Votul meu nu contează?

Mi-am adus aminte că am o dilemă. Eu de ce nu votez pentru primărie (nu că aş avea cu cine, dar ca idee)? Buletin de Bucureşti am, n-am buletin de Bcn, citesc ştirile din ţară, sunt la zi, adică. Pe mine de ce nu mă lasă să votez?

Ploaie acidă

Mi-aduc aminte de când eram mai mică sau copil (cele două nu sunt foarte distincte ca aşezare temporală, nu?) că auzisem vorbindu-se despre ploaia acidă. Ei bine, ceva ca în poveştile copilăriei s-a întâmplat la Bcn. Balconul este plin de un strat gros de praf roşu care a rămas în urma ultimei ploi (de alaltăieri). De atunci n-a mai plouat cu ploaie curată. Cu soarele şi norii nu avem poveştii din astea înfricoşătoare, nu?

Iar încep...

Dacă nu ajung în curând acasă, o să mor de poftă după următoarele:
- o bere şi nişte chipsuri cu Cri, benoclându-ne la televizor pe canapeaua din sufragerie (unde mă simt mai acasă decât pe cea din apartamentul meu dat spre închiriere)
- un platouaş la Christie, alături de Camen (orice platouaş, dar să fie cu Carmen);
- o ciorbă de burtă cu mama şi Duni la Butoiul Sasului (la asta, din motive necunoscute, cu adevărat îmi plouă în gură)
- mici la naşa, la Rotbav
- o porţie de pui Gong-Bao cu Dori şi Denis la restaurantul din cartier
- papanaşi îngropaţi în dulceaţă la Livadă, cu Dani (habar n-am dacă îi plac, dar aşa mă văd lăfăită pe terasa aia cu taclalele la îndemână, uf)
- un ceaun plin cu cartofi prăjiţi cu multă smântână (cu Patricia)
- pui în sos de soia cu Stanca şi Gabi la La Dolce Vita
- o dudă cu Elena
- clătite cu dulceaţă
- pui cu sos de usturoi de la KFC
- salată cu parmezan de la Bellini
Şi acestea fiind spuse, mă uit iar la preţurile biletelor de avion. Să înţeleg că sunt aşa scumpe încolo (şi nu încoace) pentru că se întorc românii acasă? Să râd un pic, căci m-am autodistrat.

Iarba verde de acasă

Aseară, pentru că ne-a fost lene să ieşim din casă, am ales să „luăm aer” şezând la noi pe balcon (astfel am putut să mai bem şi nişte Sangria - eu, din rezerva proprie, de supermarket). A fost frumos, avioane, stele, oarecum linişte. A trebuit să ne relocăm împotriva voinţei noastre când mirosul de fum nu ne-a mai permis să stăm la „aer”. Cineva fuma pe alt balcon, şi nu ţigară, ci iarbă.

Numai de bine

Astăzi mi s-a revelat ceva şi, cum n-am altceva mai bun de făcut, mă destrăbălez pe blog. Mi-ar plăcea, just for once, să intre cineva în vorbă cu mine despre ceva pozitiv despre ţara mea (că-mi şi vine în minte acum o poantă, cu Poenaru, care o inventat peniţa, şi cum am zis io asta la cursul de spaniolă şi profa mi-a zis, la schimb, că un spaniol a inventat Chupa Chups – ce Dumnezeu e aia?).
Mi s-au comunicat ca formă de a începe o conversaţie (în timp şi pe rând, desigur) următoarele: „am auzit că un român a făcut-un-nu-ştiu-ce nasol la italieni” şi „ţiganii din Italia declară, că de fapt, le e ruşine de români” şi „un urs a coborât într-o casă din Braşov” şi „acum nu se mai investesc banii UE în Spania, ci în România”. Ei bine, recunosc, am auzit de bine cu alde Busuioc, câştigător la un concurs de muzică.
Mă gândeam că e nasol că nimeni nu mi-a zis – deşi sunt sigură că scrie în aceleaşi jurnale de ştiri – că un român a câştigat premiul la film de scurt metraj la Cannes. Why?
Zău că nu suntem aşa naşpa, noi, ca popor, şi zău că mai am un pic până pocnesc pe cineva la auzul ştirilor negative despre români (am fost aproape atunci când, de dragul politicii corecte, cineva mi-a zis că problema cu ţiganii s-ar simplifica dacă i-am numi pur şi simplu români).

