Podemos!

Oamenii de la canal Cuatro, cei care au transmis Euro 2008, au inventat o prostie de melodie care o ţine langa cam aşa "Podemos, si, podemos" (asta în ţara în care n-au cuvinte la imn! - să se dea puţină atenţie momentelor când acesta se intonează, că atunci spaniolii fac "lalalalala"). Eh, şi de când sunt acuşi ăştia campeoni, îmi vâjâie prin cap melodia.
Plus: claxoane, petarde, artificii, la ora 1 din noapte, când io mă duc dis-de-dimineaţă la serviciu...
Şi aici e Catalonia, da?, adică nu e Spania, iar zidurile gem de afişe care anunţă acest fapt istoric.
Să înţeleg eu, deci, în neînţelegerea mea, că noua campioană europeană la fotbal e provincia asta? Păi vezi? D-aia n-are ursu' coadă...

Mi-a venit să vorbesc despre modă

Să fie ghinionul meu că am lucrat pe la reviste, că am mai văzut asortările neasortate studiat care se poartă, că mama m-a educat să nu amestec ţesăturile în vestimentaţie, că mi-a mai zis să am unghiile tăiate (curate eu zic că era de la sine înţeles!) când îmi scot în lume sandalele? Căci aşa mă apucă în câte o dimineaţă o greaţă şi nişte cârcei când le văd pe fetele astea cum îşi pun sandale cu talpă de iută la costum de stofă business şi fuste boţite cu cămăşi de mătase şi genţi de plajă la ţinute elegante, că-mi vine să-mi clătesc ochii cu fetele alea aranjate (pe care Carmen le supra- sau sub- numea „jumulite”) prin Bucureştii patriei...
Acum, că s-a făcut vară, am scăpat de kilogramele de praf de pe tivul blugilor, am trecut la etapa flip-flopşi din care arătăm nişte călcâie crăpate pline de jeg şi nişte unghii netăiate cu secolele („pedichiură” cred că nu există în vocabularul unora). Cele mai emanciate pun şi nişte machiaj pe partea superioară, şi anume la cap, că poate distrag atenţia de la scârboşenia pe care o poţi întâlni dacă priveşti picioarele. Brrr! Sunt mai sensibilă la partea unghii netăiate, recunosc...

Spaniola de urgenţă

Mă duc eu azi de la serviciu pâş-pâş (dacă se poate zice aşa când mergi cu bicicleta) la doctor, că aveam o „dudă” în cap care începea să-şi schimbe forma (şi la insistenţele lui J., recunosc). Nu accept să vină el cu mine, că doar „ce mare lucru poate să-mi facă doamna doctor?” Să-mi dea o trimitere, nu? Aşadar, intru la cabinet, era doctoriţa mai tânără (şi ea şi cea mai în vârstă vorbesc castellano, aşa că sunt relaxată...), mă întreabă detalii despre elementul cu pricina, îi zic că-l am de ani de zile, dar că parcă se face tot mai mare. Ea zice ceva de genul „să vedem ce-o fi”, mă rog, ce să mai lungesc vorba, sare la capul meu cu un ac, morfoleşte ceva pe acolo şi finalizează operaţiunea trimiţându-mă la chirurgie, să mi se facă un pic de curăţenie finală.
Zic eu mulţumesc, mă duc la recepţie să-mi fac programare la tăiere – totul cu calm şi voie bună –, rezist în faţa ghişeului cam două minute, apuc să beau o gură de apă din sticla pe care o aveam la purtător, să scot mobilul şi să încerc să-l sun pe J. să vină să mă ia de acolo, după care se face noapte. Albastră, dacă mi-e permisă licenţa poetică.
Mă trezesc înconjurată de oameni, cu un tip puternic (un soi de „nursă”, cred) care se chinuia să mă adune de pe jos şi să mă suie într-un scaun cu rotile! O doamnă mă întreabă pe catalană dacă am mâncat (cum verbul e similar cu „mangiare”-le italian, l-am priceput), zic că da şi că nu ştiu să vorbesc decât spaniolă, mă trezesc într-un pat de metal, cu o domnişoară drăguţă punându-mi gheaţă la tâmplă – căci m-am „trântit”, pare-se, pe jos, iar ăştia aveau marmură sau mozaic, nu persane pe podea, deci s-a umflat. „Duda” înţepată cu acul fiind pe dreapta şi noul cucui pe stânga, pot mărturisi că mă doare rău capul de jur împrejur! Totul s-a terminat cu bine, am tensiunea corespunzătoare, nimic grav (cucuie am mai avut!), J. m-a adus acasă, iar toţi oamenii de la policlinică au fost super-drăguţi cu mine.
Una peste alta, am tras şi eu o concluzie: că, aşa stricat şi stâlcit, pot să vorbesc spaniolă şi când mă leşin! Eh?

