Aproape de lumea dezlănţuită

Am fost aseară într-o scurtă excursie nocturnă în localitatea La Floresta, la 20 de minute (cu trenul) de Barcelona, cu scopul declarat de a lua cina la nişte amici români care ne-au aşteptat cu grătar şi vinache (de Navarra). După o distracţie de câteva ore (cu vorbe), a venit momentul să galopăm spre gară, căci trebuia sa prindem ultimul tren spre casă. Orăşelul amintit – superb, case ascunse printre copaci pe o parte, doar copaci pe cealaltă. Ei, şi la 1:30 trecute fix ale nopţii, cum J. mă trăgea voiniceşte de mânuţă să nu pierd ritmul (şi trenul), se aude din stânga, din pădure, un foşnet, iar eu înţepenesc aproape instantaneu: Ursu’! (fiind eu de la Braşov şi „ursul” fiind fantoma copilăriei mele de pe Dealul Melcilor – nu l-am văzut niciodată, decât la zoo). Nu, nu era ursu’ era o mamă-mistreţ cu trei puiuţi care amuşinau printre maşinile parcate în locul special amenajat. A zis J. că nu muşcă şi că n-au coarne să ne atace, aşa că m-am relaxat, m-am benoclat la ei o vreme (erau mici, cam cât Patita lui Carmen) şi am continuat să mă grăbesc. Dar mi s-a părut aşa, ireal, iar azi dimineaţă când m-am trezit eram cu ei în gând, cu familia de mistreţi.

Mulder

Abia îmi ţin ochii deschişi (căci azi se lucrează "intensiv", de la 8 la 15, şi să nu fac - iar - opinie separată, m-am mobilizat - paranteză la paranteză: cine reuşeşte să-mi explice de ce peste vară aici s-a introdus programul intensiv, de la 8 la 15, în care se presupune că se dă mai mult randament, căci plata e aceeaşi, să o facă!) şi citind ştirile, în căutare de imbold de trezire, descopăr că David Duchovny merge din nou la reabilitate pentru a-şi trata dependenţa de sex! Hahahahahahahahahahaha!

Povestindu-i Evei

Azi, povestindu-i Evei am uitat ce (sincer, ăsta e un titlu bun de roman „povestindu-i Evei”, că-i aşa, cu dublu sens), ne-am benoclat pe marea hartă pe care o posedăm în birou şi eu am desenat cu degetul pe plasticul lucios cum ne-am petrecut noi vacanţa de anul trecut (care, apropo, pare a fi la cel puţin două secole-lumină depărtare – uau!).
Fuserăm anul trecut în mai multe locuri din care toate mi-au plăcut, dar cel mai mult îmi amintesc de două. Fiind ele ambele cu plajă, soare şi mare, dedusei că am o mică mare obsesie şi că n-ar strica dacă aş scrie mai des despre mările mele (n-am văzut chiar atâtea, dar am marcat şi un ocean...).
Reluăm, deci, cei care locuiesc pe aproape de România (asta a fost o introducţiune, ci jmecheră sunt!) n-ar strica să dea o raită pe la Nessebar. E undeva după Varna, pe o şosea bună, iar mai multe detalii plicticoase se găsesc aici. Eh, şi în localitatea asta, unde era ud de se lipea absolut orice haină pe tine la exact un minut de la ieşirea din duş, am stat la un hotel frumos şi cu stil, de trei stele, care a costat fix 50 euro/noapte, unde micul dejun s-a servit afară, pe terasă, într-o atmosferă aşa, de mal mediteranean italian (nu că aş fi văzut cum e ăsta, dar există poze pe net) şi de mare romantism. Aşadar, că tot nu apucai să scriu de Tossa de Mar, m-am tot gândit de unde staţiunea asta de pe Costa Brava mi-era cunoscută, aşa, ca senzaţie. Era de aici, de pe malul bulgăresc al Mării Negre, căci ele două se aseamănă. Pun poză cu Nessebar, că Tossa e deja.

PS. Pentru conformitate, al doilea peisaj care mi-a rămas în minte din vacanţa de anul trecut e o localitate mică-mică din Grecia. Nu-i ştiu numele, nu i l-am ştiut niciodată şi nici n-o să-l ştiu. Avea un singur bancomat şi un singur local/braserie, unde chelnerul-tată l-a chemat pe chelnerul-fiu (deranjându-l de la ceva joc pe calculator) pentru a ne lua comanda şi a ne traduce meniul, căci pe elenă noi – nimic, iar el pe altă limbă – idem. Am mâncat acolo cea mai bună salată grecească şi am făcut baie în mare singuri, căci plaja era doar o prelungire a satului, nicidecum loc de distracţie şi comerţ estival. Nisipul era de fapt un pietriş fin, extrem de rotund (fiecare bob, nu toţi laolaltă). Frumos de tot!