Am avut şi io o rubrică

Cu linkuri către blogurile prietenilor. Ieşeau, pe bune, aşa, cam doi. Nu că n-aş avea mai mulţi prieteni, căci am (desigur, de când cu imigraţia mea, îi număr pe degetele încă de la două mâini, dar se împuţinează văzând cu ochii), dar n-au blog. Hm! Mă rog, ideea era că am transformat linkul cu pricina într-o rubrică despre oameni care ştiu să scrie.

Am trecut pe clorofilă

Mi-am cumpărat gumă de mestecat cu clorofilă (d-aia am găsit, căci dacă vreau să mă dau jmecheră, îmi iau de la Starbucks, că are o cutie metalică trendy-flendy). Şi mă gândii că singurul lucru pe care îl ştiu eu despre această substanţă (o fi substanţă? Să-l întreb acasă pe J., că tre’ să ştie!) e că are legătură cu plantele, care o produc, parcă, în prezenţa soarelui.
Ceea ce mă aduce la nişte dileme. De ce mănânc eu gumă cu clorofilă? Să mă fac verde? Dacă da, unde: la limbă, pe toată pielea, doar pe interior ş.a.m.d.? Dacă da, se produce procesul când mă expun la soare (sau doar se accelerează)? Din nou, dacă da, să mă expun cu limba scoasă? Şi dacă fac baloane la soare ce se întâmplă? Ştiu că pot să dau google.com (că, vorba lui T., „ce mă întrebi pe mine, s-a închis google?”) ca să aflu ce face clorofila la om, dar mi-e lene. Şi, în plus, m-am gândit că pot să îmi pun puţin mintea la contribuţie, să aflu dacă prin asociaţii logice pot să obţin un rezultat. N-am reuşit, aşa că am aberat pe aici. Oricum, guma e delicioasă, are gust de... clorofilă.

Zile bune, zile proaste

Mi-ar plăcea să ajung la nivelul de organizare mentală la care o ploaie nesuferită să nu mă mai deranjeze, sau la care, chiar dacă nu am dormit suficient, să nu mă mai trezesc tristă, sau la care să nu mă eneveze miliardul de oameni care mă împung cu privirea, dimineaţa, în autobuz (da, catalanii s-au născut enervaţi, n-am nici o îndoială, sunt nenaturali când zâmbesc sau sunt relaxaţi).
Cu timpul o să reuşesc... Sau nu? Dacă mi-ar ieşi şmecheria asta, cum aş ştii când am o zi cu adevărat bună dacă nu pot face comparaţie cu zilele rele?
Ieri am avut o zi rea, a fost „Constantin şi Elena”, n-am avut energie să dau de băut şi mi-a fost dor de un miliard de oameni (cel mai nasol, dorul; a, şi biletele de avion care nu se mai ieftinesc; în ritmul ăsta o să ajung la Braşov la Paştele Cailor – să întreb pe aici, poate că au şi ei sărbătoarea şi iar se dă liber). Azi e o zi mai bună, dar plouă şi e vânt! Mda...

Banc

Un muşuroi de furnici se bate cu un elefant.
Fiecare încearcă să muşte, să gâdile, să ciupească, mă rog, ce poate. La un moment dat, una dintre ele ajunge pe gâtul elefantului, iar celelalte disperate încep să strige:
-SUGRUMĂ-L! SUGRUMĂ-L!

