TM - CJ

Un domn care seamană cu tatăl meu (deşi nu cred că seamănă cu adevărat, doar îi văd eu pe bărbaţii de o anumită vârstă şi cu o anumită alură oarecum similari, probabil pentru că mi-e dor de el) călătoreşte cu mine în compartiment spre Cluj-Napoca. Are un pansament pe mână, ca şi cum ar fi avut acolo o perfuzie. M-a făcut să mă gândesc că, în urmă cu mulţi ani, când tata a trebuit să meargă la Institutul Inimii, în acelaşi oraş, nu mi-am făcut timp să mă duc cu el. Acum pot să vărs oricâte lacrimi şi să am regrete nenumărate, timpul nu se întoarce înapoi. Până la urmă, tot e bine că am învăţat măcar acum, ani mai târziu, că importanţi în viaţă sunt doar oamenii, cu relaţiile fine pe care le ţesem cu ei, şi care relaţii nu se pot falsifica niciodată: sunt nu sunt reale. N-o să mai las să-mi fie niciodată dor de nici un om fără să iau măsuri. Sunt destui oamenii care au dispărut din viaţa mea şi pe care nu-i mai pot vizita decât în compania unei pietre de mormânt. În timp ce scriu asta, domnul care seamănă cu tata mă priveşte pe furiş, încercând să nu-mi vadă lacrimile şiroind. Şi eu îmi spun cât de falsă este, de fapt, hotărârea mea, de vreme ce pe omul de care îmi este cel mai dor pe lume îl păstrez departe, ca şi cum ar fi îngropat în spatele unei bucăţi de marmură rece.

Mulţumesc celui care nu şi-a securizat reţeaua (undeva după Aiud) şi care mi-a permis să postez în timp real aceste gânduri.