Până învăţ să fac

Chestia aia elaborată pe care o are D. pe blog şi cu care aş putea aduna aici chestiile care mi-au plăcut, poftim de citiţi.

La ce-mi stă capu’

Încep reducerile, peste o săptămână. Alea bune pe la jumătatea lui iulie, dar la magazinele mari merg şi cele parţiale, căci dup-aia pleacă toată marfa. La magazinele grupului Inditex încep pe 1 iulie, dar nu sunt „grave” decât după două săptămâni.
În altă ordine de idei, am găsit o listă cu perioadele de reduceri, pe regiuni şi pe sezoane. Eh?

Norocul meu!

Sun la un serviciu de relaţii cu clienţii, aici, în Spania. Mă întreabă în ce limbă vreau să vorbesc cu ei. Aleg de la butoane „engleză”. Răspunde un băiat, într-o engleză forţată, cer detaliile de care aveam nevoie, el nu mă pricepe, dar vorbeşte mult şi despre nimic. Eu insist, el zice că nu înţelege. Să mă enervez, n-avea rost, nu? Aşa că m-am chinuit eu să mă exprim în spaniolă şi să pricep cifrele pe care mi le comunica (ceea ce e un efort!). Era aşa de încântat că nu trebuie să se strofoace el! Ce m-a enervat!

Metrou

Like, dacă am de ales, prefer să locuiesc în centru! Mi-e frică de imigranţii vizibili (cei cu pielea închisă şi privirea încruntată), de întuneric şi de zgomote neprevăzute. Prefer să mă ştiu în siguranţă noaptea şi, mai ales, să am acces la metrou.
Acum o săptămână, în metroul madrilean, pe la 1 noaptea, vis-a-vis de noi (şi de linii) cânta un arab. Tolănit pe jos, cânta cât îl ţinea gura, un cântec trist, de amor părea. De el nu mi-a fost frică (aşa cum mi-e de cei care se pişă când ies pe gura de metrou, chiar acolo, de parcă nu se mai pot ţine). Brrr!

La colţ

Mi-a zis D. zilele trecute că i-ar fi plăcut să locuiesc la colţ, i-aş fi prins bine zilele astea. Mi-a trecut prin cap, citindu-i mesajul, cât de mult mi-ar plăcea MIE să locuiesc la colţ, cumva la orice colţ de România. N-am nici cea mai mică îndoială că unii ridică acum din sprânceană, dar o ţine pe-a mea: mi-e dor de casă.
Dar nu ca să mă plâng m-am apucat să scriu, ci pentru a-mi aminti că atunci când a plecat de aici (şi când eu eram rău de tot), mi-a zis să o iau mai uşor. Şi de atunci, de câte ori în vine să o iau mai „greu”, îmi amintesc de el, şi fac exerciţiul ăla cu „număr până la cinci şi răsuflu adânc”, calmându-mă (ei na, evident că nu tot timpul, pastilele nu funcţionează la nesfârşit, T., mai ales că NU EXISTĂ, sunt doar în imaginaţia ta).
Şi mi-a mai zis atunci D. că dorul e aşa, o chestie relativă, că şi când eram la Bucureşti se întâmpla să nu ne vedem cu săptămânile, dar exista, acolo, ideea că e posibil, în orice secundă, să ne întâlnim. Despre asta este vorba în emigrarea asta: că, odată ajuns „dincolo”, nu mai ai posibilitatea (chiar dacă puţin probabilă) de a te vedea cu ai tăi.

UPDATE: Şi iată peste ce dădui, chiar acum.