Catch the sun

În spaniolă se spune, în loc de „a sta la plajă” sau „a te bronza”, „a prinde/mânca/lua soare” (tomar, pentru conformitate). Ceea ce, traducând eu repede în cealaltă limbă pe care o cunosc (da, e exerciţiul meu mental preferat, să traduc back and forth toate cuvintele cu care mă întâlnesc!) ar veni catch the sun. Ceea ce îmi produce mare drag, aducându-mi aminte de vremuri frumoase din viaţa mea (da, cele mai frumoase (dacă aş putea să trăiesc din nou asta mi-aş retrăi, studenţia, poate şi copilăria), de un băiat extrem de drăguţ, cu ochi albaştri (mda, the love of my life at that particular moment), care purta un tricou purpuriu cu nişte scoici şi un soare lângă care (sau pe spate) scria catch the sun. Şi mi-l amintesc pe D. strigându-l aşa: „Măi, Catch-the-Sun”.

Lene de vorbă

Uneori, când sunt obosită, mă apucă aşa o lene să vorbesc, că aş tăcea. Sau, mai mişto, cum îmi imaginez eu în anumite momente, să vorbesc pe româneşte. Cuvintele ies greu într-o limbă străină când ţi-e lehamite sau când eşti nervos! Partea bună a acestei chestii, însă, constă în faptul că pot să înjur în voie, nu pricepe nimeni (cehoaica zice ceva cu Cristos, deduc după ton că nu de bine). N-am înjurat, dar ca idee, aş putea, nu?

Marea nouă

Am făcut prima baie în Mediterană, noua mea mare. E curată, mi-a plăcut. O să fim prietene.

Mergem aici

Azi! Se numeşte Calafell, la o oră de Bcn.

Meetings

I found this and I loved it. Therefore, I posted it.
And I want to add my personal angle: now the meetings I attend within my company are even funnier, they are held in foreign languages (one more foreign than the other, when I'm sleepy, both of them unintelligible).

Vizita obişnuită

Ajung la casă (de marcat), pun mâncăricile pe bandă, scot cardul şi permisul de conducere (singurul act de identitate românesc care e de dimensiunea cardului, căci aici nu mere cu PIN, ci cu act doveditor că posezi numitul obiect bancar, paranteză la paranteză - oare dacă nu era aşa goleam vreun card de-al lui J. la H&M?) şi răspund civilizat la salutul casierului: "Bună!". Era român, din Mangalia, i-am explicat că eu nu sunt din Bucureşti, cum scrie la permis, şi că îi doresc o zi bună. Asta a fost mai demult, dar ne-am creat de atunci o relaţie bazată pe o politeţe de bază: ne salutăm şi ne întrebăm de sănătate. Nu-i aşa că nu sunt toţi românii naşpa, cum scrie la gazetă?

This very moment me

:o))

Iar despre ţara mea

Băiatul ăsta scrie uneori aşa de bine...

De sâmbătă seara

Nu mă uit la televizor (aici pentru că e pe catalană şi nu pricep, iar în România pentru că mă plictisea), dar mai primesc linkuri şi alte informaţii despre lumea asta. Şi azi, printr-un concurs de împrejurări, ne-am uitat pe youtube la asta. Şi apoi, pentru exemplificarea spaniolă, la asta.
Mă gândii că în meciul România - Bulgaria, noi avem 1 - 0 până acum. Asta o fost o poantă de sâmbătă seara care pe mine mă distrează.

Nici nu ştiu dacă e de râs

De când Kosovo şi-a declarat independenţa şi Catalonia s-a manifestat cu multă fericire la auzul acestei veşti, fac şi eu o poantă tâmpită, care pare însă tot mai adevărată: dacă mâine îşi declară ăştia independenţa şi ne trezim în afara Spaniei, cum o fi?
Mai multe chestii din ultima vreme mă fac să mă gândesc serios cum se poate contrui o Uniune Europeană când o grămadă din ţările membre e populată de oameni care gândesc aşa?