Racheta albă

Pământ plin de stele...

Vânt din sud

În vreme ce la noi Gone with the wind s-a tradus cu Pe aripile vântului, pe cehă a ieşit Între nord şi sud. Well, now...

Like, the life...

Is so, so fragile. We watched, at work, the news about the plane crash in Madrid. I just thought we should be more careful on how we live it, day by day. We should pay more attention to those little sparkles that enlighten us.
The thing that impressed me the most was that the people in that plane were probably going on holiday.

Ce mi-a făcut dimineaţa

M-am trezit cu somn, ceea ce mi se mai întâmplă, din când în când. Eh, şi citind eu ştirile de la La vanguardia, să văd ce mai face Catalonia (gata cu râsu’ acolo în ultima bancă!) găsesc acest articol. Zice că 40% dintre spanioli suferă de sindromul post-vacanţă. Ce-am râs! A se ghici cum se manifestă.... Cu tristeţe, depresie şi lipsă de chef de muncă. Ceea ce orice străin care a locuit o vreme în această ţară îţi va spune că e natural. Eu, personal, am perceput doar ideea de „lene” la spanioli, nu am cunoscut reprezentanţi de seamă. Da, mă scoate din minţi faptul că totul e închis acum (cafenele, mercerii, mici şi mari magazine – până şi supermarketurile au pauză de masă de 3 ore!) şi să mă plimb printr-un oraş fantomă, dar ca şi confort personal, nu e deranjant. În fine, dacă n-aveţi ce face, citiţi comentariile oamenilor în josul articolului (mi-a plăcut cel care spunea că restul de 60% sunt încă în vacanţă!). Mi-a luminat ziua textul ăsta!

PS. Eu am fost în vacanţă în iulie şi nu am suferit de depresie când m-am întors, am suferit de bucurie că a fost frumos. But, then again, eu sunt româncă.

Păsărica din vecini

Ieri dimineaţă ne-am trezit (la cât o fi fost) şi, în pat încă, ne-am întrebat ce l-a apucat pe vecin să fluiere fără oprire. După o vreme, ne-am prins că nu fluiera el, ci un papagal (sunet metalic, aşa, robotic, plus că am mai auzit piţigăitul respectiv în parc, unde papagalii verzi sunt prieteni la cataramă cu porumbeii şi împart aceiaşi palmieri). Ascuţind urechea (unul dintre efectele secundare are imigraţiei mele constă în faptul că nu-mi amintesc locuţiunile de nici un fel şi nici expresiile astea mai populare – se zice ascuţind urechea sau auzul? Ceea ce-mi aminteşte că am râs de alţii, înainte, când făceau „străinisme”!) aud că papagalul cu pricina vorbea! Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu n-am auzit niciodată o pasăre spunând cuvinte coerente (ştiu că doar imită, dar mai sunt şi alte necuvântătoare care pot?), aşa că mi-am petrecut zilele de week-end în absolută fascinaţie faţă de el. Noroc că am avut multe de spălat (şi de pus la uscat, pe balcon), că aveam drum încolo (papagalul e gri, mare, la vreo 25 cm lungime şi vrei 5 cm diametru corp – ca medie – şi stă într-o colivie metalică pe balconul lipit de al nostru, despărţit doar printr-un paravan subţire de rigips, din alea specifice hotelurilor de la mare), altfel J. ar fi zis că m-am sonat. Cum ajungeam pe balcon, cum mă aplecam peste balustradă (a mea, nu a vecinilor) să văd ce face bestia. Şi bestia se uita la mine cu un ochi portocaliu şi zicea câte ceva! Foarte tare! Zicea propoziţii scurte, de genul „ce faci dom’le?”, şi multe repeta a proasta saluturi şi interogaţii specifice limbii spaniole. Spre duminică seara, oarecum plictisită de spectacolul auditiv (care e, din păcate, repetitiv), m-am întrebat cum aş putea să-l învăţ nişte chestii pe româneşte (şi nu, nu mă gândeam la poezii). O să caut pe internet şi dacă există o metodă rapidă („o înjurătură românească în trei zile – curs intensiv pentru papagali”) zău că-l fac pe păsăroiul vecinului să zică o nezisă.

Amor, amor

Nişte cunoscuţi s-au despărţit şi s-au împăcat, iar după asta şi-au reorganizat toată viaţa. În bine. Mă gândii eu puţin la variaţiuni pe această temă şi am ajuns la concluzia că, în a vedea limpede, iubirea ne încurcă. Adicătelea, de câte ori ne-am certat la cuţite cu prietenii? Ei, cu iubitul ne certăm, că pare, cumva, că avem nişte drepturi, ce Dumnezeu. Şi de aici am concluzionat că e mai bine să ai prieteni, nu iubiţi. Plus că avantajul e că poţi să ai mai mult de unul, pe când iubiţii se oftică dacă îi multiplici.

