- am zâmbit cu grație în timp ce tipul de la benzinăria la care am întrebat de direcție, noaptea, prin Slovenia m-a privit cu dispreț când a auzit că nu sunt spanioloaică (căci arăt), ci româncă și m-a făcut țigancă
- m-am învârtit ca nebuna noaptea prin Rijeka în căutarea unui loc de parcare
- a trebuit să-mi cumpăr de urgență sandale din pricina infecției de la piciorul stâng și imposibilității de a păși (ce lux!)
- am gonit cu mare viteză pe autostrăzile (prost marcate, prost marcate) din Italia în căutarea, la întoarcere, a aeroportului din Treviso, cu timpul trecând implacabil în defavoarea mea
- m-am rugat pentru 20 de minute întârziere a lui Ryan (mulțumesc, Doamne, că mi-ai dat o mână de ajutor), ca să nu pierd al doilea avion
- mi-am prins mâna (tot stânga) la ușa de la mașină și n-am avut încotro decât să țin volanul cu aceeași mână pulsândă, căci avionul pleca și eu nu găseam aeroportul!

Mama

- toate cele de mai sus s-au întâmplat de joi până duminică nu m-au împiedicat să mă bucur de faptul că mamei mele i s-a tăiat respirația când orchestra din restaurantul din Rijeka a început să cânte „Happy Birthday” și ea n-a știut că pentru ea.


A împlinit 60 de ani și de aceea toată tevatura cu întâlnirea la jumătatea Europei. Când mă gândesc acum, aventura din Croația a fost cel mai incredibil lucru de anul acesta. Bine, și faptul că s-a terminat cu bine.








La întoarcere, Barcelona avea altă culoare, căci între timp am descoperit că m-am îndrăgostit.

În octombrie s-au împlinit niște ani de când viețuiesc, i-am sărbătorit cu Rux, mojito, distracție maximă și dureri de cap oribile, chiar de ziua mea. Mi-am făcut cel mai frumos cadou, am fost sinceră! Ce prag, domnule, ce prag greu de trecut!

Lumea mea la 36 de ani

Vârful de lance al lunii a fost „excursia cu clasa” la Bordeaux, o călătorie de opt ore cu o mașină prea mare pentru mine, dar pe care am învățat să o stăpânesc și pe care am adus-o înapoi neatinsă. Am câștigat din deplasarea de serviciu o prietenă nouă și o gașcă de chuppipande (greu de explicat, dar e de bine).

Bordeaux

În noiembrie n-am mai plecat (așa îmi și propusesem), dar a venit Cri-Cri, în cinstea căreia am redecorat casa.

Decembrie a început cu locuitul la hotel (probleme cu baia) și cu beții cu Petre (ți-am zis că nu mai beau, da?), ajuns cu escală și după o noapte dormită în Otopeni, cu două chestii incredibile în bagaj (un laptop și un pix special!).

Avem papuci noi

A fost un an frumos, foarte frumos, trei ani de locuit aici mi-au adus niște maturitate și mulți prieteni. Ah, și am început și masterul pe care mi-l doream de mult timp.

Încă n-am descoperit „secretul”, dar sunt pe cale. Sunt foarte atentă la ce-mi doresc. Dacă se îndeplinește?