Din blog în blog

Înainte de a muri şi anume de somn (dacă-l prind pe ăla care mi-a dat ticul ăsta verbal tâmpit îl mănânc cu fulgi cu tot, că nu reuşesc să scap de el!), dau click la un nene pe blog şi apoi la altul, dar aşa, în dodii, că de citit nu mai am cu ce citi (capul s-a culcat mai demult, iar ochii s-au făcut roşii ca de liliac, în vreme ce migrena stă liniştită, la locul ei, neclintită de aspirine şi alte chimicale inutile). Ziceam, deci, că din două clickuri ajung aici-şa, la o doamnă Creţu. Ce scrie ea e una, dar să vezi ce blogroll are. Eu lipsesc, m-am cam dezamăgit.
Apropo, în interes de serviciu şi de lene (să nu sun la primărie), i-am scris domnului primar reales Radu Mazăre de la Constanţa pe adresa prezentată pe blog. Nu mi-a răspuns. Îl mai las până luni şi-l adaug pe mess, că zice că pot. Cum ar fi?

Romania is my country

Am plecat de acasă cu melodia asta de la Vama Veche în minte („La la la la... Romania is my country..” and so on), pentru că am auzit următoarea poveste suprarealistă din ţară (de la Braşov, oraş pe care îl consideram grosso modo mai civilizat decât altele).
Un băiat mergea cu maşina pe stradă; pe bancheta din spate copilul (şapte ani) şi un amic. Un taximetrist cu tupeu circula pe mijlocul drumului, la care şoferul amintit îi aruncă pe geam: „Ţi-ai cumpărat toată strada?”. Taximetristul a început să înjure ş.a.m.d., băiatul îi spune să termine, că nu vrea să se certe, e cu copilul în maşină şi nu vrea scandal. Mai trec câteva minute, băiatul amintit opreşte la câţiva metri mai departe, coboară să facă nu-ştiu-ce în portbagaj, moment în care taximetristul (era pe celălalt sens, da? A întors şi l-a urmărit!) accelerează şi intră în plin în el. Băiatul (pe care statura şi constituţia fizică l-au ajutat) sare pe capotă, evitând astfel să fie făcut pilaf. A primit doar o lovitură puternică la genunchi (combinată cu hemoragie – diagnosticul medicilor), copilul a făcut un şoc care a durat câteva ore, iar cele două doamne în vârstă care erau în acel moment pe trotuar probabil că au fost aproape de un infarct. Doamnele amintite şi pasagerul din maşina băiatului au fost martori la proces, taximetristul a fost acuzat penal, şi-a pierdut pentru totdeauna permisul de conducere şi a fost acuzat de intenţii criminale şi fugă de la locul accidentului. Doamne!

Poluare?

Am văzut azi la semafor un om cu o pânză din aia de spital la gură (botniţă aseptică, că altă idee nu-mi vine). Se dădea şi el pe bicicletă şi, ca să nu înghită toate noxele, s-a protejat puţin. Mi-a venit să râd un pic de el, dar apoi s-a nimerit să pornească pe banda de lângă mine un nene cu un Harley şi să mă umple de fum (sau ce-o fi scos el acolo pe ţeavă). E o poluare aici, măiculiţă! Bucureştiul e pui mic. Clădirile astea frumoase, străzile înguste şi infrastructura bine pusă la punct, care nu produce ambuteiaje, produce în schimb gaze (căci n-au unde să se ducă, nu e aerisire). Promit să-mi cumpăr un cablu pentru telefonul mobil şi atunci pot să fac poze (pot şi acum, dar nu le pot descărca de acolo).

Prietenii mei sunt inegalabili

Pentru că sunt prietenii mei şi atât. Au trecut deja şase luni de când am plecat (mi-e greu să spun „de când sunt aici” pentru că sunt cu adevărat aici doar de câteva luni, pe celelalte le-am bălăngănit într-o stare incertă de stres, depresie, amărăciune, indecizie şi durere). N-am sărbătorit ziua pentru că nu am ştiut ce era de sărbătorit, aşteptăm amândoi să se întâmple lucrul pentru care suntem cu adevărat aici. Şi o să se întâmple, anul acesta sau în următorul. Nu prea mai contează.
Dar ca să mă readun – mi-e totuşi, somn şi e noapte – prietenii mei sunt unici pe lume. În momentele de criză existenţială – cele pre-magneziu (da, T., îmi iau pastila zilnic, n-ai observat?), cei buni la suflet îmi recomandau să ies din casă, să-mi fac prieteni. Mie mi se părea de-a dreptul crud: „Cum să-mi fac prieteni, când am? La ce-mi trebuie? Ai mei nu mai sunt buni, sau ce?”.
Azi, trei dintre prietenii mei au vorbit cu mine despre lucrurile noastre, alea care nu se plănuiesc, nu se întâmplă, ci doar se împărtăşesc. Dacă la atâtea luni de când am plecat încă primesc astfel de mesaje, înseamnă că am avut dreptate să nu caut alţi prieteni, să mă mulţumesc în continuare cu cei pe care îi am.
Şi, apropo, am cunoscut pe cineva care a simţit fix acelaşi lucru, că prietenii nou-făcuţi aici nu vor avea aceeaşi valoare ca aceia lăsaţi acasă. Dar, acum, cine ştie...