Bruscă

Vorbesc la telefon cu oameni pe care îi cunosc, de când lucram în România, dar faţă de care mă încearcă aşa o târşeală să le zic că ne cunoaştem. Din cauză că tre’ să le zic cum mă chema înainte, şi pur şi simplu n-am chef. Strange thing, no? Or să fie tare surprinşi când ne-om întâlni faţă în faţă, că doar numele mi s-a schimbat, nu şi mecla.
În altă ordine de idei, o să primesc o carte de la un autor care scrie bine. Just like that! Life can make us such wonderful surprises! Thanks, doc!

Pentru posteritate

Dacă tot mi-au făcut băieţii capu' pătrat cu melodia asta, să se bucure şi urechile domniilor voastre de ea.

De poftă

Scriu şi text, dar acu' n-am chef. Tossa de Mar (Camiiii, câtă dreptate ai avut, absolut superb!)
"Nu am chef aziiiii, nu am chef aziiiii, n-am chef de nimic..."

This magic moment…

Vineri seara am împachetat un rucsac mic cu cele trebuincioase şi am ieşit în stradă unde mă aştepta J. într-o maşină mică, mică, dar drăguţă. După indicaţiile GPS-ului şi pierderea drumului drept o dată, de două ori (but who’s counting?) am ajuns, la 10 şi 20 (noaptea) la Sant Feliu de Guixols (google, please, dar nu-i mare lucru de capul lui). Am mâncat repede câte un sanviş frământând nişte nisip şi am întrebat unde găsim Espai Port. Căci aveam o treabă acolo.
Pe domnul din imagine îl cheamă Ruben Blades, e din Panama (s-ar citi, ca pe spaniolă şi pe română, cu „es” la coadă, dar el îşi pronunţă numele pe americăneşte) şi joacă rolul de ministru al turismului în ţara lui (despre care ţară, după cum bine se gândeşte acum vară-mea, habar n-aveam unde locuia – am cercetat aici, când m-am întors). Ei, în Cataluña a venit să cânte. Căci dacă youtube acum după numele lui (recomand Decisiones şi Pedro Navaja, reiese că ştie să cânte salsa.
Acest domn – pe care îl ştiam anterior de pe CD-urile din casă – mi-a produs o mare bucurie. Dar n-a fost doar vina lui. Spaţiul în care se desfăşura concertul era ceva incredibil: pe dreapta un perete de piatră (nu-mi dau seama cât de mare şi nici cât de aproape era) colorat din lumini (albastru sau roşu, ciclic), estrada şi gradenele din ţevi subţiri (o structură extrem de aerisită), scena întunecată în faţă, iar pe stânga (la nici 100 de metri) un port de ambarcaţiuni mici (recte yole şi bărci cu pânze). Trupa lui Ruben era formată dintr-o gaşcă de bărbaţi cu voci incredibile (şi sonorizarea i-a ajutat, ce să zic!), toţi îmbrăcaţi în negru (mai puţin domnul solist, care purta pe bluza de trening culorile patriei).
Concertul a fost, adică, în aer liber, cu miros de mare şi uşor zvon de valuri, cu un pescă fâlfâind din când în când (normal că nu auzeam, dar pot să-mi imaginez că asta făcea).
Şi aşa a cântat domnul acesta timp de trei ore şi jumătate fără oprire, că nu m-am mai săturat. Iar a doua zi... Dar despre a doua zi mâine, că mi-e somn şi e păcat să încurcăm borcanele cu dulceaţă de zmeură (făcută ca la Câmpulung, niam niam) cu cele cu dulceaţă de nuci verzi (după cum se poate deduce, iar am o poftă de românisme).

As having

a very busy day at work (not!!!), this is the perfect ending for it.

Music is the best...

heart healer. I already found that out some two years ago. Hit me, guys.

Update: what is a real link-up between the four people of different nationalities? All that she wants… is another baby….

Ochiul

Anul trecut am fost la Istanbul (am şi poze, le adaug de acasă). Înainte de plecare, Robert m-a rugat să-i aduc un ochi din ăla (de sticlă ar fi, dar nu scriu asta, căci sună prost). Iar eu i-am adus. E drăguţ, rotunjor, bine modelat. De atunci (imediat se împlineşte anu’), ochiul turcesc şi protector al lui Robert e la mine în neseser (nu şitu cum se scrie), pentru că nu s-a nimerit să-mi amintesc să i-l dau când l-am văzut. Nu mă îndur să-l scot de acolo, căci poate data viitoare când merg în România mă văd cu Robert. Mi se pare foarte cool că este acolo...