Prietenii

...sunt aceia care ascultă de 1.000 de ori aceeași poveste, despre IVM și despre alte tâmpenii din viața ta cotidiană (prezentă și trecută), care stau nopțile cu tine pe mess ca să nu te arunci de la etaj, învățându-te să respiri în pungă (și uitând să precizeze că punga tre să fie de hârtie, nu de plastic), care te ridică de pe trotuar când fierbi de draci și te-ai îmbătat ca porcu’ (situație care de altfel se repetă ciclic în viață, deși ai îmbătrânit), care îți dau bani împrumut când te arde cel mai tare, care nu mai vorbesc cu ecșii tăi (deși poate de unii le plăcea), care te critică și te zdruncină când ai luat-o (rău) pe arătură, care te adună de pe jos când cazi ca proasta de pe trotuar și care sărbătoresc cu tine zilele de naștere (deși poate aveau ceva mai mișto de făcut), care-și cumpără bilet de avion să vină la tine când declari că „viața s-a terminat”, care îți fac șnițele și supă cu spaghetti, care îți explică de ce să nu renunți la nimic din ce ieri ți se părea important doar pentru că azi cineva ți-a futut direcția, care-ți cumpără laptopul pe care ți-l dorești (și ți-l și încarcă cu programe și ți-l trimite cu avionul via Roma), care se sesizează când scrii pe blog că nu mai ai sânge-n pix (și-ți trimite un pix cu sânge – fals, dă doamne să fie fals), care te așteaptă la aeroport la cele mai improbabile ore ale zilei sau nopții și-și petrec ziua sau noaptea cu tine până la următorul avion, care îți explică în 400 de feluri că nu e importantă culoarea pielii (și când tu decizi că, în final, este, îți țin isonul), care-ți fac rezervări de bilete în doi timpi și trei mișcări când ai pierdut avionul, deși erai în aeroport), care fac pariuri cu tine pe o miză de genul „jos chiloții la trecerea de pietoni”, care-ți aduc Dilema, Eugenia și mici congelați și șaorma (care rămâne în continuare în top), care se gândesc la tine când își cumpără rățuște din plastic (și-ți cumpără și ție un set, just in case), care îți dau pastile mov (să le ai, pentru orice eventualitate, în poșetă - și pe care tu le porți, cu sfințenie, desigur, în poșetă), care se bucură alături de tine când te-ai lăsat de fumat (și nu te ceartă când te-ai reapucat, căci, se înțelege, erai stresată), care îți reamintesc că viața e frumoasă și că e mișto să te îndrăgostești, care-ți dau cadou cărți cu dedicație cu leuți, care vin pe capul tău să-ți despacheteze cutiile (căci nu mai poți trăi așa), care te pupă de fiecare dată pe ambii obraji (împotriva voinței tale), care-ți trimit horoscopul ca să-ți lumineze ziua și care te iubesc așa cum ești (și ești dificilă rău!).

Tac, o vreme, tac

Să spunem, doar să spunem, să pretindem, cum ar fi, că de această dată, luăm lucrurile în uşor. Şi că nu e sfârşitul lumii şi că... tac.

Poate, doar poate, lucrurile vor fi altfel, într-o zi, vor fi într-o lumină adevărată, de soare, poate, într-o zi, duşmanul nu va mai fi înăuntru, ci afară. Poate.

Dincolo de ce aş putea face şi spune, dincolo de panica pe care o simt la trecerea zilelor, rămân eu, cu tot ce am mai bun şi mai rău (în ultima vreme tot mai rău) pe dinăuntru. Şi cu mine în gând mă culc, cu mine în gând mă trezesc. Nu mai e nimeni vinovat – şi văd, deja radiografia e atât de transparentă - că văd că sunt doar eu acolo. Şi cum să fac să-mi placă, tot mai mult, zi de zi, de mine?

Dacă m-ai pus la perete, va trebui să aleg, să trimit un sms sau să dau un telefon. Trebuie să aleg între destinaţii în timp, între limbi, între semnificaţiile aceluiaşi cuvânt. Şi acelaşi cuvânt înseamnă mult, sau puţin, depinde de unde îl pun. Iar acelaşi cuvânt poate să taie ca o sabie sau să vindece ca un pansament. Dar nu e cuvântul meu, e cuvântul pe care-l aştept. Şi pe care nimeni nu-l mai spune. 

I'm very good

- at being crazy
- at loving
- at saying the wrong thing
- at getting drunk
- at falling in love with the wrong person
- at believing in people
- at keep trying

How to chose in what language to drunk text?

Use the one you are more comfortable with (excluding Romanian - none of my boyfriends will ever be allowed to learn my language).

Fără legătură

Vorbind cu S. despre (of course) sex, că zicea că se duce la Timişoara, mi-am amintit de o istorie auzită acum ceva vreme. Alex: „Şi mă uit la ea şi-i zic lu’ Horaţiu: uite la ăla, ce se dă la ea, n-are nici o şansă. Şi peste două minute, ce crezi? Ea se săruta cu ăla în mijlocul barului, de zici că venise sfârşitul lumii. Şi a mai venit acasă dimineaţa”.
Asta, împreună cu mesajul de acum câteva minute, tot pe mess: „Vrei să te lansezi în show-biz?” urmată de linkul acesta. Replica ei a fost: „Sunt singura gagică din mess-ul tău care are ţâţele mari?”.
Plus că ştiu să scriu corect „mă-sii” (mi s-a făcut dor de vară-mea, care înjură cu „pisicii mă-sii”.