Comentariu pe un articol despre imigranţi, mai precis despre faptul că trăiesc câte mai mulţi într-un apartament ca să aibă bani să plătească o chirie. Catalunya per als catalans , no volem inmigració espanyola ni estrangera , fora tots! , després es queden aqui queixant-se , deportacions ja , no velem aquesta gent , ni espanyols ni estrangers , deportacions massives ja! , Catalunya per els catalans , fora inmigració , fora estrangers espanyols i d'arreu , no els volem , tots fora , l'inmigració ens liquidará com país , tots fora , fora inmigració ja!!

Şi o "coadă" la un mesaj care cerea lămuriri despre participarea la un eveniment al Comisiei Europene, trimis la o adresă de contact de pe un site (tot al Comisiei Europene), de la o adresă oficilă, de "birou", unde apare semnătura omului şi toate detaliile profesionale. L-am lăsat întreg că mi s-a părut incredibil de lung şi de aberant.
************************
I'm Catalan, I recognize Kosovo.
************************
Freedom for Catalonia.
Catalans must live, think and speak in catalan.
Preserve the Catalonia heritage, culture and Identity.
Recover the Catalan assets and historical right.
Ensure the European Diversity, Sustainability and Stability.
Now Catalan and other regional languages Official in EU.
NO to Imperialism and non-inclusive Policies.
No growth based on Cultural Standardisation.
Glocalisation and knowledge for all.
EUROPE of/for REGIONS
NO CRIMES OF WAR
Please consider the environment before printing.
*************************

Citit o dată, citit de două ori

Ce zic ăştia aici? Să se cumpere sau să nu se cumpere?

Românca din mine

Din 117 oameni participanţi înscrişi pe lista unui eveniment, trei sunt români (nu neapărat imigranţi). Persoana căreia îi trimit lista acestor participanţi, la Comisia Europeană, la sediul de la Bruxelles, e româncă. Băiatul care se ocupă de baza de date a companiei la care lucrez e român. Editorul unui site de informaţii, unul dintre puţinii care a răspuns la e-mailurile mele politicoase legate de un interes profesional AL LOR, e român. Eh? Facem un procent bun. Pe mine, personal, mă face să mă mândresc că sunt de la ţara mea.
A, şi mă mai mândresc cu faptul că eu fac duş în fiecare dimineaţă, mă îmbrac cu haine curate şi nerupte, dar şi cu faptul că ştiu să mănânc cu cuţitul şi cu furculiţa. Ceea ce, oricât de ciudat pare, mă face specială în această lume.

101

Acesta este numărul de pe tricou al mesajului de faţă. E de bine, chiar dacă nu cu dalmaţieni, e cu soare, cu o zi frumoasă, în care am o freză civilizată, cu hăinuţe comode şi cu bună dispoziţie. Am văzut la cineva pe mess că viaţa e o cutie cu bomboane de ciocolată (traducerea mea aproximativă) şi sunt de acord. Mă duc să-mi cumpăr propria-mi cutie de ciocolate cu care să sărbătoresc această aniversare a blogului meu. Să se facă mai mare, cred (deşi îi plănuiesc nişte frăţiori, ca să împart responsabilitatea gândurilor mele cu celalte personalităţi ascunse şi multe de care dispun oarecum independent de voinţa mea).

Islamic Republic of

Mă vizitează pe blog cineva de aici (adesea, mulţumesc):
Continent: Asia
Country: Iran, Islamic Republic of
State/Region: Khorasan
City: Mashhad
Mi se pare foarte tare. Ştiu, de fapt, cine e, nu e, clar, din Iran, dar cum se întâmplă să-mi apară această referinţă?

