Durerea de dinţi

Pe mine mă doare adesea capul, în special din pricină de migrenă (din ultimele informaţii oferite de unul dintre doctorii care m-au consultat încă nu s-a inventat un tratament). Durerile mele de cap pot ţine zile întregi sau chiar săptămâni, şi, pentru că ştiu, din experienţa ultimilor cel puţin 25 de ani, că nu le pot îndepărta, nu iau nimic. Pastilele nu ajută, alcoolul, somnul, exerciţiile fizice, sexul, nu au absolut nici un efect asupra migrenelor mele. Aşadar, eu şi cu ele am învăţat să coabităm armonios.
Altfel stau lucrurile, însă, cu durerile de dinţi. Din cunoştinţele mele, am fost dusă la dentist când eram foarte, foarte mică. Mi-a fost toată viaţa teamă de dentistul meu, l-am urât din toată inima pentru că nu mi-a putut niciodată rezolva problemele. Cu timpul – şi cu înaintarea în vârstă – a merge la dentist a devenit pentru mine o mică nelinişte. Am grijă de dinţii mei pentru că ştiu că orice le-aş face, îi voi pierde. Cu toate acestea, nu pot să suport durerile de dinţi, nu mă descurc cu ele, habar de unde să încep să le manevrez. Aşa că le duc la dentist, dentistul mă prost-dispune, eu tac şi suport, viaţa continuă. Am de mulţi ani un vis recurent: dentistul meu mă priveşte şi-mi spune „Nu ai nici o problemă, ai o dantură perfectă”. Da, poate când niciunul dintre dinţii mei nu va mai fi pe gingii, când voi avea doar minunate copii lucioase, voi avea o dantură perfectă.
De la aceste două dureri fizice taman expuse mi-a venit ideea cu durerile ascunse, cele despre care oamenii nu vorbesc, cele despre care nimănui nu-i place să audă. Să ai o durere de cap sau una de măsele e explicabil, dar să suferi ilogic, din caute invizibile, izvorâte din capul tău, e de neconceput. Eu sunt prietenă şi cu acest tip de dureri, le am de ani de zile.
Cea pe care am ţinut-o până acum în echilibru se numeşte gelozie. Am învăţat să o ascund sub jachetă, să o înec într-un pahar de vin, să o fac să obosească şi să plece. Ea, la rândul ei, a învăţat să-mi contracareze eforturile invitându-şi prietenele la petrecerile din capul meu: neîncrederea şi paranoia. Pentru o vreme, am continuat să câştig lupta cu ele (vede cineva paralela cu migrena?).
Amorul mi-e durere-parteneră de mulţi ani, încă din dimineaţa când am recunoscut, pe Telegrafului 101, că pentru băiatul acela cu ochi frumoşi îmi bate inima mai repede. Prima iubire, prima durere. De atunci, odată ce am prins curaj, am mers zi de zi, pas de pas, alături de durerea mea cu care nu mă descurc. Ne privim din când în când în ochi, eu strâng din pumni şi scrâşnesc din dinţi, uneori oftez a pagubă şi atât. Ea a câştigat întotdeauna, negreşit, fără drept de apel, m-a pus în situaţiile cele mai ridicole şi cele mai măreţe pe care le-am trăit. Şi în măsura în care îmi doresc să nu mai sufăr, când nu o fac (ceea ce se întâmplă rar), tânjesc după această dulce suferinţă.
A început să mă doară o măsea; am dus-o la dentist, ignorând însă faptul că această durere vine aproape invariabil împreună cu cealaltă (mai vede cineva vreo paralelă?).