Și mie mi-e tare dor de voi...

(4:26:28 PM) Ruxandra D: Aseara m-am intalnit cu niste prieteni vechi in oras (rar imi mai permit luxul de a-mi face timp pt mine), ne-am simtit bine, am baut ceva (moderat, deh, sunt mama responsabila) si apoi am plecat.
Intentia era sa opresc un taxi sa merg acasa, dar cred ca aseara aveam o moaca de ciumata ca altfel nu-mi explic de ce nu oprea niciun taxi.
Si cum injuram eu maruntzel ca nu opreste niciun taxi mi-am amintit cand am plecat de la ziua ta, afumata bine si cu juma de sul de hartie igienica care imi atarna din poseta fluturand in bataia vantului turbat.
M-a bufnit un ras isteric, dar in acelasi timp un ras din ala din tot sufletul. Se pare ca rad foarte frumos ca un taximetrist "vrajit" de rasul meu a oprit. Avea comanda undeva dar a zis ca ma duce pe mine daca ii povestesc de ce rad cu atata pofta.
(4:28:28 PM) Ruxandra D: I-am povestit dar mi s-a facut dor de tine.

Voi fi incoerentă

Dar, până la urmă, ăsta e şarmul meu... Corectez mâine gramatica şi ortografia.
Am fost la un bar irlandez (mă rog, ce idee, în Barcelona, no bravas, no tapas, no nada). Cu patru catalani (pe trei îi ştiam, recte ştiam că-mi place de ei). O fată nouă - douăzeci şi un pic de ani - doamne, ce făceam eu la vârsta aia, îndrăgostită de un om care nu m-a iubit niciodată? - cu care m-am împrietenit imediat, clar. Actriţă. În fine, în devenire. Dar nu asta vroiam să comunic. Ci că, în afară de faptul că ei ţin neapărat să-i duc joi - când ne-am dat următoarea întâlnire - la restaurantul românesc (miiiiiici!), când am început să vorbim despre jocuri (eu sunt din Ardeal, ştiu, îmi tot zice C. că noi ne jucăm mult acolo), unul dintre ei ştia "jocul cu lupii". Deci, băăăăi, mie îmi lipseşte "casa" pentru lucruri d-astea. Dacă ele se găsesc şi aici (să ne înţelegem, nu-mi revin, ştia "jocul cu lupii"), de ce îmi mai e mie dor de acolo?

PS: Two pints of Murphy's, nu aveau Killkenye's (sau cum naiba se scrie, preferata mea, cred).
PS2: Recitit, pare că face sens (hahahaha, ştiu că nu se spune aşa, EU aşa spun, na!).

Ce ne mai lipsea?

O fată deşteaptă punând în cuvinte ceea ce gândeşte. D-aia mi-e dor, mă frate, de casă, d-aia, pentru trip-uri din astea (şi când de ireal se pupă asta cu claxoanele şi nu-ştiu-cum-le-zice la alea pe fanii Barcei le suflă în draci chiar acum ca să se bucure că a câştigat echipa lor... ceva).

Decizia mea

Pe seara asta a fost să nu beau alcool, deşi plouă ca naiba şi e frig. Am vin, cognac şi chiar un Moet în casă, indianu' deschis până la 12 şi la colţ, dar nu, am decis. "Mai bine mănânc ciocolată", ceea ce am şi făcut. Ciocolata are lichior. A naibii treabă...

Vineri seara

Ce fac eu vineri seara? Spun pe mess poveşti cu clovni, nici nu mai are cine mă asculta, că doar oamenii au vieţi adevărate, nu imaginare, ca mine, beau vin şi-l încurajez pe un băiat să-şi ia inima dinţi şi să-i zică fetii ăleia că o iubeşte (sau măcar că o place). El replică: "n-am io atâta oaie" şi eu râd ca proasta o juma' de oră. Iar cât el se duce să alimenteze paharul cu vin, eu "torn" la public. 3.000 de km distanţă sunt nimica, nimicuţa.