Naţional

Colega mea din Argentina şi-a adus la birou o cană specială din care bea mate. Noi am cam râs de ea, dar, mă rog, până la urmă, e o tradiţie naţională.
M-am gândit cum aş putea să reprezint şi eu tradiţia românească. Berea nu e neapărat a noastră, îl văd mai curând pe colegul neamţ venind cu halba. Şampania e clar franţuzească, vinul - italian, spaniol, martini şi campari - italiene. Hm! Până şi cafeaua pe care o bem noi, mai "lungă", se cheamă "americană" aici.
Palincă? Ţuică? Îmi aduc o cană mare şi îi dau cu ţuică de dimineaţă, să vadă ăştia cum sunt, cu adevărat, românii.
A, şi din aceeaşi categorie, la ultima extindere a Uniunii Europene, The Irish Examiner a scos un soi de afiş numit The European Union pe care noi îl avem pe perete la birou. Graţie lui mă întreabă oamenii cum se joacă oina, care apare ca sport naţional. Să le zic că la noi nu joacă nimeni? Ne facem de râs. Nici băuturi, nici sport specific. Păi?

Bună dimineaţa mea!

Cele mai bune sunt dimineţile mele! M-am trezit cu ochii cârpiţi de somn – seara întotdeauna îmi vine să mai stau, de parcă lucrurile interesante doar atunci se pot face! – mi-am făcut mai puţină cafea (încerc să mă las!), am mâncat ca porcu’ de România (cu brânzică şi şunculiţă – noroc că J. dormea şi nu m-a văzut) şi am decis să-mi pun fusta maro. N-am călcat-o şi, văzând-o şifonată ca o perdea, mi-am adus aminte de R. care mă certa când mă vedea cu ea călcată (zicea că nu aşa se poartă). Şi apoi am fugit în goană (da, pot să fug şi fără goană...) spre serviciu, unde am ajuns ca poştaşu (cu geanta grea şi limba scoasă), în timp ce pe drum mi-am amintit de drumul spre Vamă cu Elena şi Daniela (când am râs tare şi mult şi tot timpul), cum R. purta ochelarii ăia mari de soare acum vreo două veri şi flipflopşi şi ceva verde (să fi fost un tricou?) şi cum viaţa e aşa, grozav de frumoasă.

So sleepy...

That I talk with my English speakers’ colleagues in Spanish and with myself in a combination between those two. Thank God I can still think in Romanian.
And, by the way, why I am sleepy when I had enough sleep? Hm? And why do we have a meeting with that girl that speaks Spanish with French accent and English with Spanish accent? Very, very low, I can barely hear her. Want to go swimming, instead. Can I, please? Can I?

Alte doruri şi o bere

M-am trezit ieri gândindu-mă la Bucureşti. Ştiam deja din minte locurile din Braşov şi din Timişoara la care zbor cu gândul când n-am ce face. M-am trezit ieri din somn gândindu-mă la Bucureşti, după un vis scurt (şi cuprinzător) care îi implica pe vară-mea şi pe Crol.
Mi-am dat seama că mi-e drag de anumite locuri din memorie, habar n-am cum sunt ele acum, dar aşa cum mi le amintesc eu, au legătură cu oameni... Calea Moşilor într-o sâmbătă dimineaţa, cât J. învăţa şi eu plecam la vânătoare de pantofi... Parcul nostru în care mă dădeam cu rolele cu Cri zburând înaintea mea... Piaţa Sudului, primul şoc cultural... Şi apartamentul mic dar cald al lui Crol, din Berceni. Şi străduţele pe care le parcurgeam ca să ajung la barurile şi localurile frumoase din centru (unde, de obicei, mă întâlneam cu Carmen şi cu fetele). Şi parcul Cişmigiu în primul an, prima vară, cu D. mărturisindu-se... Şi localul ăla ciudat în care am mers cu S., cu un miliard de ani în urmă. Şi casa în care locuia D., pe pământ, unde am făcut o dată grătar.
Drept răzbunare şi ca să uit de dor, în seara asta bem bere în Gracia. Mi-a arătat şi mie cineva o feliuţă din farmecul oraşului.

NT

Traversez strada să-mi cumpăr o cafea şi, la întoarcere, zăresc la semafor o maşină cam ca asta. Mă uit cu mare atenţie la tipul de la volan, care avea o coadă de cal anemică şi un râjnet pe bot (văzând că-i admir bolidul). Când trece de mine, mă uit la număr (pe aici maşinile de fiţe sunt foarte rare!) şi văd tricolorul românesc pe plăcuţa de înmatriculare de NT.