Villa Itti

N-am putut să adorm din cauză că-mi aminteam că nu am făcut ceva.




Nu deschisesem e-mailul de la Duni în care îmi trimitea poze cu casa. Căci au vopsit-o (pe dinafară, ca şi gardul, că înăuntru tot leopardu' - iar când zic asta mă gândeam, fără preget, la Doamna Capră!), să n-o recunosc, auzi...

Sângele meu rusesc

Din ciclul "în trecutul meu există şi rădăcini slave", azi vă oferim o bijuterie.

Vin pisicile!

Am vorbit mai devreme cu o amică pe messenger şi mi-a zis că are emoţii, că vin pisicile săptămâna viitoare, cu avionul, şi că speră să fie ok, să nu păţească nimic. Şi eu sper să fie bine – nici măcar nu le cunosc, dar o să le cunosc -, însă de atunci mă obsedează asta: „vin pisicile săptămâna viitoare” şi încă cu avionul. Mi-am dat seama că emigranţii care au animale au şi o problemă în plus. Şi, acum m-am gândit, pisicile au probleme de adaptare de la o ţară la alta? Nu ştiu de ce, istoria cu pisicile mă distrează grozav. Promit să povestesc cum sunt după ce se vor reloca. Sunt trei, apropo.

Madrissss

Un week-end plin de soare. Am petrecut o zi superbă, cu o vreme caniculară ce mi-a adus aminte de Bucureşti, dar paralela se va limita aici.
M-au impresionat dintotdeauna oraşele mari, iar capitala Spaniei n-a făcut excepţie, de prima dată când am văzut-o. Bulevardele sunt mari, clădirile – impunătoare, iar pieţele largi şi rotunde. Era foarte verde oraşul, incredibil de verde, am căscat gura la diverse şi m-am bucurat de plăcuţele de ceramică cu numele străzilor şi de firmele magazinelor scrise doar în spaniolă, de parcă m-aş fi întors undeva acasă. M-am simţit romantică şi calmă, şi pentru că sâmbăta am încheiat-o tolăniţi pe iarbă în marele parc Retiro, alături de alte cupluri de îndrăgostiţi, am decis că a meritat deplasarea.
Dar duminica ne-a aşteptat o bucurie mai mare şi o să mi se furnice multă vreme pielea la amintirea momentului. În Muzeul Reina Sofia se găseşte Guernica lui Picasso. Am privit-o dintr-o latură (e destul de prost amplasată), ţinându-ne strâns de mână, muţi de curiozitate şi uimire. Ne-am calmat până la ieşire analizând nenumăratele tablouri ale lui Miro pe care, încetul cu încetul, începem să le înţelegem (deşi în continuare sculptura „Femeie cu pasăre” din parcul de lângă casă nu ne face sens). La următoarea vizită la Madrid mergem la Prado. Să ni se mai furnice o dată pielea.

PS. Ah, l-am uitat pe „Marele masturbator” (de Dali, pentru convenienţă), aşa cum mi-l aminteam din reproducerile studenţiei, când îl foloseam ca material didactic la cursurile de semiotică.

Adânc

Am descoperit, mai ales în ultima vreme, că seriozitatea şi răbdarea chiar sunt virtuţi, şi că aceia care nu dau dovadă de prima şi nu o posedă pe a doua devin nesuferiţi, cu timpul. Desigur, oamenii se mai şi schimbă. Acestea fiind spuse, mă gândesc să-mi continui treaba. Totuşi, trebuie să lucrez în continuare cu ei.
Notă: Mediul de lucru era mai „profi” în România, dar poate am avut noroc şi atât, iar asta nu ne caracterizează ca naţiune.

Vezi cum esti?

Ma faci sa pierd acest timp frumos cautand muzici din alte vieti? Cu pielea stransa de emotie (nu cred sa-mi fi placut vreodata mai mult un alt stil de muzica - Depeche se exclude, n-au egal!) ma pui sa caut pe youtube muzica sarbeasca? Pai e frumos? Nu e prea elegant din partea ta sa ma trimiti in alte vremuri, nu? Du-te inapoi, amintire... Ajunge!

