De ce nu mă întorc

În afară de faptul că e criză în presa românească şi nu am unde (iar eu despre viaţa la Bucureşti am o imagine extrem de pozitivă şi de boemă), mai stau pe aici (deşi da, nu-mi place, şi probabil că deja sunt de băşcălie cu antipatia mea profundă faţă de catalni), nu mă întorc (încă – gata, asta e ultima paranteză) în România pentru că aici mi se întâmplă lucruri ca acesta pe care tocmai îl voi enunţa în rândurile de mai jos.
Am fost aseară la film cu C. şi, după un mojito, drumul drept nu mai era chiar aşa drept şi plimba mi se cam limba prin gură (cine nu crede că te poţi îmbăta dintr-un singur mojito să se înscrie pe listă, că-l duc cu drag la locul cu pricina). Filmul, zisei, era noaptea. Am plătit eu biletele cu o hârtie de 50 euro (uite d-aia nu-mi place mie să am cash la mine, că uite, mă încurc), le-am luat frumuşel, m-am entuziasmat la „Nine” şi după ce s-a terminat, m-am trambalat spre casă (C. avea curs de navigaţie a doua zi, deci nu e chip să mai băgăm un mojito). Pe drum îmi amintesc că nu-mi amintesc să fi luat restul de la bilete. Mă caut prin buzunare şi portofel şi descopăr că fix aşa era: nu-l luasem. Plătisem pe două bilete la cinema 50 euro (ele valorând 15). Azi mi-am propus să mă duc să cer banii înapoi (Vaya tela!), dar, luându-mă cu treburile casnice, am amânat până seara. Ce să vezi, odată ajunsă la caseria cinematografului, doamna îmi înmânează ceremonios restul, îmi spune că am plecat val-vârtej de cu seară, deşi ea mă strigase la microfon (Oye, oye!, aşa m-a strigat, a reprodus dânsa cu amabilitate – iar acest minunat apelativ la care am o alergie profundă este explicaţia pentru că nu m-am sesizat) şi că m-a aşteptat azi toată ziua să-mi iau banii.