Cluj

A început cu o ninsoare ca-n poveşti, a continuat cu o pensiune absolut superbă (detalii şi fotografii voi pune pe noul meu proiect conceput să producă şi nişte bani - care să-mi permită, nu-i aşa?, să vizitez mai multe locuri despre care să pot da ponturi), cu o şaorma bunicică şi cu un mojito care nu avea nimic de-a face cu un mojito verdadero, şi s-a terminat cu un film românesc pe B1TV. Compoziţiile muzical româneşti autentice nu m-au inspirat suficient. Nu mai râde, amorsito!

In my mind, I still am

Together with that guy. But, then again, such a line I'm definetely not allowed to produce. Like never ever. How come?

Omu' când e beat e prost

Acum mulţi ani, pe când locuiam la Timişoara şi totalmente în inima mea (nu ca acum!), am băut într-o seară, cu doi băieţi pe care-i iubeam (pe unul încă îl mai iubesc), nişte vin. Combinata de roşu cu alb – căci se terminase primul, deci ne-au schimbat ei, automat – a dus la o beţie cruntă din partea mea. Şi cum „omu’ când e beat, e prost”, zic să nu contrazic. În fine, îmi amintesc bine noaptea aia (sic!) şi nu o regret, plus că de câte ori trec prin centrul oraşului mă apucă nostalgia. Clubul ăla de bingo nu mai e demult acolo, Borco nu mai are demult părul lung (şi e singurul rămas în Timi), eu nu mai beau demult atâta, iar vremurile s-au schimbat (deşi am întâlnit în seara asta pe cineva care nu prea). În Piaţa Operei, pe ecrane gigantice, se citea "Proclamaţia de la Timişoara". Au trecut 20 de ani de atunci. O viaţă.

Am două pentru azi

Dar cum mi-e lene, fac doar una.
8 martiele trecut petrecut fără Amorsito n-a fost rău, dar ar fi fost mai bine cu ea. Mă rog. Mi-am amintit cu nostalgie de ţigările medicinale (ia să vedem, cine se mai chinuie să se lase de fumat în afară de vară-mea?), de roata de la Matizul lu' Cher schimbat cu Rux, de, de, de şi de (alea care dor le las anonime).
A nins în Barcelona, ceea ce rar se petrece, a nins ca porcu' câteva ore şi s-a depus pe jos, pe sus, pe motocicletele oamenilor, care apoi au căzut cu ele în intersecţie!
Era cât pe ce să cad şi eu, tot pe jos, urcând în sus spre casă, dar n-am căzut. Am căzut într-un bar de fiţe, în cartierul meu de fiţe, unde am băut un vin de Navarra (că de Rioja mi s-a luat - ia să vedem, cine ştie să mă contrazică aici, cu denominările!), am mâncat nişte bombe aproape la fel de bune ca acelea din Barceloneta şi apoi am parcurs cu mare atenţie prima lecţie de catalană (am mai început un curs, prin vară, dar s-a terminat brusc, prin plecarea pe nepusă masă a profesorului în Brazilia, cu promisiunea că-mi aduce un magnet la întoarcere). Alte probleme 8 martiele trecut n-a ridicat, nici n-a scăpat pe jos, drept care nu există explicaţie pentru ce mă târâi eu pe aici făcându-mi curaj să compun bagajul pentru călătoria în ţările reci care mă aşteaptă mâine. Fins dema!
Din motive necunoscute, această melodie îmi aduce aminte de poetul meu preferat, ai cărui cartofi prăjiţi au rămas imortalizaţi doar pe o hârtie galbenă Made in USA, într-un dosar dosit undeva, am uitat unde, într-una dintre casele mele.


Şi să cităm un alt poet pe care sper să-l întâlnesc curând, spre disperarea lui Amorsito, cu care începui şi închei, rotund ca un scenariu, cum se învaţă la un moment dat la şcoală. Dada, la şcoala de demoazele care ajung să recite pe de rost tâmpenii cu votcă şi vinuri. Valentina-Levantina a terminat demult (cu) şcoala asta.
În fine, nu-l găsesc pe citat, dar e cam aşa: Iubito, s-au terminat ţigările, trebuie să ne despărţim.

Nu mi-a fost niciodată ruşine că sunt nebună

Dar mi-a fost întotdeauna ruşine când am fost rea.