"E ca mersul pe bicicletă"

Aşa îţi aminteşti o limbă, cum se găteşte o mâncare şi mai ştiu eu ce alte mărunţişuri. Azi mi-a fost dat să experimentez – mai adânc, da? – cum îţi revine în memorie „mersul pe bicicletă”.
Mi-am făcut abonament la noua formă de transport în comun pe care o practică Bcn, bicing. Costă 24 de euro pe an şi constă în luarea unei biciclete de la o staţie şi depunerea ei în altă staţie, recte la destinaţie. E cu sistem electronic (da, cu unele dintre instrucţiuni doar în catalană, dar nici n-are rost să-mi mai bat capul cu asta!) pe bază de cartelă, frumos de tot.
Roţile erau unde ştiam, pedalele asemenea, s-au gândit ăştia şi la apărătoarea pentru roţi (să nu-mi rup eu pantalonii la lanţ), avea şi far şi dinam şi bec aprins. Un singur lucru nu mi-am amintit: cum se schimbă vitezele şi de ce nu pune frână când dau din pedale în spate? S-ar putea să fie din cauză că niciodată nu m-am plimbat cu o bici „semicursă”? Hehehe, cine zice că la vârsta asta nu mai învăţ nimic zău că s-a înşelat!
UPDATE
Din cauză că n-am fost eu niciodată o sportivă, şmecheria asta cu mersul pe bici la serviciu mi s-a părut absolut ge-ni-a-lă. Drumul de 10 minute l-aş defini drept „ameţit”, căci dacă n-ai avut niciodată frână de mână, reflexul de a da înapoi din pedale nu te ajută absolut deloc să nu te ciocneşti de oameni, căţei (mici-mici – sunt toţi fraţii şi surorile Patitei, clar), scaune de terasă, motociclete, alte biciclete care merg pe o linie mai dreaptă decât tine (respectiv decât mine). Partea drăguţă a fost la sosire, căci n-am găsit „parcarea”, dar l-am întrebat pe un fellow bicing unde pot să las jucăria.
Şi pentru că are trei trepte şi merg cu oarecare viteză, nici nu transpir, respectiv nu mă împut. Miros la fel de frumos ca azi dimineaţă, a parfum (m-am dat cu ala al cărui nume nu mi-l amintesc, doar Robert ştie).

Pentru talentaţi

Linkul de azi.

Orar

La workshop-ul de ieri, văzând că sala nu se umple, o participantă din Marea Britanie a remarcat: „Punctualitatea nu este caracteristică tuturor ţărilor Europei”. Şi, într-adevăr, au sosit spanioli şi la o oră şi jumătate după ora anunţată de începere.
Azi am plecat de acasă fără umbrelă şi, evident, la 20 de metri de casă, dă-i şi ţine-te cu ploaie (parcă suntem la Londra, plouă zilnic). Acuma, magazine care comercializau umbrele am găsit în drumul meu, iar orarul dovedea că nu voi ajunge udă până la piele la destinaţie. Asta, desigur, cu condiţia ca proprietarii magazinelor (sau angajaţii sau cine or fi oamenii ăia care vând) să se şi prezinte la lucru în maxim 30 de minute de la ora de deschidere stabilită pe hârtie. Ceea ce, evident, nu s-a întâmplat! Hapciu!

Sărbătorind ziua lui D.

Acum un an eram la Bucureşti, în şmecheria de apartament de pe Lascăr, sărbătorind ziua lui D. Acum doi ani, eram undeva sărbătorind ziua lui D. (la fel pentru ultimii şapte ani). Acum 12 ani, eram la Timişoara, căutându-l pe D. prin oraş (într-o epocă fără mobile şi pagere şi e-mail), căutându-l la propriu, fizic, în barurile, pieţele sau locurile unde ştiam că ar putea fi. Era singur, la film, sărbătorindu-se în felul lui. Anul ăsta sunt aici, la 3.000 de km, dar mă duc să beau o bere, sărbătorind ziua lui D. La mulţi ani, pisi!

