Ouă roşii

Pentru că într-o ţară catolică nu ai liber de Paşti dacă eşti ortodox, nu am ajuns la mama anul acesta. Am sărbătorit aici, doar J. şi cu mine. Iar eu m-am străduit să păstrez măcar un strop de tradiţie.
Şi pentru că pachetul de la mama a ajuns abia azi (la trei zile după), cea mai mare provocare a fost vopsirea ouălor. În plus, examinând reţetele tradiţionale de Paşti, am constatat că mă aflu în imposibilitatea de a pune pe masă următoarele: pască (n-am brânză dulce), drob (nici una dintre componentele care vin de la miel), friptură de miel (mielul, din nou, lipsă), cozonac (nu-mi place, habar n-am, mai bine nu).
Deci, m-am stabilit la un meniu de bază: ouă roşii, sarmale şi vin roşu (ăsta se găseşte pe toate drumurile). Sarmalele au fost cum au fost (varza dulce – tare ca o talpă, deşi cumpărasem două sortimente, ca să fiu sigură), gustoase, nu zic, cu smântână în trei sortimente: cu brânză cu mucegai, cu piper, stil carbonara (simplă nu există decât sub formă lichidă sau dulce, adică frişcă). În loc de cozonac am cumpărat Ensaimada, o specialitate andaluză (???) care conţine „păr de înger” (dovleac caramelizat), deci aproape de spiritul Paştelui (!!!).
Am lăsat ouăle la final pentru că ele s-au lăsat greu înduplecate. Să nu aud că se vopsesc tradiţional cu foi de ceapă roşie, că ştiam şi eu, dar condiţia esenţială pentru reuşită, mi se pare mie!, este să existe ceapa cu pricina! J. n-a văzut în viaţa lui, iar acest fapt s-a dovedit o realitate: aici nu creşte (sau creşte dar n-o mănâncă ăştia!).
Aşa că între ora 8 şi 11.30 (seara, sâmbătă), am fiert mai mult de zece ouă (doar patru au supravieţuit până la faza finală) pe care le-am înmuiat sau fiert, pe rând, în următoarele: ceai negru, foi de ceapă alb-gălbuie, vin roşu (pătează orice, mai puţin ouăle), apă cu boia. La acest moment mi-a venit ideea să le colorez albastre sau verzi, dar nu mai aveam timp şi nici inspiraţie, aşa că le-am organizat frumos pe un şerveţel colorat şi le-am trecut ca fiind „roşii” (maroniul lor căcăniu pătat părea de-a dreptul dadaist).
J. m-a încurajat („Sunt bine!”, evident, el n-a văzut în viaţa lui ouă roşii!), aşa că am plecat liniştiţi la Înviere (biserica românească e la 10 minute distanţă de noi), îmbrăcaţi frumos şi bucuroşi. N-am auzit nimic din slujbă (am rămas pe trotuar, pe marele bulevard pe care chiar aşa îl cheamă, Gran Via, unde maşinile zburdau în voie, căci sâmbătă seara la Barcelona e mare distracţie), dar am luat „lumină” de la oameni, pe care n-am putut să o aducem acasă, că s-a stins. Aici am pus Maria Tănase, am băut vin, am ciocnit ouă şi am mâncat plăcintă cu înger. A fost una dintre cele mai calde şi frumoase sărbători de Paşte de care-mi amintesc, iar marea de români adunaţi la biserică m-a făcut să mă simt mai puţin singură departe de toţi ai mei. Cristos a înviat!