Român şi prieten

O amică lucrează la o şcoală, le predă engleză unor adolecenţi şi unor adulţi. La angajare, pentru că „părinţii copiilor sunt mai pretenţioşi”, a fost rugată să se recomande drept fiind franţuzoaică. Dacă tot vorbeşte şi franceză... Acţiunea este încă în derulare, se petrece la Barcelona, iar amica e româncă.

Worth visiting

Doar atât!

Ouă roşii

Pentru că într-o ţară catolică nu ai liber de Paşti dacă eşti ortodox, nu am ajuns la mama anul acesta. Am sărbătorit aici, doar J. şi cu mine. Iar eu m-am străduit să păstrez măcar un strop de tradiţie.
Şi pentru că pachetul de la mama a ajuns abia azi (la trei zile după), cea mai mare provocare a fost vopsirea ouălor. În plus, examinând reţetele tradiţionale de Paşti, am constatat că mă aflu în imposibilitatea de a pune pe masă următoarele: pască (n-am brânză dulce), drob (nici una dintre componentele care vin de la miel), friptură de miel (mielul, din nou, lipsă), cozonac (nu-mi place, habar n-am, mai bine nu).
Deci, m-am stabilit la un meniu de bază: ouă roşii, sarmale şi vin roşu (ăsta se găseşte pe toate drumurile). Sarmalele au fost cum au fost (varza dulce – tare ca o talpă, deşi cumpărasem două sortimente, ca să fiu sigură), gustoase, nu zic, cu smântână în trei sortimente: cu brânză cu mucegai, cu piper, stil carbonara (simplă nu există decât sub formă lichidă sau dulce, adică frişcă). În loc de cozonac am cumpărat Ensaimada, o specialitate andaluză (???) care conţine „păr de înger” (dovleac caramelizat), deci aproape de spiritul Paştelui (!!!).
Am lăsat ouăle la final pentru că ele s-au lăsat greu înduplecate. Să nu aud că se vopsesc tradiţional cu foi de ceapă roşie, că ştiam şi eu, dar condiţia esenţială pentru reuşită, mi se pare mie!, este să existe ceapa cu pricina! J. n-a văzut în viaţa lui, iar acest fapt s-a dovedit o realitate: aici nu creşte (sau creşte dar n-o mănâncă ăştia!).
Aşa că între ora 8 şi 11.30 (seara, sâmbătă), am fiert mai mult de zece ouă (doar patru au supravieţuit până la faza finală) pe care le-am înmuiat sau fiert, pe rând, în următoarele: ceai negru, foi de ceapă alb-gălbuie, vin roşu (pătează orice, mai puţin ouăle), apă cu boia. La acest moment mi-a venit ideea să le colorez albastre sau verzi, dar nu mai aveam timp şi nici inspiraţie, aşa că le-am organizat frumos pe un şerveţel colorat şi le-am trecut ca fiind „roşii” (maroniul lor căcăniu pătat părea de-a dreptul dadaist).
J. m-a încurajat („Sunt bine!”, evident, el n-a văzut în viaţa lui ouă roşii!), aşa că am plecat liniştiţi la Înviere (biserica românească e la 10 minute distanţă de noi), îmbrăcaţi frumos şi bucuroşi. N-am auzit nimic din slujbă (am rămas pe trotuar, pe marele bulevard pe care chiar aşa îl cheamă, Gran Via, unde maşinile zburdau în voie, căci sâmbătă seara la Barcelona e mare distracţie), dar am luat „lumină” de la oameni, pe care n-am putut să o aducem acasă, că s-a stins. Aici am pus Maria Tănase, am băut vin, am ciocnit ouă şi am mâncat plăcintă cu înger. A fost una dintre cele mai calde şi frumoase sărbători de Paşte de care-mi amintesc, iar marea de români adunaţi la biserică m-a făcut să mă simt mai puţin singură departe de toţi ai mei. Cristos a înviat!