Ozon

„Nu pot să cred! Eu şi iubitul meu ne-am îndrăgostit unul de altul pe melodia asta. Întotdeauna ne-am întrebat în ce limbă e!” (Precizarea mea: acţiunea de îndrăgostire s-a petrecut la Lisabona, în ţara aia care sună portocaliu).
Din ciclul "ce bine vorbesc pe engleză după câteva beri", răspund cu mare drag că melodia fredonată e pe româneşte. După care dau cu băţul în baltă şi stric magia precizând: „Dar băieţii nu sunt români, sunt din Republica Moldova, fosta URSS”.
Nu s-a întâmplat răul, ci un bine mai mare, căci lipsa urechii mele muzicale şi a vocii nu i-a împiedicat pe partenerii mei de terasă să înveţe: „Vrei să pleci, dar nu mă, nu mă iei, nu mă nu mă iei… Lalalalala… Dragostea din tei.” Pam pam! Nu mi-am amintit versurile la aia cu „De ce plâng chitarele…”, că i-aş fi învăţat s-o cânte, meritau.

Detalii

La magazinul indian se găseşte dulceaţă adevărată, lichidă, nu marmeladă cum se mănâncă pe aici, iar la cel italian smântână (la fel de adevărată) şi ardei iute la borcan. Cu acestea anunţate, anunţ; mi-am dat seama că dorul este de fapt o colecţie de mărunţişuri care înainte îţi compuneau viaţa şi acum au dispărut. Dorul se mai potoleşte dacă îi dai să mănânce.

Dezavantajul palmierilor...

...constă, în principal, în faptul că au coroana foarte sus şi foarte adunată laolaltă devenind, astfel, practic inutilizabili în caz de ploaie! Sub nici o formă nu pot fi folosiţi drept pavăză împotriva stropilor grăbiţi şi reci (da, reci pentru această perioadă din an).

Speak easy

Mainly, we all speak the same language. In case someone’s wondering, I got to this very smart remark while talking to Portuguese people that actually do not speak English (the only language – except for Romanian, of course – that I can use without being ashamed).
Following that observation, as the Portuguese do not speak English, I have to mumble something in Spanish, they answer in their own language and I get the information! Do I rule or what?

Astăzi

E o zi cu soare, verificată de mine dimineaţă de pe balcon (ce mi-ar fi plăcut să stau acolo toată ziua, ca o ţestoasă, cu o carte – aia cu „umbrele vântului”, pe care dacă n-o citesc o să zică ăştia că sunt aculturală! – paranteza parantezei, că iar am limbarniţă: ţestoasa nu e o bună referinţă, că nu citeşte, decât poate în scoici!). Cerşetorul de după colţ este la locul lui (cum aici colţurile de stradă sunt tăiate câş, nu-l văd, în graba mea, într-o zi tot o să-l calc pe bombeu!), câinele maro legat de stâlp în faţa fructeriei de pe strada următoare tot la locul lui, tot lătrător, femeia cu mătura din faţa magazinului de electrice prezentă şi ea.
Mi-a fost lene să merg pe jos, aşa că am aşteptat autobuzul 27 (s-ar putea – zic „s-ar putea” – să fi preferat asta ca să pot profita puţin mai mult de soarele fierbinte), iar când m-am urcat mi-am amintit brusc de Bucureşti: Carmen, pilaf m-au făcut! Dar ştii cum, pilaf! Era aşa de aglomerat cum nu-ţi poţi imagina...

Când plouă Barcelona

Cu referire la „când burniţă Ianoş” (apropo, dacă văd un avantaj major în emigrare acesta constă în faptul că apreciez mai mult amintirile, ceea ce, să fim sinceri, e mişto de tot), am constatat azi că e frumos oraşul şi pe ploaie. Cum ar veni, când plouă Barcelona e frumos. În altă ordine de idei (ce cuvânt pretenţios, ordine!), Bcn e fată şi Braşov e băiat?*
Revin la oraş. Când plouă e mai multă linişte (sunt mai puţine motoare) şi miroase aşa, a curat. Am văzut chiar o clădire care şi-a făcut duş.

*Am locuit la Braşov, Bucureşti şi acum la Barcelona, oraşe care par aşa, seriose. Iar printre ele, Timişoara, ce amor!

Patience, my friend

One of my social friends, from Poland, invited me over together with an Irish lady. We were talking about national/ethnical prejudices (in 1970’s America the Irish were all seen as maids, babysitters and other types of hard labor workers – sounds familiar?) when the host admitted that: “I wrote my mother an e-mail and choose to tell her that you are not a Romanian, but from Romania, because by Romanian we mean gipsy.”